Normalizarea anormalitatii
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Una din acuzele care mi se pot aduce pe nedrept ar fi aceea de homofobie. O acuzatie falsa din moment ce nu doresc nici lichidarea homosexualilor si nici impunerea cu forta a normalitatii.
S-ar putea ca homosexualii sa nu doreasca sa isi intemeieze familii. Cei care doresc aceasta s-ar putea sa fie doar activistii pentru cauza „minoritarilor sexuali“. Va dati seama ca exista nu putini oameni care castiga bine de pe urma apararii drepturilor „sarmanilor homosexuali“.
Spatiu public/spatiu privat
Cred ca orice persoana este libera si responsabila de modul in care isi traieste viata privata. De asemenea, consider ca fiind de bun-simt ca interesul meu fata de alte persoane sa se opreasca la usa de intrare a dormitorului acestora. Nu ma intereseaza moralitatea si moravurile sexuale ale nici unei persoane atata timp cat acestea nu se manifesta public. De asemenea, cred in dreptul fundamental al fiecarei persoane umane de a se bucura de o viata privata care sa il/o priveasca doar pe el/ea si propria sa constiinta.
Deci, departe de a fi homofob, sunt chiar gata sa lupt si pentru dreptul homosexualilor de a se culca cu cine doresc ei si cum doresc ei, atata timp cat o fac in spatiul privat. La fel, sunt impotriva oricarei forme de discriminare profesionala (insa nu si vocationala: homosexualii nu pot fi angajati ai cultelor si organizatiilor care considera homosexualitatea ca fiind o anomalie).
Dar unde nu mai sunt de acord cu homosexualii? Nu mai pot fi de acord cu ei atunci cand acestia, iesind din dormitor, incep sa solicite o serie de drepturi absurde si transforma in jocuri politice o simpla perversiune sexual-sentimentala. La fel, nu mai pot fi de acord cu ei atunci cand, invocand principiile „sfinte“ ale corectitudinii politice, incearca sa limiteze dreptul majoritatii de a-si asuma o moralitate traditionala sanatoasa.
In opinia activistilor pentru drepturile homosexualilor, aceasta forma de perversiune sexual-sentimentala trebuie sa devina afacere publica. Homosexualii trebuie sa aiba dreptul sa se casatoreasca, sa poata adopta copii, sa fie discriminati pozitiv si sa poata sa se bucure de toate privilegiile unei minoritati recunoscute politic. Nimeni nu se intreaba insa cu ce legitimitate cer homosexualii dreptul de a se modifica traditia casatoriei (fundamentata, dintotdeauna, pe conceptul de relatie heterosexuala), sau dreptul de a fi „discriminati pozitiv“ de catre comunitatile religioase ce considera, fundamentat revelational, ca homosexualitatea este unul dintre pacatele cele mai grave inaintea lui Dumnezeu. La fel, se pare ca nimeni nu se intreaba cu ce drept activistii pentru drepturile homosexualilor pot intrebuinta si generaliza conceptul de „cultura gay“.
Casatoria a fost, este si trebuie sa ramana forma de manifestare a relatiilor heterosexuale, precum si contextul in care se consolideaza societatea prin familie. Cuplurile homosexuale, prin lipsa naturaletei lor (nici manifestarea sentimentelor erotice fata de o persoana de acelasi sex, nici sterilitatea actului homosexual nu sunt forme de manifestare a naturalului), nu au dreptul de a solicita recunoasterea ca familie. Pe langa aceasta, conceptul sacramental crestin de casatorie, recunoscut ca atare de aproximativ un miliard si jumatate de crestini, exclude binecuvantarea lui Dumnezeu pentru asemenea relatii.
Dar de ce pretind homosexualii recunoasterea casatoriei? Nu exista practic nici o argumentatie serioasa pentru aceasta, exceptand eventualul discurs romantios cu privire la dorinta cuplurilor gay-lesby de a intemeia o familie.
S-ar putea ca nici homosexualii sa nu doreasca sa isi intemeieze familii. Cei care doresc aceasta s-ar putea sa fie doar activistii pentru cauza „minoritarilor sexuali“. Va dati seama ca exista nu putini oameni care castiga bine de pe urma apararii drepturilor „sarmanilor homosexuali“. Cum, in momentul de fata, homosexualitatea nu mai este considerata nici afectiune psihica (de ce oare?), nici infractiune penala, militantii pentru cauza „comunitatii homosexuale“ cauta noi si noi obiective care sa le justifice obiectul muncii.
