Ratacirile unui baiat bun
si singuratatea
unei fete nesabuite
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Scriu. Scriu ca scriu.
In gand ma vad scriind ca scriu si mai pot sa ma vad
vazandu-ma ca scriu.“
(Mario Vargas Llosa)
Intr-o lume cum e cea in care traim, plina (macar aparent...) de baieti rai si de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, dupa cum el insusi a marturisit in primavara lui 2006, la Madrid, isi dorea de multa vreme: un roman de dragoste, „Ratacirile fetei nesabuite“. O carte despre un baiat bun si o fata rea; sau daca nu, cel putin extrem de nesabuita. Care se numeste, la inceput, Lily, vrea sa treaca drept chiliana, de curand venita in elegantul cartier peruan Miraflores. Si de care se indragosteste la prima vedere, fulgerator, fara putinta de scapare si pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, baiatul cel bun, cel care isi doreste atat de mult, inca din adolescenta, sa traiasca la Paris si sa-si gaseasca fericirea in Orasul-Lumina. Dupa despartirea lor neasteptata, petrecuta in urma unui scandal ce avea sa dovedeasca faptul ca, in realitate, Lily era si ea peruana, provenind dintr-o familie modesta, cei doi se vor reintalni abia dupa ani de zile. Prima data la Paris, unde baiatul cel bun este traducator la UNESCO, iar fosta Lily se numeste, acum, tovarasa Arlette si e implicata in miscarea socialista; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despartita de fostul sot, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai tarziu la Tokyo, unde fata nesabuita este cunoscuta sub numele de Kuriko si e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare data, Ricardo ii declara ca o iubeste, dar in afara catorva nopti de dragoste, frumoasa si fascinanta Lily, Otilia, pe numele ei adevarat, nu-i ofera nimic, nici macar promisiunea clara a vreunei intalniri viitoare. O iubire, asadar, nu neaparat imposibila, desi fata nesabuita asa declara, avand in vedere idealul ei de a sta numai „alaturi de un barbat foarte bogat si foarte puternic“ (asa cum nu este baiatul cel bun), ci mai ales nedesavarsita, in care cei doi protagonisti nu vor cunoaste niciodata implinirea sau fericirea – in fond, ei insisi par a si le refuza, din simplul (oare atat de simplul?) motiv ca au conceptii de viata extrem de diferite.
Intre romanul total si romanul colaj
„La fel ca in toate celelalte romane ale mele, am incercat sa amestec, in paginile acestei carti, realitatea si fantezia, implicandu-mi si propria experienta in construirea cat mai convingatoare a unui context istoric“, marturisea autorul in anul 2006, in Spania, la lansarea „Ratacirilor fetei nesabuite“. Astfel, Mario Vargas Llosa se dovedeste, pe de o parte, a continua drumul inceput inca in 1977, cu romanul „Matusa Julia si condeierul“, iar pe de alta parte, a adopta tehnici si formule narative diferite de cele impuse – si, in mare masura, deja consumate – de reprezentantii boom-ului latino-american al anilor '60 – '70. Autorul a respins, de asemenea, interpretarea acestei carti in cheie autobiografica, desi pot fi recunoscute, in paginile ei, numeroase experiente pe care Vargas Llosa le-a trait el insusi – activitatea de traducator, sederea in cateva mari capitale europene si apropierea de diferite ideologii politice de-a lungul anilor. In orice caz, dincolo de experientele personale, romanul reuseste sa surprinda o serie de transformari sociale si politice care au marcat lumea contemporana, cu precadere in a doua jumatate a secolului XX, dar deopotriva si atmosfera specifica a catorva orase: de exemplu cea din Lima anilor '50, cea din Parisul anilor '60, cu celebrele miscari studentesti, apoi afirmarea miscarii hippie in Londra anilor '70 si aerul specific nipon, de mister si opulenta, din cartierele bogate din Tokyo, dupa 1980. Despre tema pe care el insusi o considera esentiala in aceasta carte, dragostea, Mario Vargas Llosa afirma ca a incercat sa scrie „istoria unei iubiri moderne ce vrea sa depaseasca toate conditionarile sociale si / sau ideologice ale oricarei epoci“. Fata nesabuita si baiatul cel bun formeaza un inedit cuplu, Ricardo fiind tipul omului stabil si timorat, iar micuta chiliana-peruana, atat de lipsita de orice inhibitii si atat de plina de ambitii materiale reusind sa-l puna adesea in incurcatura, nu doar prin spontaneitate, cat, poate, mai ales prin