Gradinile Edenului
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura interogatiei »
Autor: Victoria Anghelescu
Teodora Stendl in dialog cu Victoria Anghelescu
Tapiserii, picturi, desen si acuarela, printuri cu interventii manuale in gama cromatica, colaje, mici personaje construite din materiale textile pretioase, asezate in casete, singure sau pereche. Aceasta este expozitia „Gradinile Edenului“, a Teodorei Stendl, gazduita de eleganta Galerie Veroniki Art din nordul Capitalei. Indiferent de tehnica folosita, artista ne ofera o lume exuberanta si fantastica, populata de oameni, animale, fluturi plasati intr-un decor mirific.Teodora Stendl contruieste, in spirit postmodernist, iluzorii gradini in care zboara fluturi imensi, cu cap de femeie, etalandu-si aripile decorate fantastic, cu flori. Uneori, trupul lor imprumuta atributele feminitatii, alteori au forma unor coconi ducand gandul catre lumea copilariei. Citatul cultural intervine intr-o serie de compozitii. Tapiseria „De vorba cu ingerul“ pune fata in fata inorogul cu sculptura greco-romana, „Intelepciunea“ este un dans de ingeri-femei, animale si flori, „Gradina Bomarzo“ este transferata pe panza cu bizarele ei sculpturi, cu inorogii, cu grotele, cu manieristele cupluri unind femei si oameni-cal. Inspirate, ca idee, de gradinile arabe, „Ziguratele“ etaleaza interzise nuduri feminine. „La plimbare prin gradina Edenului“ ne pune in fata unui nud feminin de exacerbata senzualitate, alaturi de animale hibride si forme amintind vag de Bosch. „Gradina Semiramidei“ pare inspirata de estetica baudelairiana. Si apoi, flori. Gracile sau senzuale, puse in pagina cu rigoarea computerului, chiar daca atenuata de interventiile ulterioare ale pensulei sau izbucnind intr-o gama calda in care rosul, albastrul, verdele, galbenul iradiaza solar, ele acopera aproape intreaga suprafata a panzei imbinand decorativul cu elanul vital. Cateva peisaje italienesti unesc rozul leandrilor cu albastrul cerului, intr-o rafinata succesiune de tonuri. Din loc in loc, formele tridimensionale, numite de artista sculpturi moi, realizate din catifele, matasuri, brocarturi, cu aplcatii de fir si paiete, se misca intre basm si mit, intre „Venus“ si „Centaurul Nessos“.
Lumea Teodorei Stendl este una a fanteziei debordante. O cultura plastica solida, atat ca mestesug, cat si ca informatie estetica, este pusa in slujba visului, a dorintei de zbor, de plonjare in adancurile fiintei, in luminile si umbrele ei. Delicatetea florii si senzualitatea apasata sunt cele doua fete ale lumii pe care artista isi intemeiaza universul creator. O libertate de receptare a tot ceea ce este omenesc o indruma catre celebrarea femeii, cu patosul voluptatii, dar si cu sublimarea in mit cultural. Pentru privitorul neinitiat in „povestile lumii“, fie ele cele ale antropomorfilor zei ai grecilor, ale mitului medieval al puritatii inorogului sau ale bizarelor creatii hibride ale unui manierism de substanta, compozitiile Teodorei Stendl traiesc prin aspectul lor decorativ, prin stiinta alaturarii culorilor, prin ineditul formelor prinse in pagina cu o fervoare ce uimeste si cucereste.
In catalogul expozitiei, criticul de arta Maria Magdalena Crisan noteaza: „Teodora Stendl este un artist temperamental, „cu multi volti“, asa cum singura declara, pentru care starea, tensiunea perceptiei acestor lucruri (spectacolul naturii, gradinile etc., n.n.) au o mare importanta in transpunerea lor in planul creatiei artistice. Instinctul dinamic si exuberanta se vad in tot ceea ce face, felul in care ea reuseste sa interpreteze vitalitatea cromatica a unei naturi in plina dezvoltare nu impieteaza cu nimic ordinea rationala ceruta de expresivitatea limbajului plastic, ea reusind sa pastreze echilibrul acestei creatii atat de diferita ca tehnici de manifestare. Ce putea satisface mai bine un asemenea temperament, decat o tema intotdeauna surprinzatoare, la fel de fabuloasa, asa cum este cea a „gradinii“? Cu atat mai mult cu cat tot ceea ce face Teodora Stendl are un puternic accent feminin, sta sub semnul renasterii continue, al dragostei si al fecunditatii, ilustreaza forta prin care viata invinge si lumea merge mai departe.“
Expozitia Teodorei Stendl trezeste curiozitatea privitorului. Esti tentat sa afli ce declanseaza aceasta viziune onirica si ludica in acelasi timp. Si cum poti sa-ti satisfaci mai bine curiozitatea decat stand de vorba cu autorul?
