De la „Placinta americana“ la „Vise americane“
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Paul Weitz este cel care a regizat, in 1999, primul film din seria „American Pie“. Comedia aceea in care patru adolescenti isi propun sa isi piarda, impreuna, virginitatea la balul de absolvire a liceului. si in care aflam ca si placintele pot fi obiect al dorintelor sexuale. Sau, cel putin, un surogat pentru satisfacerea acestora. in anii urmatori, Weitz a semnat, tot la Hollywood, alte doua comedii: „About a Boy“/“Totul despre baieti“, cu Hugh Grant si Nicholas Hoult, si „In good company“/“sef, si putin mai mult“, cu Dennis Quaid, Topher Grace si Scarlett Johansson. Ambele nu sunt deloc rele, iar „Totul despre baieti“, ecranizare a unui roman de Nick Hornby, e pe lista filmelor care trebuie neaparat vazute.
...ca Weitz sare, uneori, calul, si, pentru a transmite un asemenea mesaj, n-ar fi trebuit, poate, sa aleaga o comedie. Gagurile cele mai criticate nu sunt rasuflate; sunt, pur si simplu, barbare. Sunt momente in care iti vine sa intorci capul de la ecran, chiar daca nu esti un american puritan.
Nu stiu daca pot spune acelasi lucru despre cea mai recenta productie semnata Paul Weitz, „American Dreamz“/ „Vise americane“. si asta nu pentru ca filmul nu a reusit sa ma convinga, ci pentru ca nu stiu cui sa il recomand. Citind cronicile si comentariile, foarte multe dintre ele distrugatoare, am fost uimit sa vad cat de sensibili au fost spectatorii mai mult sau mai putin avizati la ironiile acide ale lui Weitz. Multi dintre americanii care s-au dus la cinematograf s-au asteptat sa rada si au iesti simtindu-se jigniti. si asta, probabil, pentru ca filmul arunca o multime de sageti in subiecte care, pentru poporul american mergator la urne si cu frica de Dumnezeu, sunt tabu: presedintele, razboiul impotriva terorismului, soldatii care sunt raniti pentru patrie, show-ul popular de televiziune care transforma americanul de rand in idol, imigrantii, homosexualii si, nu in ultimul rand, visele americane atat de cliseizate.
A spune ca filmul arunca sageti e, pe de alta parte, un eufemism. Mai potrivit ar fi sa spunem ca arunca cu pianul, cu betoniera de 50 de tone sau cu Muntii Apalasi. Ironiile lui Weitz sunt, pe alocuri, atat de evident directionate si de grosolane, incat uita sa mai fie amuzante. insa tocmai pe aici trece linia de demarcaj dintre o comedie si o satira. Filmul urmareste doua planuri, unul care il are ca protagonist pe Martin Tweed (interpretat de Hugh Grant), starul unui show de televiziune numit „American Dreamz“, care transforma un cantaret amator intr-o vedeta, si altul care se invarteste in jurul presedintelui Staton (Dennis Quaid), care, dupa ce a castigat al doilea mandat, refuza sa mai iasa din casa si sa isi infrunte responsabilitatile. Dupa cum se vede, Paul Weitz a luat vedetele celor mai reusite filme ale sale de pana acum (Grant si Quaid) si le-a asezat pe un curs de coliziune. Tweed si presedintele Staton se vor intalni, in punctul culminant al filmului si al show-ului, cand Staton va face parte din juriul desemnat sa aleaga castigatorul de la „American Dreamz“.
Asemanarile cu realitatea sunt evidente si regizorul nu apeleaza la subtilitati pentru a le camufla. in America ruleaza, din 2002, un show de televiziune intitulat „American Idol“, difuzat de Fox Network si realizat de Simon Fuller, managerul fostei trupe Spice Girls. Un sondaj realizat recent de cotidianul „Los Angeles Times“ arata ca 24% dintre tinerii americani recunosc ca au participat activ la alegerea ultimului invingator al emisiunii, in timp ce 63% afirma ca s-au implicat in alegerea unui responsabil politic. Hugh Grant seamana, chiar si fizic, cu Simon Fuller, asa cum Dennis Quaid, cu machiajul de rigoare, are destul de mult din George Bush Jr, iar Willem Dafoe aduce, intr-un mod bizar, cu vicepresedintele american Dick Cheney. Daca nu i-ati vazut la televizor, portretele lor se gasesc, usor, pe Wikipedia. Presedintele Staton se trezeste, dupa victoria in alegeri si cere un exemplar din „New York Times“. Citindu-l, e fascinat de lucrurile interesante care se gasesc in ziare si ramane incuiat, saptamani in sir, in apartamentul sau care se umple de periodice si de carti. Disperat, adjunctul presedintelui, interpretat de Dafoe, ii pune un microfon in ureche si-i dicteaza, cuvant cu cuvant, ce are de spus. Asemenea speculatii nu sunt fictive sau, cel putin, nu-i apartin lui Weitz: ele fac parte din mitologia care il inconjoara pe Bush cel adevarat.
Scenariul dezvolta alte doua fire secundare, la capatul carora sunt legate personaje cliseizate. Unul dintre acestea este Sally Kendoo (Mandy Moore), o provinciala din Ohio care viseaza sa scape din orasul plicticos si prafuit si sa ajunga celebra. Prietenul ei, William Williams (Chris Klein), este obsedat de ea, pentru ca intruchipeaza idealul sau (american) al „fetei de vis“. Parasit de Sally, care deja isi imagineaza ca va ajunge „sus, sus, sus“, el pleaca, eroic, in Irak, e ranit, se intoarce si continua sa se tina dupa coada fostei sale iubite. Deloc inocenta, ea hotaraste sa se foloseasca de gesturile lui patetice pentru a castiga concursul. Adversarul direct al lui Sally este Omer Obeidi (Sam Golzari), un terorist irakian neindemanatic trimis de organizatia sa in Statele Unite pentru a astepta ordine, pe termen nedefinit. intamplator, Obeidi este pasionat de melodiile din spectacolele de varietati americane, fapt care il transforma intr-un candidat pentru „American Dreamz“. Daca ar ajunge in finala, ar avea sansa sa-l intalneasca pe insusi presedintele Americii, iar reteaua in care activeaza ii pregateste deja bomba, pentru a se arunca in aer. Un alt concurent este un rapper evreu (interpretat de Adam Busch), a carui agresivitate ar putea fi o ciudata aluzie la razboiul din Iran.
Filmul reuseste sa fie, daca nu amuzant, cel putin destul de convingator. O asemenea satira, iesita din sanul Hollywood-ului, cere curaj. „American Dreamz“ poate fi comparat, in privinta virulentei politice si a acuzatiilor pe care le lanseaza, cu „Wag the dog“/“inscenarea“, al lui Barry Levinson, iar mesajul e simplu: presedintele Staton/Bush e un fel de idol american, ales dupa criteriul popularitatii, intr-un show de care americanii se lasa fascinati fara sa clipeasca. Partea neplacuta este aceea ca Weitz sare, uneori, calul, si, pentru a transmite un asemenea mesaj, n-ar fi trebuit, poate, sa aleaga o comedie. Gagurile cele mai criticate nu sunt rasuflate; sunt, pur si simplu, barbare. Sunt momente in care iti vine sa intorci capul de la ecran, chiar daca nu esti un american puritan.