franchete. Desigur, romanul aduce, in acest fel, in discutie problema intalnirii unor personalitati opuse, a carei rezolvare l-a preocupat pe Vargas Llosa atat din punct de vedere psihologic, cat si estetic. Dincolo de diferentele dintre cei doi, cuplul din „Ratacirile fetei nesabuite“ se situeaza mereu si de o parte, dar si de cealalta a unei baricade reprezentate de fondul cultural al fiecaruia dintre ei, precum si de modul in care aleg sa se raporteze la contextul istoric al vremii lor. Nimic altceva, in fond, decat aspecte caracteristice ale secolului XX, un secol al dezintegrarii eului „traditional“, dar si de aparitie a unui alt tip de eu, multiplu – aflat, cumva, in descendenta celui plural al lui Pessoa – care afecteaza in primul rand nivelul profund al constiintei individului, si abia apoi pe acela social sau psihologic. Vargas Llosa se orienteaza intotdeauna, prin solutiile pe care le alege, spre valoarea estetica, pe care o plaseaza mai presus de oricare alta, considerand ca doar in acest fel viata reala a oamenilor lumii contemporane poate insuma nuantele atat de variate ale domeniului fanteziei infinite, uneori incertitudinea sau ambiguitatea pe baza carora textul e construit reusind sa creeze, pentru cititor, „imaginea unui adevar pe punctul de a se revela“, ca sa repetam definitia data de Borges actului artistic. Astfel, osciland intre „roman total“ si „roman colaj“, termenii folositi adesea de studiile critice cu privire la proza scriitorului peruan, „Ratacirile fetei nesabuite“ este si o carte care, pe linia inceputa in „Matusa Julia si condeierul“, fixeaza intr-un cadru extrem de sugestiv atmosfera din Lima, dar si din capitalele europene, avand – din nou – privilegiul unui personaj narator care se misca (cel putin aparent) dezinvolt in medii diferite.
Un posibil happy-end
Dar forta romanului e de gasit, desigur, mai ales in personajul feminin, fascinanta fata nesabuita atat de hotarata sa traiasca in lux, incat ajunge sa traiasca in nefericire si sa se autocondamne la singuratate. Unii critici au afirmat ca textul acesta se foloseste, poate, prea accentuat de clisee – Ricardo e mereu „baiat bun“, iar iubita sa, invariabil, „fata nesabuita“, sau ca aparitiile si disparitiile acesteia din urma ar fi insuficient precizate si sustinute de evolutia tramei narative, uitand sau pierzand din vedere ca Mario Vargas Llosa a incercat, in primul rand, sa scrie un roman de atmosfera si nu unul politist, nedorindu-si nicio clipa ca cititorul sau sa se transforme intr-un Sherlock Holmes printre capitolele cartii... „Ratacirile fetei nesabuite“ devine, astfel, nu doar un roman de dragoste bine scris, ci si un text ce aduce in discutie problema singuratatii umane si a imposibilitatii comunicarii. Mult discutata criza a cuplului din romanul secolului XIX, admirat si analizat nu o data de Vargas Llosa se transforma, acum, in drama a comunicarii – de aici si imaginea de veritabil Turn Babel a sediului UNESCO din Paris si a activitatii traducatorilor profesionisti, incapabili, insa – iar Ricardo nu e un caz unic – sa treaca intotdeauna de formularile diplomatice. In acest context, Lily, Madame Arnoux, Doamna Richardson sau Kuriko – ori, poate, mai bine, toate la un loc si fiecare in parte – stau marturie pentru complexitatea sufletului feminin care, de la Doamna Bovary e sortit, in literatura, sa viseze mereu altceva si mai mult decat are... In fond, o preocupare veche a autorului, identificabila inca din personajul Teresa din romanul „Orasul si cainii“ si continuata, apoi, in Urania Cabral din „Sarbatoarea tapului“, ipostaze feminine de natura a convinge cititorul ca, dupa cum spune Vargas Llosa insusi, „femeile si barbatii percep orasul si se folosesc de el, ca si de orice alta realitate, in moduri fundamental diferite.“ In ceea ce-o priveste, fata nesabuita se dovedeste a fi, dincolo de calmul ei mult prea clar afisat, de siguranta sa perfecta si de stralucirea sa, nu doar foarte singura, ci si extrem de nesigura pe sine. Incapabila sa se cunoasca si sa-i cunoasca in adevaratul sens al cuvantului pe cei din jurul sau, micuta peruana nu va reusi decat in putine momente (si atunci, abia cu mare greutate si la capatul a nesfarsite ezitari) sa aiba curajul de a iubi, de a visa, de a trai. Adica de a incerca sa invinga singuratatea care o domina si o consuma pe dedesubtul tuturor mastilor sale.