In anul in care am terminat liceul, clasa de pictura era luata de maestrul Baba, care n-a vrut fete. Atunci, profesoara mea, Maria Pana Buescu, care invatase la Paris si care a initiat la Institutul de Arta din Bucuresti sectia de textile, mi-a spus: „Hai, fetito, sa te invat meserie, ca meseria este bratara de aur!“
Portretul unei flori este la fel de important ca portretul unui om
Victoria Anghelescu: De cand pregatiti aceasta expozitie?
Teodora Stendl: Cateva piese sunt lucrate de vreo sase ani, restul sunt facute din toamna pana acum. Cand intru intr-o problema, eu nu ma mai opresc pana nu o epuizez. De fapt, inca nu am epuizat acest subiect. Lucrez in continuare.
V.A.: In general sunteti cunoscuta pentru tapiserie. Se considera ca este arta in care va exprimati cel mai complex. Constat in aceasta expozitie ca nu este chiar asa.
T.S.: Eu tin la un principiu renascentist, care la noi nu s-a aplicat din cauza comunismului. Noi, artistii, eram incadrati in niste casete – „tu faci tapiserie, tu faci grafica“ – pentru ca eram mai usor de controlat. In restul lumii insa, un artist facea cam de toate. Leonardo, de exemplu, facea si costume de scena, monta spectacole... Deci, artisti totali. Notiunea este actuala. Ii educ si pe studentii mei in acest spirit. Cand imi vin ideile, apelez la domeniul in care ma exprim mai rapid. Am vrut sa folosesc toate tehnicile. Iata, apelez si la printuri, tehnica foarte noua.
V.A.: Intre diferitele tehnici, aveti vreo preferinta?
T.S.: Desenul. Apoi, pictura. Tapiseria se face mai greu. Eu o lucrez singura, intr-un stil mai clasic, cel frantuzesc. N-as putea spune insa ca tapiseria este pentru mine „de suflet“. Am lucrat tapiserie din cauza „casetelor“ despre care am vorbit. Dar, in acelasi timp, faceam moda, faceam imprimeuri. Mii de metri de imprimeuri. La o anumita data, erau convenabile. Formatia mea initiala sunt textilele. In anul in care am terminat liceul, clasa de pictura era luata de maestrul Baba, care n-a vrut fete. Atunci, profesoara mea, Maria Pana Buescu, care invatase la Paris si care a initiat la Institutul de Arta din Bucuresti sectia de textile, mi-a spus: „Hai, fetito, sa te invat meserie, ca meseria este bratara de aur!“ Am fost a doua sau a treia serie a acestei sectii. De fapt, tatal meu a fost textilist. Lucra la o fabrica, unde facea modele de imprimeuri. Meseria mi-a placut de mica, iar el a fost fericit sa vada ca, intr-un fel, il urmam. Apoi, am vrut sa demonstrez ca pot sa fac si pictura, care, consider, este obligatorie si pentru textile. Portretul unei flori este la fel de important ca portretul unui om. In ultima perioada, am fost in Arabia, unde am descoperit colajul cu materiale fine. M-am inspirat foarte mult din arta indiana (in Arabia lucreaza foarte multi indieni). Ei isi pun pe bucati de material textil, din care fac apoi un panou, arborele genealogic. Este o practica intalnita mai ales in Benares. Aceste bucatele de haine sunt lasate apoi mostenire, timp de sute de ani. Sunt multe magazine indiene in Arabia, care m-au fascinat. Dupa-amiaza, cand eram libera, mergeam in ele sa vad toate aceste minuni. Mai tarziu, am inceput sa le filtrez si sa gasesc corespondente stilistice cu zona noastra.
V.A.: Ce ati lucrat in Arabia?
T.S.: Pictura monumentala. Am fost angajati la o firma, eu, sotul meu, Ion Stendl, fiul si nora mea. Am pictat niste palate pentru niste seici. Erau suprafete de optsprezece metri inaltime, plus tavanul, o imensa cupola cu porumbei, trandafiri si ghirlande, cum a vrut comanditarul. Sotia seicului era indragostita de Maria Antoaneta. Toate lucrurile din casa erau comandate la Paris in stilul Mariei Antoaneta. A fost o experienta foarte interesanta, dar si oarecum dificila pentru ca acolo femeile care lucreaza cot la cot cu barbatii nu erau prea bine vazute. Cand sotul si fiul meu s-au dus a doua oara sa picteze acolo, pe noi, femeile, nu ne-au mai chemat.
