Umanizarea artei: Goya-Wagner-Blaga
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura literara »
Autor: Ovidiu Capata
„Nazuiesc sa aduc pacea intre oamenii launtrici din mine si-i imping catre o colaborare“, afirma José Ortega y Gasset, cel care, in a sa „docta ignorantia“ asumata, privind istoria artei, avea sa lanseze conceptul de dezumanizare a creatiei artistice moderne. „Sa aduci pacea intre oamenii launtrici din tine“, iata un deziderat prin excelenta expresionist, aparut ca o reactie a tensiunii din jurul celor doua razboaie mondiale. O intrebare fireasca decurge de aici: este dezumanizarea despre care vorbeste Ortega y Gasset o stare ce-si are preludiul in dezechilibrul instalat la inceputul secolului XX? Si, ducand rationamentul mai departe, in ce masura acest avangardism, ce-si propune purificarea artei, exclude omenescul din ecuatia sa? Nu ne propunem neaparat sa aflam un raspuns prin acest demers, insa dorim sa acordam ceva mai multa atentie acestei mult trambitate dezumanizari a artei, in speranta ca rezultatele vor vorbi de la sine.
Dupa cum filosoful spaniol nazuia sa impinga catre o colaborare pe oamenii sai launtrici, vom incerca si noi sa obtinem o atare colaborare intre trei dintre cele mai inovatoare spirite ale culturii universale, oameni care, dincolo de sensibilitatea lor artistica, au lasat si un sistem de gandire care a marcat generatiile urmatoare. Aceste personalitati sunt: Francisco Goya, Richard Wilhelm Wagner si Lucian Blaga. Dat fiind faptul ca s-au manifestat in perioade istorice diferite, principiul orteghian al imperativului operational, impus de contextul socio-politic, nu poate fi pus in discutie.
Francisco Goya, pictor spaniol, nascut in 1746, socheaza, in special, prin opera sa din cea de-a doua jumatate a vietii (dupa varsta de 40 de ani), cand gravurile si picturile din Casa Surdului (Quinta del Sordo) au produs in egala masura consternare si admiratie. Temperament vulcanic (prim aspect care il apropie de compozitorul german) Goya duce o viata agitata, plina de tensiuni, dar geniul sau sta tocmai in felul in care stie sa-si sublimeze toate aceste porniri in forme artistice specifice. Imi amintesc de o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez in care un inger, cazut in noroiul bataturii unui taran, este imprejmuit cu ziduri ridicate in jurul curtii si transformat in obiect de balci pentru cei care aveau interesul sa-l vada in schimbul unei sume de bani. Tot asa, Goya isi prinde demonii intre zidurile constiintei sale si ni-i arata prin picturile pe care le viseaza, picturi care fac, uneori, obiectul unor adevarate cosmaruri.
Trecand la compozitorul german Richard Wagner, nascut in 1813, intalnim aceeasi personalitate accentuata, un om al contrastelor, uimind cand prin lipsa de caracter, cand printr-un sentimentalism exacerbat. Doru Popovici reuseste in „Magicianul de la Bayreuth“, realizarea unui izbutit portret al autorului „Walkiriei“: „Acest compozitor si literat – „fara pereche“ – din Leipzig a izbutit ca, inainte de a implini 20 de ani, sa fie mult comentat, avand parte de inalte aprecieri, dar si de denigrari teribile. Dar dincolo de aceste considerente, el aparea in toata splendoarea, atunci cand se plimba singuratic si medita: nu prea inalt, cu parul blond, ochii albastri nasul acvilin, o frunte enorma, cu o mana delicata, degetele lungi si subtiri de pianist, ca un zeu coborat din Walhala, parca privind dincolo de conturul lucrurilor, ca si cand ar spune, departe de orice atingere necurata: „Nu pot concepe arta decat prin iubire...“„ Vitregit pe plan profesional de interventiile binefacatoare ale Fortunei, Wagner nu are mai mult noroc in dragoste, trecand prin doua casnicii nereusite, lucru care ii dezvolta, fara indoiala, componenta misogina a structurii sale: „... femeile nu pot fi compozitoare... (spune el in perioada unei dispute taioase cu Clara Schumann – sotia marelui Robert Schumann) ele sa-si petreaca viata intre pat, bucatarie si biserica...