Calamitati si calamitati
articol aparut in Cultura, nr. 78 din 2007-06-28» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Au existat imprejurari in care am regretat enorm ca nu am avut la indemana un aparat de fotografiat, deoarece memoria vizuala, desi exersata, nu era intotdeauna in stare sa incredinteze cuvintelor toate nuantele momentelor pe care le socoteam memorabile. Imi amintesc, de exemplu, o intamplare de acum doua decenii. Imortalizata, ea ar fi fost poate mai convingatoare decat niste studii savante despre anii ultimi ai comunismului romanesc, iar intr-o publicatie occidentala, si-ar fi gasit, cred, locul, pe prima coperta. Asadar, iarna era blanda, zapada nu depasise doi-trei centimetri, dar circulatia masinilor era interzisa. Sigur, existau si exceptii: salvari, taximetre si, se subintelege, masinile oficiale. Treceam intr-una din zilele acelei ierni prin fata Comitetului Central. Piata era goala, pustie, eram singurul pieton intr-un spatiu ce parea demult parasit. Se insera, dar luminile inca nu erau aprinse nici chiar la Comitetul Central, semn ca, pana si acolo se facea economie. Cercetand poarta principala spre a ma asigura ca edificiul nu e totusi abandonat, am zarit un sobolan urias – singura fiinta vie! – mergand fara graba in directia ei. Pentru o secunda, am avut sentimentul straniu ca lumea in care traiam trecuse dincolo de agonie, iar ceea ce vedeam, cladirea, sobolanul si tot cenusiul in care se scaldau tradau substanta profunda a „epocii de aur“. Lasand acum deoparte alte secvente obsedante, ma opresc la trei imagini ilustrand si ele un adevar care nu le provoaca nicio emotie providentialilor zilelor noastre. Intai, o femeie desculta pasind dezorientata pe un pamant uscat, maroniu, plin de crapaturi; o secventa desprinsa parca dintr-un film s.f.: ce a mai ramas din pura intamplare dupa un razboi atomic. Si o alta imagine, in acelasi peisaj: o vaca ratacita pe un pamant brazdat de crapaturi adanci, o vietate uitata intr-un spatiu mort, fara fir de iarba, indreptandu-si privirea nu spre pamant, ci spre cer; univers incins, o lume fara speranta. O seceta cumplita e urmata de obicei de inundatii la fel de pustiitoare. Semn ca natura se razbuna crunt pe cei ce ii ignora legile. Si, in sfarsit, in acelasi peisaj incendiat de soare, o a treia imagine: pensionari cerandu-si dreptul la viata, la putina si mediocra viata ce le-a mai ramas.
Imi amintesc involuntar de un pilot de vanatoare care ajunsese sa cerseasca. Mi-a aratat talonul de pensie si un certificat cu diagnosticul care-l obligase la acel gest: „Oricat ar parea de ciudat, regret ca n-am fost doborat atunci de rusi ori de nemti… Si nu ca as fi dorit sa fiu erou, caci la noi nici acestia nu au cautare, dar as fi fost scutit de o asemenea umilinta!“
Pe cei ce au luptat in razboi i-au asteptat binefacerile comunismului: jeep-urile ce-i adunau noaptea pe nevinovatii ce aveau sa umple inchisorile si lagarele de munca.
Pensionarii de mai tarziu au suportat imensa mizerie a epocii de aur. Ani multi, lungi cat comunismul, ei au alcatuit nesfarsitele cozi la alimente, sperand ca pana la urma „se va da ceva!“ Orice! Acum, cand la putere sunt multi dintre cei pentru care pensionarii de azi si-au sacrificat viata, acceptand toate privatiunile si umilintele pentru ca tara sa existe, sa respire cat mai normal si sa gandeasca, soarta lor nu este mai buna decat in anii de sfarsit ai comunismului cu chip national. Atunci aveau macar asistenta medicala gratuita. Protestele acestor oameni, seceta si inevitabilele inundatii ce vor veni – caci alternanta seceta, inundatii nu mai poate fi pusa la indoiala – sunt mai putin importante pentru clasa politica decat conflictele inghetate din Caucaz, soarta tarilor G.U.A.M., lupta absurda dintre presedinte si premier, votul uninominal sau existenta vreunui tratat secret intre liberali si social-democrati. Experienta arata cu prisosinta ca sunt calamitate nu numai 34 de judete, ci, de cativa ani, o tara careia mai mult rau decat apa si soarele i-au facut rau infantilismul politicienilor, noii activisti cu maniere bolsevice, pentru a cita un clasic. In loc sa se lupte cu seceta, cu numeroasele fete ale inapoierii in care ne aflam, acestia au pornit un vajnic razboi cu comunistii! Sigur, el va fi victorios deoarece comunistii nu mai opun rezistenta decat indirect, prin manierele si mentalitatea celor ce ii combat. Istoria ne invata ca facem ceea ce trebuie abia dupa ce am epuizat toate celelalte variante. Iar dupa aproape doua decenii de la Revolutie, se pare ca ar cam fi vremea…