V.A.: Revenind la tapiserie, care dintre etape va place mai mult? Cea de conceptie, de realizare a cartoanelor sau de tesut propriu-zis?
T.S.: Peste tot in lume, artistul da desenul. Vine apoi cartonierul, care are o intreaga echipa si, apoi, tesatorul. La noi, artistul face totul. Exista, e drept, cateva femei care tes, dar sunt destul de putine si iau foarte multi bani, pe care eu, de obicei, nu ii am. In acelasi timp, tesutul este foarte odihnitor. Cand sunt nervoasa, ma asez sa tes si, numarand firele, fac o ordine nemaipomenita in ganduri. Usor, usor, ma calmez.
V.A.: „Sculpturile moi“, cum le-ati numit, de ce le apropiati mai mult, de tapiserie, de colaj?
T.S.: De colaj. Folosesc materiale foarte pretioase. Ele sunt inspirate de perioada Cucuteni. Am asistat, cu ani in urma, la descoperirea, pe santierul arheologic de la Poduri, langa Tescani, a unei oale mari in care erau asezate figurine feminine amintind de Venus din Willendorf. Studentii au facut chiar copii, fiind fascinati de descoperire. Am acasa asemenea copii.
Astept sa vad ce se plimba in Gradina Edenului
V.A.: Indiferent de tehnica, exista, in expozitie, o unitate data de universul prezentat. Aceleasi motive pot fi regasite si in tapiserie, si in grafica, si in pictura. Este vorba, cumva, de o contopire a regnurilor: om-animal, om-peste, om-fluture...?
T.S.: Sunt rezultatul visurilor mele cu ochii deschisi. Desigur, istoria artei este plina de asemenea personaje. Ruleaza acum un film, „Povestiri din Narina“, in care apar centauri. Acum cateva saptamani, a aparut o stire potrivit careia, la Volos, a fost gasit un schelet de centaur. Era, de fapt, o farsa. Dar eu ma gandesc la zeii care se puteau transforma in orice faptura. Mi-ar placea si mie sa ma pot transforma asa. Am spus ca astept sa ajung in Eden si sa vad ce se plimba in gradinile acelea, unde cred ca nu exista numai sfinti, ci o gama foarte larga: Adam si Eva, serpi, alte taratoare, chiar si balaurii imensi care au fost dinozaurii...
V.A.: Cum capata aceste motive venind din neolitic, din antichitatea greco-romana sau din vechea Indie marca dumneavoastra?
T.S.: Cand plec de la o forma, ma gandesc cum ar evolua ea in desen, in pictura, chiar in tapiserie, in care este cel mai greu de realizat. Am acasa foarte multe proiecte de tapiserie, dar, simtind nevoia sa ma exprim la un moment dat, aleg tehnici mai rapide. In felul acesta, forma devine a mea.
V.A.: Cat v-ati apropiat de arta populara romaneasca?
T.S.: In timpul comunismului era singura supapa pe care o aveam. Am incercat insa sa descopar in ea posibilitatea modernizarii. Daca stii sa le vezi, exista in arta populara o serie de elemente ce pot duce la forme extrem de moderne. Daca ramai la nimicuri, desigur, nimicuri faci. La inceputul carierei mele, era singura modalitate de a iesi din arta oficiala. Nu exista posibilitatea de a vedea ce se intampla in restul lumii. Cand am ajuns in Grecia, am fost uluita. Profesorul de Istoria artei ne explicase ca elenismul este o perioada de decadenta. Acolo am descoperit ca era, de fapt, arta dusa la cel mai inalt nivel, culmea rafinamentului.
V.A.: Ce curent din istoria artei va este mai aproape?
T.S.: Barocul si Egiptul. Si in arta egipteana exista personaje tinand de mai multe regnuri. Regret ca atunci cand am fost in Arabia nu am mers si in Egipt. Era destul de usor, dar tocmai fusese atacul terorist de la Asswan, in care murisera atatia turisti, asa ca am renuntat.
V.A.: Si Bomarzo?
T.S.: Proprietatea misteriosului print Orsini, care l-a avut in trena curtii sale si pe Paracelsius, contine toate fanteziile proprietarului ei. Este o gradina fabuloasa.
Intre Eva si Messalina
V.A.: Exista in lucrarile dumneavoastra, alaturi de suavitatea visului, o senzualitate pregnanta.
T.S.: Am dedicat aceasta expozitie femeii, iar o femeie nu poate sa nu fie senzuala. Sunt convinsa ca orice femeie este senzuala. Depinde daca are timp sa se descopere.
