Scriitorii. Ce lume!
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
In urma cu cativa ani, aparea in Franta o carte semnata de doi profesori de literatura din Le Mans: Alain Duchesne si Thierry Leguay. Am citit-o la putin timp dupa aparitie, gratie criticului Alexandru Calinescu, care mi-a imprumutat-o cu amabilitate. Se intituleaza nu foarte acrosant si cam impropriu: „ Ce este un scriitor?
Finul, delicatul Albert Camus isi exprima scarba fata de Paul Claudel: „acest batran avid, napustindu-se spre Sfanta Masa pentru a infuleca onoruri... Ce mizerie!“, Céline vedea in Sartre o: „satanica marunta parsivenie indopata cu cacat“. Despre Rimbaud, Léon Bloy afirma fara sa clipeasca: „un avorton care se pisa la poalele Himalaiei“, iar Baudelaire se arata ingrozit de George Sand: „G. Sand e proasta, greoaie, vorbareata.
Mici secrete ale creatiei litarare“. Lectura ei este insa literalmente pasionanta. O carte ce ar merita sa intre in atentia unui editor roman, caci ea i-ar putea interesa nu numai pe istoricii literari, ci si pe sociologii preocupati de fenomenul receptarii literaturii, ca si pe psihologi sau psihanalisti. Un subcapitol al cartii este consacrat „Insuccesului“ sau, cu un termen la moda acum, rating-ului, sau mai bine zis lipsei de rating al operei unor mari scriitori. Aflam, de pilda, ca din „Suanii“ lui Balzac s-au vandut doar 300 de exemplare in trei luni. De „Tratatul de descompunere“ al lui Emil Cioran (aparut in 1949) nu s-au aratat interesati decat 20 de cumparatori. Din „In asteptarea lui Godot“ (1952), a lui Beckett, s-au vandut 125 de exemplare, iar din „Iubirea absoluta“ a lui Jarry (1899) – 15 exemplare. Volumul „Sevele pamantului“ de André Gide (1897) a fost achizitionat de 300 de cititori in 16 ani. Chiar in anul in care Saint-John Perse primea Nobelul pentru Literatura (1960) „Cronica“ sa nu depasea 90 de exemplare vandute. Pana si o carte care putea suscita interesul printr-un anumit exotism, e vorba de „Impresii din Africa“, a lui Roussel, aparuta in 1910, a inregistrat 800 de exemplare vandute, in 22 de ani. Dar recordul absolut il detine o culme a liricii universale: „Fire de iarba“ de Walt Whitman (1855) din care a fost cumparat un singur exemplar! Cu umorul sau paradoxal, Borges povesteste ca din a sa „Istorie a infamiei“ nu se vandusera in primul an de la aparitie decat 37 de exemplare: „Cand mi s-a spus, eu am avut impresia unei multimi; a vinde o carte in 10 mii de exemplare este atat de abstract; pe cand 37 de exemplare ti le poti imagina“. Intr-o scrisoare din 1915, Apollinaire isi proiecta astfel corpul de cititori: „Eu nu sper mai mult de sapte amatori de opera mea, dar ii doresc de nationalitati diferite; un boxer negru si unul american, o imparateasa a Chinei, un ziarist neamt, un pictor spaniol, o tanara taranca italiana si un ofiter englez din Indii“. La asa... universalitate, numarul sapte este, cred, chiar fabulos! O confirmare mi-o ofera nu oricine, ci un alt mare scriitor: Scott Fitzgerald: „Vine o vreme cand un scriitor nu mai scrie decat pentru cateva persoane si cand parerea celorlalti nu mai are nici o importanta“. Dupa cum – imi permit sa adaug – vine o vreme cand scriitorul scrie, pur si simplu, pentru sine. O marturisea recent si romancierul Augustin Buzura, dezamagit de dramaticul regres cultural si educational al societatii romanesti postdecembriste.