Dincolo de toate acestea, recentul roman al lui Mario Vargas Llosa se dovedeste a fi si o profunda meditatie asupra literaturii si a insasi crearii fictiunii. Astfel, vorbindu-le unor prieteni despre aventurile sale de etern cautator al fetei nesabuite, Ricardo afirma cu privire la faptele acesteia si, mai cu seama, la relatarea ei cu privire la evenimentele din trecutul apropiat: „Poate fi adevarat. Poate fi fals. Nu stiu. <...> Adevar sau inventie? N-o sa aflu niciodata.“ Nimic altceva, in fond, decat o posibila definitie a fictiunii si a mecanismelor sale. Iar autorul care, cu ani in urma, in „Orasul si cainii“ (1963) sau „Conversatie la Catedrala“ (1969) se raporta la modele literare de genul lui Flaubert sau Faulkner, alege, aici, un alt tipar romanesc, si anume cel reprezentat de mult cautata – mai cu seama in America Latina – solutie valabila (si viabila) din punct de vedere estetic pentru un posibil happy-end. Tocmai de aceea cartea se incheie (si) cu descoperirea vocatiei de scriitor a baiatului bun, experimentatul traducator de documente oficiale, cel care se lasase convins, cu ceva vreme inainte, ca povestea iubirii sale pentru fata cea nesabuita si atat de singura si (dincolo de aparente) de nefericita ar fi o excelenta carte de dragoste, veritabil univers compensatoriu pentru el, adesea ratacit printre cuvintele altora, silit sa si le descopere pe ale sale doar la capatul unui drum indelungat si anevoios. Ratacirile fetei iubite si nesabuite vor deveni, desigur, in alt sens, si ale sale, si il vor conduce, astfel, la o initiere, chiar daca dureroasa – de asta data nu doar in iubire, ci si in literatura.
Intr-o lume cum e cea in care traim, plina (macar aparent...) de baieti rai si de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, dupa cum el insusi a marturisit in primavara lui 2006, la Madrid, isi dorea de multa vreme: un roman de dragoste, „Ratacirile fetei nesabuite“. O carte despre un baiat bun si o fata rea; sau daca nu, cel putin extrem de nesabuita. Care se numeste, la inceput, Lily, vrea sa treaca drept chiliana, de curand venita in elegantul cartier peruan Miraflores. Si de care se indragosteste la prima vedere, fulgerator, fara putinta de scapare si pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, baiatul cel bun, cel care isi doreste atat de mult, inca din adolescenta, sa traiasca la Paris si sa-si gaseasca fericirea in Orasul-Lumina. Dupa despartirea lor neasteptata, petrecuta in urma unui scandal ce avea sa dovedeasca faptul ca, in realitate, Lily era si ea peruana, provenind dintr-o familie modesta, cei doi se vor reintalni abia dupa ani de zile. Prima data la Paris, unde baiatul cel bun este traducator la UNESCO, iar fosta Lily se numeste, acum, tovarasa Arlette si e implicata in miscarea socialista; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despartita de fostul sot, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai tarziu la Tokyo, unde fata nesabuita este cunoscuta sub numele de Kuriko si e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare data, Ricardo ii declara ca o iubeste, dar in afara catorva nopti de dragoste, frumoasa si fascinanta Lily, Otilia, pe numele ei adevarat, nu-i ofera nimic, nici macar promisiunea clara a vreunei intalniri viitoare. O iubire, asadar, nu neaparat imposibila, desi fata nesabuita asa declara, avand in vedere idealul ei de a sta numai „alaturi de un barbat foarte bogat si foarte puternic“ (asa cum nu este baiatul cel bun), ci mai ales nedesavarsita, in care cei doi protagonisti nu vor cunoaste niciodata implinirea sau fericirea – in fond, ei insisi par a si le refuza, din simplul (oare atat de simplul?) motiv ca au conceptii de viata extrem de diferite.