V.A.: Intre Eva si Messalina, unde se regasesc femeile din creatia dumneavoastra?
T.S.: De fapt, Eva a inceput, iar Messalina a desavarsit puterea farmecului feminin. Sa ne gandim numai la poetesele din Renastere, care erau, in acelasi timp, curtezane de clasa.
V.A.: Gama cromatica a lucrarilor dumneavoastra este complexa. Exista o serie de peisaje in armonii de rozuri si albastruri, la care ma asteptam mai putin.
T.S.: Ele vin din iubirea mea pentru flori. Apoi, Mediterana este roz, cu accente de rosu pana la carmin. Exista, in Padova, fascinante gradini de leandri. Albastrul este mai rar la flori, dar cerul este albastru. Motivul calatoriei fluturelui l-am descoperit tot in Arabia. Acolo sunt niste ceruri albastru intens, ajungand, noaptea, la albastru-petrol, pe care sclipesc stelele.
V.A.: Aveti o pasiune pentru fluturi?
T.S.: Da. Mi-au placut intotdeauna. Sunt gratiosi, exuberanti si nu exista gradina fara fluturi.
V.A.: Intr-una dintre lucrari apare un fluture rujat. Un fluture-femeie, cu un accent de ironie, de sarcasm.
T.S.: Acela este fluturele rau. Sunt animale, insecte bune si insecte rele. De fapt, fluturele acela nu este chiar o femeie. Poate fi si un diavol inaripat. Nu m-am gandit numai la fluturi. Sunt personaje bune si personaje rele. De exemplu, fluturele de roua este un personaj bun. Altul, chiar se cheama „Raul“.
Nu oricine poate vedea Gradinile Semiramidei
V.A: Cum se impaca activitatea artistica cu aceea pedagogica?
T.S.: Foarte bine. Imi pare rau ca in aceasta vara imi inchei activitatea didactica. Am avut multi studenti in cei patruzeci de ani de profesorat. M-a interesat sa nu ma copieze, dar tot ce am descoperit am incercat sa le impartasesc. Am vrut sa ii ajut sa vada, sa inteleaga. Si eu am aflat foarte multe lucruri de la profesorii mei. Am avut o profesoara foarte controversata in epoca: Titina Calugaru. Facea parte dintr-o familie foarte cunoscuta, studiase la Paris. Era o doamna, o persoana foarte rafinata. Noi o vedeam ca pe un personaj solar. Mi-am dat seama ca studentii te privesc si te apreciaza. Trebuie sa ai mare grija cum te porti, cum te imbraci, cum te parfumezi... Am descoperit cu mare placere ca ei „vad“ parfumurile. Am incercat sa le fac o educatie artistica mai complexa, nu numai una legata strict de meserie.
V.A.: Cam cate expozitii ati facut?
T.S.: Personale, nu foarte multe. Am participat la multe expozitii de grup. Pana la revolutie eram des invitata in strainatate. Dupa aceea nu ne-au mai invitat. Nu iubesc foarte mult expozitiile. Imi place sa lucrez, imi place sa dau lucrarile, sa fie in casele oamenilor, sa bucure pe cineva. Dar nu sa ma arat in expozitie.
V.A.: Ce parere aveti despre piata de arta din Romania?
T.S.: Spre regretul meu, ea este inexistenta. Mi-as fi dorit sa apara. Exista insa si multe prejudecati. Imediat dupa revolutie am intrebat o fosta colega, critic de arta, de ce nu-si deschide o galerie. „Sa ma fac vanzatoare?“ – mi-a raspuns.
V.A.: Daca n-ati fi fost artist vizual, ce ati fi vrut sa fiti?
T.S.: Bucatareasa. Bucataria este, pentru mine, o pasiune. Adun carti de bucate. Impreuna cu fiul si cu ginerele meu inventam mancaruri. In strainatate nu este o meserie oarecare. Exista chiar cursuri de bucatarie la Oxford. Apoi, ma ocup tot timpul de gradinarie. Imi pare rau ca nu pot avea o gradina numai a mea. Lumea arunca tot felul de gunoaie in ea. De exemplu, de curand, langa casa noastra a stat lumea toata noaptea pentru a-si inscrie copiii la gradinita. Tot ce-au mancat, ce-au aruncat se gasea dimineata in gradina mea. Mi-as fi dorit o gradina araba. Acolo, se sta cu pusca la poarta gradinii, pe care n-o vad decat invitatii seicului sau ai sotiei sale. Nu oricine vedea Gradinile Semiramidei!