“ O femeie, insa, reuseste sa atinga idealul wagnerian de „faptura nobila, care sa-l inalte intr-o lume a metaforei“, iar aceasta femeie se numeste Mathilde Wesendonck, sotia unui aristocrat, cea care avea sa-l inspire in magistrala sa opera despre dragoste si moarte, „Tristan si Isolda“, si pe care o va iubi pana la sfarsitul vietii lui. Ca o dovada a sentimentelor sincere ale „magicianului de la Bayreuth“ si a rolului de „minunata inspiratoare“ al Mathildei, citam un fragment, reprodus in biografia lui Doru Popovici, dintr-o scrisoare din mai 1857, trimisa de Wagner femeii adorate: „Muza mea iubita, e inca tot departe?... Vai de cel ce nu primeste dragostea cu dorinta celui care vrea sa i-o daruiasca si o ia cu forta. Dar nu, nu cred ca e asa? Spune, nu-i asa? Cum ar putea fi o muza, care nu apare din vointa ei? De ce muza e atat de departe...?“
Asemenea lui Wagner, Goya pare sa se apropie de aceeasi reprezentare eminesciana a femeii ca „prototip nerealizabil“. La pictorul spaniol realitatea e depasita cu mult de fantezie. In „Dezastrele sale“, soldatii sunt inlocuiti cu ideea de razboi, asa-zisele scene de moravuri din „Capricii“ ne infatiseaza de fapt strigoi, monstri, vrajitoare, femei ale caror masti par a se confunda cu trasaturile reale ale fetei, totul intr-o halucinanta „imbinare dintre moarte si joc“ (Ortega y Gasset). Ideea de feminitate, iar nu femeia, din „La Maja desnuda“ si „La Maja vestida“ ale lui Francisco Goya, nu face decat sa confirme ipoteza mai sus mentionata. In special in „La Maja desnuda“ se poate observa artificialitatea voita cu care a fost pictat modelul feminin; toate detaliile corpului duc spre o imagine de papusa, de trup nefunctional, astfel incat, ajungand sa admiri aceasta pictura intampini, totusi, dificultati in incercarea de a plasa o asemenea prezenta pe strazile Madridului sau ale oricarui oras.
Cu Lucian Blaga, poetul-filosof, lucrurile incep sa capete contur, ilustrand ideea umanizarii artei, in acceptiunea data de la inceput. Cine putea sa inteleaga mai bine vietile tumultuoase ale celor doi creatori despre care am vorbit pana acum si care si-au aflat implinirea exclusiv prin arta lor nemuritoare, daca nu cel care in „Trilogia valorilor“ („Stiinta si creatie“) avea sa afirme: „“A crea“ nu inseamna pentru creator dobandirea unui echilibru, dupa cum o prea naiva si plata interpretare ar vrea sa ne faca sa credem. Se creeaza adevarat cele mai adesea numai la inalte tensiuni, carora organele de executie nu le rezista totdeauna. Creatia sfarma adeseori pe creator.“
Teoretizand inconstientul intr-un mod cu totul deosebit decat o facuse psihanaliza pana atunci, Lucian Blaga reuseste sa ridice un val de pe ochii celor care vedeau constiinta ca pe singura instanta ordonatoare, organizata si, prin urmare, capabila de a modela artistic realitatea inconjuratoare: „Inconstientul nu e un simplu «haos» de zacaminte, de provenienta «constienta». Trebuie sa facem incercarea staruitoare de-a imagina inconstientul ca o realitate psihica de mare complexitate, cu functii suverane, si de o ordine si de un echilibru launtric, gratie carora el devine un factor in mai mare masura siesi suficient, decat e «constiinta»“ („Trilogia culturii“ – „Orizont si stil“). Astfel se explica imaginile fanteziste ce acopera panzele lui Goya, sau nuantele dionisiace din muzica lui Wagner, ce-si intinde farmecul pana in visele pline de mister: „... de multe ori cand ma cuprinde un motiv muzical adorm cu el. E ca o violenta tacere, de unde rasar incet, incet tonurile ce ma cuprind...“ (apud Richard Wagner, „Magicianul de la Bayreuth“, p. 25).