Lumea literara nu e, poate, nici mai rea, nici mai buna decat altele, dar este, cu siguranta, este una foarte interesanta, chiar spectaculoasa. Genus iritabile, certaret, nu o data ros de invidie, de gelozie, scriitorul nu-si iarta confratii, denigrandu-i, atacandu-i in pamflete, cu o cruzime care aminteste de cea a copiilor, fara insa inocenta acestora. Reglarile de conturi, cum nu ezita sa le numeasca autorii din Le Mans, sunt necrutatoare, doar ca ele raman la nivel de cuvant. Arma mai ucigatoare totusi decat glontul. Cateva exemple sunt graitoare. Bataille il caricaturiza pe André Breton, spunand ca este o „batrana basica religioasa, un animal cu coama si cap de scuipaturi“. La randul sau, Breton nu l-a iertat pe Anatole France nici macar atunci cand venise vremea tuturor iertarilor: „Pentru a-i inchide cadavrul trebuie golita una dintre cutiile, de pe cheiurile Senei, pline de carti vechi pe care el „le iubea atat de mult“ si sa se arunce totul in Sena. Nu mai trebuie ca acest om sa produca praf, macar cat e mort“. Finul, delicatul Albert Camus isi exprima scarba fata de Paul Claudel: „acest batran avid, napustindu-se spre Sfanta Masa pentru a infuleca onoruri... Ce mizerie!“, Céline vedea in Sartre o: „satanica marunta parsivenie indopata cu cacat“. Despre Rimbaud, Léon Bloy afirma fara sa clipeasca: „un avorton care se pisa la poalele Himalaiei“, iar Baudelaire se arata ingrozit de George Sand: „G. Sand e proasta, greoaie, vorbareata. Nu ma pot impiedica sa ma gandesc la aceasta stupida creatura fara un anume fior de groaza“. Ce sa mai spui de ceea ce ii prevestea Sainte-Beuve lui Balzac, despre care credea ca „ e pe cale s-o sfarseasca asa cum a inceput, cu o suta de volume pe care nu le va mai citi nimeni“! Aceeasi posteritate sumbra ii prezicea Stendhal lui Chateaubriand, dar, admitand ca era sincer, avea scuza ca nu e critic: „As pune ramasag ca in 1913 nici nu se va mai vorbi de scrierile sale“. (De ce 1913? Ar fi poate si mai revelant sa stim cand a fost rostit acest verdict. Stendhal a murit in 1842, cu sase ani inaintea lui Chateaubriand.) Nu putea lipsi dintr-un asemenea context Voltaire. Pentru el, de pilda, Rosseau era „acest sarlatan mincinos si gol; acest caine de vanatoare artagos si rautacios“. Dar sa revenim la cei mai apropiati in timp de noi. Prévert despre Montherlant: „un cur care se ia (se da?) drept un Grande de Spania“. Paul Claudel dupa moartea lui André Gide: „Moralitatea publica are de castigat din asta (din moartea lui Gide), iar literatura n-are mare lucru de pierdut“. Eugen Ionescu zicea despre Sartre ca „este regele dobitocilor“. Poetului Henri Michaux, Bataille „ii da impresia unui seminarist care iese pe furis dintr-o pisatoare“. Tot un poet, Robert Desnos, vede in el „un putregai de care nu se pot atasa decat cateva femei gata sa nasca, in absenta monstrilor“. In fine, una literalmente memorabila, a lui Jean Paul Sartre: „Dumnezeu nu e artist, nici Dl. Mauriac“.
Spectacolul vietii si lumii literare este potentat si de fetisurile si visurile de glorie ale scriitorilor. Iata cateva dintre ele: Hervé Bazin – un ingeras din bronz pe care-l folosea ca presse-papiers; Daniel Boulanger – o lumanare mereu aprinsa, care ii amintea copilaria; Jean-Claude Carrière – un craniu mexican; Jean-Pierre Chabral – un dinte de casalot; Bernard Clavel – un inel gasit in zapada la Québec, cu care se priponea vaca; Dominique Fernandez – un carnet de adrese, din piele. „Sunt atatia morti in el, Aragon, Jean-Louis Bory, Roland Barthes... E cumplit. Nu-i sterg de-aici, ei raman vii pentru mine“ – spunea el; Philippe Sollers – un cerc chinezesc gaurit care simbolizeaza si cerul si virilitatea.