Noii activisti culturali
Un alt concept curios este cel de „cultura gay“. Faptul ca anumite personalitati ale istoriei au fost, intr-un fel sau altul, angajate in relatii de tip homosexual indreptateste pe militantii din zilele noastre sa anexeze aceste personalitati cauzei homosexualitatii. E elementar: Socrate a fost gay, deci gay-ii sunt oameni destepti! O logica simpla, care si prinde in cazul oamenilor simpli. Faptul ca Socrate era, de fapt, bisexual, iar homosexualitatea grecilor antici avea legatura cu un anumit tip de relationare sociala conteaza mai putin.
Dar oare ce este „gay“ in gandirea lui Socrate? Sau in pictura lui Da Vinci? Ce ar justifica includerea in categoria de „cultura gay“ a operei artistice a lui Leonardo da Vinci? Desigur ca nu exista un raspuns pertinent la asemenea intrebari.
Insa activistii pentru „cauza“ homosexualitatii construiesc o „cultura gay“ in zilele noastre. Si pentru ca e nevoie de recunoasterea acestei culturi se apeleaza la... corectitudinea politica. Orice film care trateaza „cum trebuie“ chestiunea homosexualitatii este premiabil. Pentru orice carte sau expozitie cu teme homosexuale se face lobby. Astfel, intr-un mod pragmatic se construieste „cultura gay“. Esti regizor si vrei sa te afirmi? Fa un film despre homosexuali si, daca nu ai nenorocul de a concura la Cannes, sau pentru Oscaruri cu un film despre negri sau despre avort, ai toate sansele sa obtii marele premiu.
In fapt, cultura gay nu se poate manifesta decat in logica pragmatismului si a ideologiei corectitudinii politice. Prin ei insisi, homosexualii nu pot construi altceva decat monumentele de kitch reprezentate de „carele alegorice“ sau costumatiile cu care marsaluiesc plini de mandrie la manifestarile de tip gay-pride.
Privind la televizor (dar si in Romania, atat cat ma lasa jandarmii sa vad) marsurile homosexualilor ma intreb de ce miscarea gay nu a reusit inca sa se descalifice prin ea insasi. Caci la aceste marsuri homosexualii insisi se prezinta asa cum sunt: monumente de kitch, unii dintre ei (travestitii) cu evidente dezechilibre psihice, superficiali si fara un elementar simt al ridicolului. Ce altceva putem cere de la asemenea oameni decat marginalizarea lor culturala? Cu ce sunt mai buni cultural cei din „comunitatea homosexuala“ decat cei din comunitatea manelistilor, de exemplu? Ce au in comun homosexualii mandri de orientarea lor sexuala cu oamenii de cultura pe care ei ii evoca? Evident ca nimic...
Un mars provocator
Si pentru ca vorbim despre manifestarile de tip gay pride, se pare ca ele se incetatenesc si in Romania. In momentul aparitiei acestui numar al revistei „Cultura“, a treia editie a „Gay Fest“-ului este deja incheiata (probabil cu incidente de strada). Ca observator al fenomenului, nu pot sa nu remarc faptul ca la fiecare editie de pana acum, militantii pentru drepturile homosexualilor au facut tot ce le-a stat in puteri ca sa provoace.
Marsul lor TREBUIA sa treaca prin fata Dealului Mitropoliei, ca un fel de sfidare la adresa „retrogradei“ Biserici care, in incercarea de a fi fidela lui Dumnezeu nu face compromisuri cu Consiliul Europei. La fel, anul trecut, marsul lor TREBUIA sa deranjeze un festival al berii. Prezenta unor impresionante efective de politie si de jandarmerie, blocarea centrului orasului pentru ca doua sute de travestiti si prieteni ai lor sa poata fluiera si tipa „sagalnic“ erau si ele menite sa „cucereasca“ publicul bucurestean. Scopul real al acestor manifestari este, cred eu, nu obisnuirea romanilor cu „normalitatea“ anormalitatii, ci provocarea acestora. Pentru ca, atunci cand esti agresat, lovit, discriminat, se gasesc destul de multe surse de finantare din Occident menite sa iti oblojeasca cu bani (nu putini) sufletul ranit...