Chestiuni de malpraxis
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura polemica »
Autor: Mihai Iovanel
In numarul 21 din 31 mai a.c. al revistei noastre am publicat un text al lui Constantin Teodorovici, cercetator la Institutul de Filologie „A. Philippide“ din Iasi, actualmente pensionat. Textul pornea de la un protest adresat de trei cercetatori de la Institutul „G. Calinescu“ din Bucuresti presedintelui Romaniei si presedintelui Academiei, pe marginea unor presupuse nereguli tinand de activitatea institutionala a Institutului. Dl Teodorovici polemiza, printre altele, cu teza avansata de cei trei cercetatori, cum ca angajarea cercetatorilor in procesul de redactare a „Dictionarului General al Literaturii Romane“ (DGLR) nu are legatura cu cercetarea stiintifica propriu-zisa.
Textul dlui Teodorovici mi-a fost transmis printr-un intermediar, cu precizarea ca a fost scris la solicitarea revistei „Observator cultural“ (revista care a dus o campanie de sustinere a protestului). L-am publicat in numarul proxim al revistei „Cultura“, in ideea ca reflectarea chestiunii de catre „Observator...“ a fost facuta unilateral si pilotat; am adaugat, spre lamurirea eventualilor cititori, o nota redactionala.
In numarul 118 (7-13 iunie) al „Observatorului...“, redactorul sef adjunct al publicatiei, Ovidiu Simonca, un jurnalist pentru care am toata pretuirea, da un „Raspuns domnului Teodorovici si revistei „Cultura“ in care are bunavointa sa ne cocoloseasca cu afirmatii dintre cele mai blande.
Pentru ca, dupa cum spuneam, am toata pretuirea pentru Ovidiu Simonca si, ca atare, nu doresc sa las lucrurile confuze, o sa fac un numar de glose pe marginea textului sau. O sa respect numerotarea pe puncte a replicii sale.
(1), (2), (3) Ovidiu Simonca sustine ca „Observator cultural“ nu a comandat niciodata textul cu pricina, ba, mai mult, nici nu a auzit vreodat de numele dlui Teodorovici. Ca atare, „Cultura“ este acuzata de malpraxis jurnalistic si de calomnie, pe motiv ca nimeni din redactia noastra nu s-a interesat daca lucrurile stateau asa cum le prezenta dl Teodorovici.
Nu cred ca opinia lui Ovidiu Simonca, privind obligatia redactiei noastre de a contacta „Observator cultural“ pentru a verifica daca Constantin Teodorovici ne minte se sustine. Nu aveam nici un motiv sa ma indoiesc de onestitatea dlui Teodorovici. Nu am vreun motiv sa ma indoiesc nici acum. In schimb, cu toata simpatia pe care o am pentru Ovidiu Simonca, aveam/ am mai multe motive sa ma indoiesc de onestitatea „Observatorului...“. Sa amintesc doar, pentru ca dl Simonca pare sa cunoasca acceptiunea de malpraxis jurnalistic (din moment ce ne-o imputa noua), de furtul calificat pe care „Observator...“ l-a comis recent cu doua texte publicate in „Cultura“: a reprodus fragmente masive din ele intr-un dosar similar celui facut de noi cu ceva timp inainte. Inutil sa mai spun ca nimeni de la „Observator...“ nu s-a deranjat sa ne dea un telefon pentru a ne cere acordul. Sa mai amintesc obiceiul meschin al „Observatorului....“ de a cere colaboratorilor comuni sa nu mai scrie la „Cultura“. Sa mai amintesc telefoanele date de Carmen Musat unor cercetatori din Institut pentru a-i determina sa-l demaste pe Eugen Simion?
(4) Ovidiu Simonca se intreaba: „In ce masura revista «Cultura» a probat, in decursul timpului, ca nu tine partea directorului Institutului? In ce masura a existat in revista «Cultura» o critica – oricat de mica – la adresa functionarii Institutului, o nuanta, un alt punct de vedere decat cel sustinut, prin diverse sedinte de „infierare“, de Eugen Simion?“
Problema e gresit pusa. Il rog pe dl Simonca sa indice un text prin care revista „Cultura“ a tinut partea directorului Institutului. In schimb, pot cita texte in care Eugen Simion a fost tratat dur de colaboratori ai revistei „Cultura“ (Niculae Gheran e un exemplu).
Cat despre „sedintele de infierare“ organizate chipurile la Institut, ca ins care a fost de fata, il asigur pe dl Simonca ca vorbeste dupa ureche. Probabil ca dl Simonca avea in minte sedinta de infierare organizata de „Observator cultural“ atunci cand l-a dat afara pe Alex Matei, pe motiv ca ar fi sifonat secrete redactionale (marele secret redactional consta in faptul ca ar fi spus nustiucui ca i-ar fi fost schimbat un titlu neutru cu unul mai agresiv...)
Altfel, pentru ca lucrurile sa fie cat se poate de clare, il informez pe Ovidiu Simonca asupra faptului ca sunt, impreuna cu Andrei Terian, singurul din redactia revistei „Cultura“ care are legatura cu Institutul G. Calinescu – mai precis, sunt, ca si Terian, cercetator stiintific acolo.