Kafka vedea in toate aceste moduri de a invoca spiritele/ duhurile ceva firesc, de vreme ce „orice magician are propriul sau ceremonial, Haydn, de exemplu, nu compunea daca nu-si punea pe cap o peruca solemna“. E drept ca unele obiecte-fetis nu duc niciodata cu gandul la vreo atitudine solemna, cum ar fi, de pilda, un soricel mecanic sau o macheta a unei masini Citroën. Ma mir insa ca nu gasesc in cartea la care ma refer habitudini, fetisuri ale unor scriitori celebri, contemporani, poate mai putin insolite, dar cu o simbolistica mai profunda. Márquez nu se aseza la masa de scris decat avand in fata, in fiecare zi, un top de 500 de pagini A4 de culoare galbena, pregatite de sotia sa Mercedes. As fi curios sa stiu daca ceremonialul continua si in momentul de fata, cand, poate, trecand de la traditionala masina la computer, si-a schimbat cumva obiceiurile. Mi-ar placea sa cred ca si le-a pastrat.
De la fetisuri la visuri de glorie. Distanta nu e prea mare. Baudelaire era foarte optimist privind destinul operei sale: „Sunt convins ca va veni o zi cand tot ce am scris se va vinde foarte bine“. In schimb, Stendhal miza pe doar... 5 ani. In 1830, el spunea: „Iau si eu un bilet de loterie unde castigul se reduce la: a fi citit in 1835“. A castigat infinit mai mult. Un autor a carui viata a fost plina de insuccese in ceea ce priveste cartile sale, Roussel, inainte de a se sinucide, intr-un hotel din Palermo, in 1933, se gandea la o revansa dupa moarte: „Ma refugiez, in lipsa de ceva mai bun, in speranta ca voi cunoaste poate o inflorire postuma“ – nota el inainte de a se desparti de aceasta lume. Incheindu-si binecunoscutele „Memorii de dincolo de mormant“, Chateaubriand se intreba nelinistit: „Lucrarea inspirata de ramasitele mele si destinata ramasitelor mele imi va supravietui oare?“ I-a supravietuit! Obsedat de ce se va intampla cu el in postumitate, Henri Michaux implora: „Nu ma luati drept mort pentru ca ziarele vor fi anuntat ca nu mai exist. Contez pe tine, cititorule. Nu ma lasa singur cu mortii, ca un soldat pe front care nu primeste scrisori“.
In stilul sau inimitabil, Borges se situeaza in totala contradictie cu cei ce viseaza la o noua existenta si declara ca nu ar vrea sa dainuie nici macar in amintire: „Am convingerea ca nu exista nici o alta viata si nici nu mi-ar placea sa existe. Vreau sa dispar de tot. Nu-mi place nici ideea ca cineva si-ar putea aminti de mine dupa moartea mea“. Nu i s-a implinit dorinta! Este scriitorul genial de care ne amintim (si il recitim) atat de des, incat, daca ar fi sa-l luam in serios, ar trebui sa avem un acut sentiment de culpabilitate. Privim, oricum, cu rezerve asemenea marturisiri, fiindca, observa cu justete profesorii de literatura din Le Mans – „In realitate, scriitorii seamana toti cu fratii Goncourt. Intr-o zi, li s-a anuntat ca Terra nu mai are de trait decat cateva mii de secole; la care ei au exclamat cu cea mai vie neliniste: «Si cu cartile noastre ce-o sa se intample?»“.
Mai dezamagiti sau mai sceptici sunt adeseori scriitorii in privinta gloriei asa-zicand antume. Flaubert i se tanguia lui Turgheniev, in 1874: „Marele succes m-a parasit dupa aparitia lui «Salambo». Ceea ce ma indurereaza in suflet este esecul «Educatiei sentimentale»; ma mira ca romanul nu a fost inteles“. La randul sau, Hemingway e dur si as zice putin nedrept cu cititorii (in primul rand cu cei de profesie, adica criticii): „Daca merge cartea, nu e datorita meritelor sale adevarate. Daca devii cunoscut, asta se datoreste defectelor operei tale. Totdeauna se elogiaza ce e mai prost in ea. Fara gres“.
Inchei cu o referire la varsta inceputului scrisului si la cea a debutului public. Borges incepe sa scrie pe la 6-7 ani sub influenta lui Cervantes. Tot „Don Quijote“ il determina si pe Flaubert sa se dedice scrisului, la varsta de...9 ani, iar Stendhal compune prima proza pe cand implinise doar 12 ani. In fine, exista debutanti precoci, dar si unii de tot intarziati. Nu mai departe, in 1992, Marcel Lévy, care avea 93 de ani, debuta cu volumul intitulat cum nu se poate mai sugestiv: „Eu si viata, cronici si reflectii ale unui ratat“.