Giselle sau despre restaurarea unei opere de arta
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura dansului »
Autor: Vivia Sandulescu
Poate tot raul e spre bine, vorba romanului: in fond, pe masura ce dispare repertoriul clasic construit de-a lungul a peste doua decenii de catre regretatul Oleg Danovski sr. (ca sa ne referim doar la Teatrul de Balet care i-a purtat numele), titlurile se reintorc ca vrabiile, in versiuni mai proaspete. Uneori – ca in cazul de fata – o versiune noua inseamna, de fapt, intoarcerea la una cat mai veche, intr-un efort de reconstituire similar celui al anticarilor, de desprafuire a unor piese valoroase, dar obosite, vazute pana la satietate.
Oleg Danovski sr. ar fi multumit sa vada ca dansatorii sai si-au invatat bine lectia, devenind, la randul lor, maestri.
Asa s-a intamplat si cu „Giselle“, prezentat la Constanta in cadrul Festivalului International de Opera si Balet dupa aproape doi ani de la refacere. Pentru montare s-a recurs la modelul rus, impregnat din anii de liceu in memoria profesionala si afectiva a fostei prim-soliste Elisabeta Lux. Impreuna cu Calin Hantiu – si el fost interpret al principalului rol masculin, actualmente director al Companiei de balet – aceasta a redat stralucirea unuia dintre cele mai longevive titluri din repertoriul international. In mod firesc, deci, pentru suportul sonor s-a folosit o inregistrare a muzicii lui Adolphe Charles Adam apartinand orchestrei Teatrului „Bolsoi“, care te unge la inima atat prin acuratete, cat si prin intensitatea emotionala a solourilor de coarde.
Productia a fost inviorata de Eugenia Tarasescu Jianu in respectul spiritului romantic si adaptata constrangerilor scenei de la sediu. Cat despre story, e vorba mai degraba de restituirea unor detalii disparute in timp, din varii motive si care dau parfumul specific libretului lui Théophile Gautier, scris dupa o poveste de Heinrich Heine. Curatat pe ici – pe colo, prin puncte neesentiale, dar cu eficienta – stradanie cel putin la fel de solicitanta si de meritorie ca si cea, atat de curenta, a modernizarii -, spectacolul castiga in autenticitate.
Una din reusitele indubitabile ale „restauratorilor“ se datoreaza corectei dimensionari a ansamblului, in sensul diminuarii numarului de dansatori si a redistribuirii unor intrari, astfel incat scena nu este incarcata, desenul ramane clar iar protagonistii nu se incomodeaza, in timp ce in substanta coregrafica revin detalii considerate desuete cu ani in urma.
Si pentru ca ne aflam in plin festival, au fost invitati in rolurile principale doi prim-solisti ai unor prestigioase teatre din Sankt Petersburg. Colegi de promotie la Academia de balet „A.Vaganova“ din orasul de pe Neva, dar continuand apoi traiectorii diferite, Elvira Khabibullina si Iurii Andreev s-au regasit pe scena constanteana ca si cum ar fi dansat toata viata impreuna. Ea – longilina, cu picioare superbe si brate fine, cu sarituri aerate si aspect juvenil care o recomanda din start pentru rolul nefericitei adolescente, isi investeste personajul cu candoare in actul I si cu suferinta amestecata cu hotarare in actul II. El – inalt si nobil, impresioneaza prin sinceritatea trairii, prin jocul actoricesc minutios si nuantat, intr-o gama de expresivitate neobisnuit de larga pentru spectatorul, ca si pentru dansatorul roman. In conditiile in care cei doi sunt familiari cu imensele scene rusesti, unde expresia faciala trebuie ingrosata pentru a fi perceputa si din fundul salii, rafinamentul interpretarii lor, adaptat proximitatii unui public aflat in buza scenei, sub lumina prea cruda de la arlechin si fara „urmariri“ este remarcabil.
La succesul unei seri „rotunde“, inchegate, au contribuit si solistii casei: Simona Costea – o Myrtha impunatoare, in pofida staturii medii, Irina Ganea si Mircea Craciun in pas-de-deux-ul „Logodnicii“ din actul I (usor inegali ca nivel al formei dansante), Stefan Raut – un Hans morocanos si frust. Solisti, demi-solisti si ansamblu, Compania de balet a Operei constantene se dovedeste inca o data perfect autonoma artistic, oferind publicului constantean lucrari „de turneu“.
Desi nu se poate spune ca si-a creat discipoli, Oleg Danovski sr. ar fi multumit sa vada ca dansatorii sai si-au invatat bine lectia, devenind, la randul lor, maestri.