Intre romanul total si romanul colaj
„La fel ca in toate celelalte romane ale mele, am incercat sa amestec, in paginile acestei carti, realitatea si fantezia, implicandu-mi si propria experienta in construirea cat mai convingatoare a unui context istoric“, marturisea autorul in anul 2006, in Spania, la lansarea „Ratacirilor fetei nesabuite“. Astfel, Mario Vargas Llosa se dovedeste, pe de o parte, a continua drumul inceput inca in 1977, cu romanul „Matusa Julia si condeierul“, iar pe de alta parte, a adopta tehnici si formule narative diferite de cele impuse – si, in mare masura, deja consumate – de reprezentantii boom-ului latino-american al anilor '60 – '70. Autorul a respins, de asemenea, interpretarea acestei carti in cheie autobiografica, desi pot fi recunoscute, in paginile ei, numeroase experiente pe care Vargas Llosa le-a trait el insusi – activitatea de traducator, sederea in cateva mari capitale europene si apropierea de diferite ideologii politice de-a lungul anilor. In orice caz, dincolo de experientele personale, romanul reuseste sa surprinda o serie de transformari sociale si politice care au marcat lumea contemporana, cu precadere in a doua jumatate a secolului XX, dar deopotriva si atmosfera specifica a catorva orase: de exemplu cea din Lima anilor '50, cea din Parisul anilor '60, cu celebrele miscari studentesti, apoi afirmarea miscarii hippie in Londra anilor '70 si aerul specific nipon, de mister si opulenta, din cartierele bogate din Tokyo, dupa 1980. Despre tema pe care el insusi o considera esentiala in aceasta carte, dragostea, Mario Vargas Llosa afirma ca a incercat sa scrie „istoria unei iubiri moderne ce vrea sa depaseasca toate conditionarile sociale si / sau ideologice ale oricarei epoci“. Fata nesabuita si baiatul cel bun formeaza un inedit cuplu, Ricardo fiind tipul omului stabil si timorat, iar micuta chiliana-peruana, atat de lipsita de orice inhibitii si atat de plina de ambitii materiale reusind sa-l puna adesea in incurcatura, nu doar prin spontaneitate, cat, poate, mai ales prin franchete. Desigur, romanul aduce, in acest fel, in discutie problema intalnirii unor personalitati opuse, a carei rezolvare l-a preocupat pe Vargas Llosa atat din punct de vedere psihologic, cat si estetic. Dincolo de diferentele dintre cei doi, cuplul din „Ratacirile fetei nesabuite“ se situeaza mereu si de o parte, dar si de cealalta a unei baricade reprezentate de fondul cultural al fiecaruia dintre ei, precum si de modul in care aleg sa se raporteze la contextul istoric al vremii lor. Nimic altceva, in fond, decat aspecte caracteristice ale secolului XX, un secol al dezintegrarii eului „traditional“, dar si de aparitie a unui alt tip de eu, multiplu – aflat, cumva, in descendenta celui plural al lui Pessoa – care afecteaza in primul rand nivelul profund al constiintei individului, si abia apoi pe acela social sau psihologic. Vargas Llosa se orienteaza intotdeauna, prin solutiile pe care le alege, spre valoarea estetica, pe care o plaseaza mai presus de oricare alta, considerand ca doar in acest fel viata reala a oamenilor lumii contemporane poate insuma nuantele atat de variate ale domeniului fanteziei infinite, uneori incertitudinea sau ambiguitatea pe baza carora textul e construit reusind sa creeze, pentru cititor, „imaginea unui adevar pe punctul de a se revela“, ca sa repetam definitia data de Borges actului artistic. Astfel, osciland intre „roman total“ si „roman colaj“, termenii folositi adesea de studiile critice cu privire la proza scriitorului peruan, „Ratacirile fetei nesabuite“ este si o carte care, pe linia inceputa in „Matusa Julia si condeierul“, fixeaza intr-un cadru extrem de sugestiv atmosfera din Lima, dar si din capitalele europene, avand – din nou – privilegiul unui personaj narator care se misca (cel putin aparent) dezinvolt in medii diferite.