Misterul, in a carui situare ne aflam, deosebind existenta umana de cea zoologica sau, altfel spus, definindu-ne pe noi oamenii ca „animale metaforizante“ (Lucian Blaga), joaca un rol extrem de important si la Francisco Goya; drept marturie stau cuvintele lui André Malraux din „Saturn“ (lucrare dedicata pictorului spaniol): „Caricaturistii voiau sa reduca umil lumea la o singura semnificatie, sa scoata la iveala ceea ce se ascunde, izoland-o de ceea ce este ascuns. Goya vrea s-o extinda, sa adauge ceea ce o prelungeste pana la mister. N-o lumineaza nici ca un moralist, nici ca un pamfletar, nici ca un ironist, iar lumina pe care o face sa scada, in loc sa lumineze fantosele, prelungeste pana la infinit umbrele lor imense.“ (p. 27) Atunci cand Goya ii recunoaste drept singurii sai maestri pe Velásquez, Rembrandt si natura, nu ne putem gandi, oarecand e vorba de natura, la o raportare trans-semnificativa? Nu se refera el, oare, la propria persoana, definind natura ca un loc in care linia este inlocuita cu lumini si umbre? Potrivit parerii lui Malraux, se pare ca da! Iar daca am merge putin mai departe cu acest rationament: luminile si umbrele din natura lui Goya, regasite mereu in multe dintre picturile sale, nu pot fi interpretate ca urcari ale „undelor, structurilor si continuturilor inconstientului pana sub boltile constiintei...“? Urcare pe care Blaga o numea personanta si o propunea ca proces psihic creator, alaturi de cel al sublimarii psihanalitice: „Fara de reflexele primite din partea inconstientului, constiinta ar fi lipsita inainte de toate de relief si de adancime. Constiinta dobandeste o infatisare reliefata gratie diferentelor de lumina si umbra starnite in ea prin necurmata rasfrangere a inconstientului. Fara de personantele inconstientului, viata constienta ar castiga probabil ca precizie si luciditate, dar ar pierde ca plasticitate.“
Incercand o sinteza a sistemelor de manifestare in sfera artisticului a trei spirite ce au trait in trei epoci diferite, avand cu toate acestea „un cotor comun de forme“, daca ar fi sa ne exprimam in stil blagian, si folosindu-se toate trei de chipul chinuit al expresionismului, am urmarit demontarea notiunii de „dezumanizarea artei“, din care Ortega y Gasset face frontispiciul unui program avangardist. Luate chiar si punctual, multe dintre argumentele scriitorului si filosofului spaniol nu rezista la o analiza mai amanuntita. In acest fel metafora pe care Ortega y Gasset o numeste „cel mai radical instrument de dezumanizare“, ori stilizarea care in viziunea orteghiana „presupune dezumanizarea“ se dovedesc a fi, dimpotriva, probe incontestabile ale unei matrice, parte integranta a unor personalitati ca: Francisco Goya, Richard Wagner si Lucian Blaga, trei dintre marii umanisti ai lumii.
Prin urmare, ceea ce a inceput sub spectrul unei dezumanizari, se sfarseste printr-o concluzie contrara, personal asumata, de umanizare a artei. De aceea, raman la parerea ca José Ortega y Gasset s-a multumit sa observe, ca sa-l parafrazez din nou pe Blaga, doar „un nod din impletitura vasta cat cosmosul si complicata ca simfonia vietii si a mortii“. Si as incheia cu gandurile lui André Malraux, care subliniaza, cum nu se poate mai bine, in cartea sa inchinata lui Goya, rolul mesianic pe care l-a avut acesta in pictura si modul in care ar trebui, cred eu, sa-i privim pe cei care au contribuit decisiv la umanizarea artei: „Ce este un profet, daca nu un om care se adreseaza celorlalti ca sa-i smulga din lumea aparentelor si sa-i aduca in cea a Adevarului sau? Iar adevarul unui pictor ca si acela al unui muzician (ca si acela al unui poet-filosof, as spune eu) nu e o doctrina: sunt niste tablouri care fac lumea vulnerabila mai intai, si apoi impostoare. Priviti-i pe nebuni cat poftiti, dar dupa ce i-ati privit, uitati-va in oglinda!“ (p. 57) Priviti picturile lui Goya, ascultati muzica lui Wagner, incercati sa patrundeti filosofia lui Blaga, iar dupa ce ati facut toate acestea veti vedea „cum se clatina lumea oamenilor!“