Data fiind conditia mea de cercetator in cadrul Institutului, sper ca dl Simonca (ce se indoieste ca dl Teodorovici, „un (fost) cercetator de la Iasi“, ar sti ce se petrece la Bucuresti) nu gaseste cu totul scandaloasa pretentia mea ca vobesc in cunostinta de cauza intr-o masura mai mare decat unul dintre participantii la dosarul facut de „Observator...“ pe marginea „scandalului“ de la Institut – un domn Carstea nustiucum, cica scriitor, care nu a pus niciodata piciorul in Institut. Data fiind aceasta calitate a mea de insider, am publicat o nota in „Cultura“ in care comentam „Protestul“; scriam asa: „admitand, fie si neparticipativ, dreptul celor trei cercetatori de a intocmi un protest, mi se pare in firescul lucrurilor ca in privinta intemeierii protestului sa se pronunte cei abilitati – respectiv cei din prezidiul Academiei. (Apelarea presedintelui Romaniei mi se pare o gluma: chestiunea nu intra in atributiile – oricat de largi ar fi ele – ale lui Basescu. Adresarea ar fi fost intemeiata doar daca presedintele Romaniei ar fi fost Ceausescu: nu este). Prin urmare, daca cei trei cercetatori au dreptate, mi se pare ca tine de o minima buna-credinta institutionala ipoteza ca dreptatea le va fi recunoscuta – din interiorul institutiei, si nu din afara ei“.
Dupa cum se observa, aparam un principiu, si nu un ins concret. Il rog pe dl Simonca sa produca un text semnat de sussemnatul in care numele lui Eugen Simion sa fie mentionat calificativ. De fapt, Ovidiu Simonca va avea dificultati sa gaseasca un text scris de mine in care numele lui Eugen Simion sa fie amintit pur si simplu – si asta dintr-un singur motiv: nu am crezut niciodata ca perierea (chiar si cu buna credinta) a sefilor este o chestie ok.
Altfel, aceasta dubla calitate (redactori la „Cultura“ & cercetatori stiintifici) nu ne-a impiedicat, pe mine si pe Terian, sa coordonam un dosar dedicat DGLR-ului care era departe de a fi parfumat: era doar corect jurnalistic, adica echilibrat, cu puncte pro si contra (ultimele mult mai dure decat si-ar imagina, din auzite, dl Simonca).
(5) Ovidiu Simonca se intreaba de ce Eugen Simion, directorul Institutlui, si Laurentiu Hanganu, secretarul stiintific al Institutului, nu i-au acordat lui Ovidiu Simonca interviurile solicitate in vederea limpezirii „scandalului“.
Nu cunosc motivele pentru care cei doi nu i-au acordat lui Ovidiu Simonca interviurile solicitate. Eugen Simion, totusi, a scris un text despre situatia de la Institut – doar ca l-a publicat in „Ziua“, nu in „Observator cultural“. Oricum, il asigur pe Ovidiu Simonca ca, daca as fi fost in locul celor doi, m-as fi gandit mult inainte de a produce vreun text (fie si pe suportul unui interviu) pentru „Observator cultural“: cand, in urma unui articol isteric publicat de Roxana Sorescu in revista cu pricina, Institutul a trimis „Observatorului...“ un drept la replica, redactat in cel mai rece, neutru si urban limbaj, „Observator...“ l-a publicat insotit de o mica nota (compusa pe logica sula-prefectura) in care acuza Institutul de practici... proletcultiste: un mod foarte deontologic de a lua cunostinta de un drept la replica.
(6) La acest punct, Ovidiu Simonca acuza revista noastra de mai multe lucruri. Intrucat eu am scris (si ca atare mi-o asum) nota care l-a enervat, incasez reprosurile in nume propriu si le raspund tot asa.
„Dorinta revistei Cultura de a lovi cu orice pret in revista Observator cultural“, scrie dl Simonca, „este inexplicabila, tine mai degraba de obsesii resentimentare sau de puseuri nervoase“.
Aici Ovidiu Simonca ar fi trebuit sa fie un pic mai focalizat semantic: ori dorinta lezatoare a „Culturii“ este inexplicabila, ori este explicabila prin x („obsesii resentimentare“) si y („puseuri nervoase“)? Pana se hotaraste asupra proprietatii termenilor, il asigur pe dl Simonca cum ca
(i) nu detin obsesii resentimentare din simplul motiv ca, pentru a avea resentimente, ar fi trebuit sa am, in prealabil, sentimente. Or, imi pare rau, dar nu le-am avut.
(ii) „puseuri nervoase“ nu am decat atunci cand nu am tigari. Or, in momentul in care am scris nota, aveam.
„In decursul timpului“, mai zice dl Simonca, „au mai existat numeroase atacuri la adresa «Observatorului cultural», gazduie cu generozitate de revista «Cultura», la care nu am raspuns, considerand ca pe piata culturala este loc pentru toti, fara sa incercam sa ne lovim reciproc.“
Prefer sa nu adancesc intelesurile acestei propozitii: dar, ca semnatar al unora dintre acele „atacuri“, il rog respectuos pe dl Simonca sa ma ierte pentru ca am indraznit sa critic un material sau altul din „Observator...“. Cu mintea mea defectuoasa, mi-am imaginat ca critica nu e forma de necolegialitate, ci dimpotriva. Il mai rog pe dl Simonca sa ma ierte pentru ca „Observator cultural“ mi-a dat ocazia sa indraznesc sa formulez acele critici.
Bun. Cam asta e. In alta ordine de idei, il rog pe dl Simonca sa reciteasca in „Observator cultural“ textele scrise despre Institut de catre Cristina Deutsch si Liliana Corobca; si il mai rog sa spuna sincer, in calitatea lui de jurnalist eminent (pentru care am, nu-i asa, toata pretuirea), daca aceste texte i se par in regula. Si daca publicarea lor i se pare in regula.
Riscand o ultima critica la adresa „Observatorului...“ (pentru care imi cer, iarasi, iertare), parerea mea e ca publicand texte de felul acelora „Observator cultural“ a reusit performanta jurnalistica de a face din rahat bici. Or, dupa parerea mea (si imi cer, iarasi, iertare pentru ea), atunci cand faci din rahat bici nu e bine. Nici chiar in cazul in care biciul pocneste, tot nu e bine.