Un posibil happy-end
Dar forta romanului e de gasit, desigur, mai ales in personajul feminin, fascinanta fata nesabuita atat de hotarata sa traiasca in lux, incat ajunge sa traiasca in nefericire si sa se autocondamne la singuratate. Unii critici au afirmat ca textul acesta se foloseste, poate, prea accentuat de clisee – Ricardo e mereu „baiat bun“, iar iubita sa, invariabil, „fata nesabuita“, sau ca aparitiile si disparitiile acesteia din urma ar fi insuficient precizate si sustinute de evolutia tramei narative, uitand sau pierzand din vedere ca Mario Vargas Llosa a incercat, in primul rand, sa scrie un roman de atmosfera si nu unul politist, nedorindu-si nicio clipa ca cititorul sau sa se transforme intr-un Sherlock Holmes printre capitolele cartii... „Ratacirile fetei nesabuite“ devine, astfel, nu doar un roman de dragoste bine scris, ci si un text ce aduce in discutie problema singuratatii umane si a imposibilitatii comunicarii. Mult discutata criza a cuplului din romanul secolului XIX, admirat si analizat nu o data de Vargas Llosa se transforma, acum, in drama a comunicarii – de aici si imaginea de veritabil Turn Babel a sediului UNESCO din Paris si a activitatii traducatorilor profesionisti, incapabili, insa – iar Ricardo nu e un caz unic – sa treaca intotdeauna de formularile diplomatice. In acest context, Lily, Madame Arnoux, Doamna Richardson sau Kuriko – ori, poate, mai bine, toate la un loc si fiecare in parte – stau marturie pentru complexitatea sufletului feminin care, de la Doamna Bovary e sortit, in literatura, sa viseze mereu altceva si mai mult decat are... In fond, o preocupare veche a autorului, identificabila inca din personajul Teresa din romanul „Orasul si cainii“ si continuata, apoi, in Urania Cabral din „Sarbatoarea tapului“, ipostaze feminine de natura a convinge cititorul ca, dupa cum spune Vargas Llosa insusi, „femeile si barbatii percep orasul si se folosesc de el, ca si de orice alta realitate, in moduri fundamental diferite.“ In ceea ce-o priveste, fata nesabuita se dovedeste a fi, dincolo de calmul ei mult prea clar afisat, de siguranta sa perfecta si de stralucirea sa, nu doar foarte singura, ci si extrem de nesigura pe sine. Incapabila sa se cunoasca si sa-i cunoasca in adevaratul sens al cuvantului pe cei din jurul sau, micuta peruana nu va reusi decat in putine momente (si atunci, abia cu mare greutate si la capatul a nesfarsite ezitari) sa aiba curajul de a iubi, de a visa, de a trai. Adica de a incerca sa invinga singuratatea care o domina si o consuma pe dedesubtul tuturor mastilor sale.
Dincolo de toate acestea, recentul roman al lui Mario Vargas Llosa se dovedeste a fi si o profunda meditatie asupra literaturii si a insasi crearii fictiunii. Astfel, vorbindu-le unor prieteni despre aventurile sale de etern cautator al fetei nesabuite, Ricardo afirma cu privire la faptele acesteia si, mai cu seama, la relatarea ei cu privire la evenimentele din trecutul apropiat: „Poate fi adevarat. Poate fi fals. Nu stiu. [...] Adevar sau inventie? N-o sa aflu niciodata.“ Nimic altceva, in fond, decat o posibila definitie a fictiunii si a mecanismelor sale. Iar autorul care, cu ani in urma, in „Orasul si cainii“ (1963) sau „Conversatie la Catedrala“ (1969) se raporta la modele literare de genul lui Flaubert sau Faulkner, alege, aici, un alt tipar romanesc, si anume cel reprezentat de mult cautata – mai cu seama in America Latina – solutie valabila (si viabila) din punct de vedere estetic pentru un posibil happy-end. Tocmai de aceea cartea se incheie (si) cu descoperirea vocatiei de scriitor a baiatului bun, experimentatul traducator de documente oficiale, cel care se lasase convins, cu ceva vreme inainte, ca povestea iubirii sale pentru fata cea nesabuita si atat de singura si (dincolo de aparente) de nefericita ar fi o excelenta carte de dragoste, veritabil univers compensatoriu pentru el, adesea ratacit printre cuvintele altora, silit sa si le descopere pe ale sale doar la capatul unui drum indelungat si anevoios. Ratacirile fetei iubite si nesabuite vor deveni, desigur, in alt sens, si ale sale, si il vor conduce, astfel, la o initiere, chiar daca dureroasa – de asta data nu doar in iubire, ci si in literatura.