De la opera de arta la gadget
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Cum a ajuns „Madona Sixtina“ a lui Rafael un icon, o vedeta culturala dotata cu o aura de prestigiu dobandita de-a lungul secolelor, sursa a prototipului cultural al „fecioarei“, conotat diferit de prozatori.
Desi la inceput de vacanta, am ales sa scriu despre un studiu apartinandu-i unui universitar, o carte din acea categorie care ajunge rar la publicul larg prin intermediul librariei, caci functioneaza numai in circuitul bibliotecar. Studiile publicate la Editura Universitatii din Bucuresti fac parte din aceasta categorie, fiind adesea victime ale etichetei „produse pentru public restrans“, desi nu e intotdeauna asa. Chiar daca astfel de cercetari avansate pot interesa categorii de public mai diverse decat se crede, chiar daca discursul universitar romanesc s-a modificat el insusi in ultimii ani, renuntand la unele maniere si adoptand altele, marea majoritate a acestor carti raman in biblioteci si in biografiile studentilor, refuzandu-li-se accesul la marile librarii, din motive de economie de piata, presupun. Sunt de gasit numai la librariile Universitatii. Si acest circuit stramt parcurs de o astfel de carte nu face decat sa priveze un public eclectic ce ar putea fi interesat de „Interferente, hibridari, tehnici mixte. Studii ale expresiei contemporane“, exemplul pe care il discut astazi.
Exista mai multe motive pentru aceasta alegere: 1. cartea expliciteaza o problematica de o actualitate stringenta, asupra careia exista, pe teren romanesc, mai mult reflectii sporadice decat discursuri inchegate; 2. este un studiu care poate fi citit cu folos de filologi, artisti vizuali, critici etc., cu alte cuvinte de toti cei interesati de arta contemporana, literatura y compris, ceea ce nu e tocmai frecvent in Romania; 3. apeleaza la un limbaj care este aproape al tuturor, refuzand sa abuzeze de o terminologie care inhiba – am constat-o adesea – si judecata cititorului, dar chiar si spiritul autorului, fara ca acesta sa o stie; 4. demonstreaza intalnirea benefica dintre mai multe discipline (literatura comparata, istoria mentalitatilor, retorica etc.), in cautarea unei abordari care sa-i poata face fata artei contemporane, devoratoare de paradoxuri, sa-i poate justifica statutul, atat de ambiguu, aratand astfel precaritatea si chiar neputinta instrumentelor traditionale. Sigur ca din aceste motive deriva altele, dar ele se vor gasi exprimate, mai direct sau mai indirect, fara-ndoiala simplificator, in semnalarea pe care o fac.
De remarcat ca Alexandra Vranceanu defineste acele acceptiuni ale termenilor cu care lucreaza, o atitudine esentiala pentru o astfel de carte, fara de care discursul ar fi plutit intr-un empirism si o imprecizie dintre cele mai dezarmante, dar si mai greu atacabile, fireste. Studiind hibridarea ca fenomen dominant in cultura si al culturii contemporane, autoarea alege concepte flexibile pentru un discurs interdisciplinar. Iata cum explica, suficient de clar si deloc restrictiv, lasandu-si amplu spatiu de manevra, „expresia contemporana“: „Termenul rezulta din chiar aceasta caracteristica a culturii contemporane de a depasi granitele genurilor, speciilor si domeniilor – cand se vorbeste despre studii ale expresiei contemporane, cercetatorii au in vedere tocmai faptul ca devine din ce in ce mai greu de separat domeniul literelor de cel al altor arte. Folosesc termenul de expresie cu sensul pe care il ia intr-o sintagma cu sensul cum ar fi mijloace de expresie – si domeniul sau se poate extinde si la muzica sau dans; eu ma refer aici insa doar la mijloacele de expresie care comporta amestecul limbajului verbal cu limbajul vizual“ (s.a.) Si asa porneste de la ekphrasis, dinspre Antichitate spre contemporaneitate, urmarind cum, prin descrierea unei opere de arta in interiorul unui discurs literar – definitia cea mai nepretentioasa a mentionatei tehnici – opera de arta devine gadget, parcurgand un traseul spre icon si mai apoi spre imagine publicitara sau simbol al culturii mass-media. Cum a ajuns „Madona Sixtina“ a lui Rafael un icon, o vedeta culturala dotata cu o aura de prestigiu dobandita de-a lungul secolelor, sursa a prototipului cultural al „fecioarei“, conotat diferit de prozatori, si mai apoi sursa autoritara a ingerasilor folositi pe marci de branza, sapun sau prezervative explica in detaliu autoarea. Urmareste atent comunicarea de sensuri si valori si semnificarea realizata prin fascinatia exercitata de un tablou, o fresca etc. sau chiar un artist asupra unui scriitor, astfel incat figurarea unei opere plastice in textul literar prin limbaj verbal devine un transfer de prestigiu. Pe de alta parte, de la fecioarele lui Rafael si actualizarile istorice ale acestei reprezentari suntem purtati spre starul blond, dominant de un secol, un stereotip pe care autoarea il discuta cuprinzator, acordand o importanta deosebita determinarilor exterioare ale operei in era reproductibilitatii.
Rolul lui ekphrasis pe scena contemporana – „continua fascinatia pentru capodopere a turistului profesionist care, fascinat de aceste imagini, le cauta inca secretul si este dispus sa crediteze un autor de romane de a-l fi gasit“ -, mai exact in romanele ekphrastice semnate de scriitori cunoscuti precum Pascal Quinard, Tracy Chavelier, John Barth, Arturo Pérez-Reverte si altii, si in produse culturale hibridate, text-imagine, happening, performance, este unul intertextual, dar purtator de dimensiuni ideologice obtinute in timp.
Pentru scriitorul care descrie in prozele sale un tablou celebru sau, in anii din urma, o fotografie lipsita de autoritate culturala si de statutul de fetis social, in interiorul unei culturi ce traieste prin multiplicare de produse reproductibile, acest ekphrasis este, de fapt, un act hermeneutic care cheama un altul din partea cititorului. Autoarea exprima direct, conclusiv, aceasta functie: „Orice ekphrasis este interpretarea pe care un scriitor o face unei opere“.
Interferenta codurilor in hibrizi contemporani cu recunoastere critica, pe larg descrisa in cazurile lui Sophie Calle, Annie Ernaux si Marc Marie, putin cunoscute la noi, desprinderea lui ekphrasis de laudatio si de mimesis-ul carora le-a servit multe secole, complicarea statutului fotografiei, care ajunge sa desemneze o absenta, sa ofere ce altceva decat o interpretare sunt elementele pe care Alexandra Vranceanu le ia in discutie in studiul „Hibridari“. Pentru cercetatorii culturii contemporane si pentru practicantii ei, aceasta este partea mai direct relevanta. Din fericire, autoarea nu ne ofera concluzii pesimiste sau un lamentatio, ci o privire lucida care analizeaza opera contemporana in relatie cu lumea careia ii apartine, dar si cu variatia gustului sau alte variabile. Autoarea adopta singura atitudine care poate oferi acces la fenomenele artistice ale prezentului: deschiderea. Intrebarea la care raspunde este urmatoarea: „Ce ramane din ekphrasis cand astfel de fictiuni mixte ajung sa inlocuiasca tocmai descrierile cu imaginea lucrului in sine si cand scriitorii par ca nu mai au nevoie de cuvinte ca sa genereze o imagine mentala?“
Constatand apetenta publicului nou pentru „hibridarea artelor“, pe care o intelege ca centru al canonului postmodern, ne ofera o discutie aplicata despre textele mixte, axandu-se pe resemantizarea fotografiei in discursul hibrid, caruia ii gaseste un trecut ce incepe cu „Nadjia“ a lui André Breton. Anticul topos ekphrasis, sustine convingator autoarea, este un supravietuitor. Inserata in textul literar, fotografia nu il inlocuieste, ci, dimpotriva, il cheama. Ultimul studiu al volumului, „Galeria de fotografii si cultul autenticitatii“, un studiu de caz ce ii permite autoarei sa traga o concluzie, confirma tratamentul pe care artistii vizuali, scriitorii, creatorii de happening-uri si chiar de brand-uri i l-au aplicat fotografiei: „(…) relatia dintre anticul topos ekphrastic si arta contemporana asa cum apare ea in romanul lui Annie Ernaux si Marc Marie arata ca fotografia poate face concurenta galeriei de picturi: pastrandu-si calitatea de a umple arhivele memoriei, fotografia se arata a fi un generator de fictiune la fel de puternic ca orice opera de arta exprimata in alt limbaj. Chiar daca de la galeria de tablouri a lui Filostrate la fotografiile intimului descrise aici drumul a fost lung, se poate inca vedea firul rosu care uneste practicile ekphrastice cu tehnicile mixte.“
Un alt merit al volumului este ca nu abuzeaza de vreo terminologie hiperspecializata, evitand o capcana in care cad nenumarate cercetari de acest tip. Firescul expunerii nu serveste dorintei de a populariza un tip de abordare si un tip de subiect, ci este un ton care face agreabila lectura, fara sa ceara eforturi, solicitand numai alfabetizare cu domeniu si oferind idei ce pot fi continuate in alte carti. Si datorita acestei calitati volumul poate fi chiar o lectura de vacanta, daca renuntam la a ne reprezenta stereotipic, traditionalist, aceasta asa-zisa categorie. Si, mai ales, daca-l gasim in vreo librarie din oras.