Si ne ia noua locul de parcare
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura psi »
Autor: Matei Georgescu
„Iar mi-a ocupat locul de parcare un nesimtit. Vede ca imi pun masina, de ani de zile, acolo si nu-l intereseaza. E drept ca nu am platit locul la primarie, da' nici el. Si chiar daca l-as fi platit, tot s-ar fi bagat peste mine, otreapa!“. Multi patim precum impilatul sofer si nu doar din pricini de autoturism; lista e lunga, cu file suficient de incarcate in galceve ca sa putem alcatui the best of. in top avem: locative (ma inunda mereu, nu plateste cota care-i revine pentru repararea terasei, si-a facut atelier in apartament si hodorogeste toata ziua, asculta manele ca duduie peretii, ziua si noaptea), imobiliare (a rasluit 10 cm din proprietatea mea cand si-a ridicat noul gard, mi-a taiat tufa care crestea pe pamantul meu, pe motiv ca-i tinea umbra, face foc in curte si ma afuma tot timpul), succesiune (avand drepturi egale, pretinde ca-i revine 75 % din mostenire, si-a vandut partea si cere jumatate din ce a ramas), serviciu (seful ma obliga sa muncesc zilnic doua ore peste program, colega mi-a ocupat biroul fara sa ma intrebe, clientul nu-si plateste obligatiile contractuale), cuplu (ma lasa numai pe mine sa platesc facturile, nu se spala cand vine acasa). Q. E. D.: celalalt are ceva cu noi si nu de azi, de ieri!
Suveranul familiei nu si-a putut pastra pozitia de tata asa cum este definita in orice dictionar multilingv al vietii: autoritate dreapta, iubitoare de soata si de fiu, care, prin darul dragostei, ii permite odraslei sa „renunte“ la dorinta de exclusivitate asupra gratiilor mamei, suportandu-i furiile si invatandu-l ca nu toata lumea este a sa, nu toate trecatorile inguste si locurile de parcare.
Cand tocmai ne-am facut si noi, ca omul, un rost, un locsor, cat de mic, „vine altul si ni-l ridica“. Ne intrebam, atunci, ce sa facem: sa-l lasam - ne e frica (pierdem bunatate de stradanie, de agoniseala si parca rupem ceva din noi), sa-l batem - se strica (si se duce repede la IML dupa un certificat care ne poate costa bani, poate si ani) si apoi vine altul si ne ridica (la sectie, cel putin pentru declaratii, cel mult, in prima instanta, pentru 30 de zile).
Greu de negociat cu senzatia ca celalalt te batjocoreste, ca nu-ti respecta drepturile omului - care este - nu doar in sectoarele cu trotuare albastre -, ci in fiecare dintre noi. Ajungem la ebulitiune, cu clocot de paguboasa furie, iscat de senzatia de gratuit abuz, intruziune, incalcarea spatiului cat se poate de intim al sufletului nostru, ca si cum nu am valora nimic. Nici cat gestul - fictiv - de a-i ceda, fara zbierete, locul de parcare unui tanar si nelinistit vecin, proprietar de Audi, samsar cu „biroul“ prin targul din Vitan, care tocmai si-a „scos“ A 6-le gratis, ca orice „baiat destept“. Buna provocare - sa ii oferi locul tau unui om al carui Weltanchauung maniheist ar provoca vomismente oricarui gourmet al nuantelor, silit sa-i asculte declamatiunea expresiunii sintetice: „daca esti smecher si te descurci, ai, daca nu, esti fraier si stai acasa“... Provocarea se constituie pornind de la senzatia ca aici avem de-a face cu ceva legat de raportul dintre margaritare si porci: margaritarul nostru, porcul lui. Cat ar valora, totusi, gestul de a-i oferi ceea ce iti cere - chiar cu pretul de a te risipi si simti calcat in picioarele sale bine incaltate, de nici o generatie incoace? iti cere ceea ce si tu ai nevoie - spatiu, recunoastere, bunastare - captiv intr-un „joc“ in care privirea si dantura trebuie afectate proportional si reciproc. Este un joc in care regula admite o unica si limpede victorie, a smecherului, si un unic loser, fraierul. Parca ar fi podisca stramta sau trecatoarea ingusta in care numai un drumet are loc. Lui Oedip i s-a intamplat sa se intalneasca, intr-un astfel de loc, cu un batran cu infatisare impunatoare, care calatorea intr-un car. Crainicul i-a aplicat eroului cateva bice ca sa se dea la o parte; acesta a ripostat si a lovit mortal, in tranteala generala, si pe semetul batran, tatal sau nestiut. Istorie veche, nimic nou: un fel de incaieratura pentru locul de parcare, soldata cu ceva procuratura si stiri mortifere, numai bune pentru principala editie de seara.
Sa fie intregul inventar de furii, de care am facut vorbire, reductibil la patania oedipiana? Arderea care se insinueaza prin maruntaie si scoate un fum gros, care intuneca mintile si iuteste pumnii, sa fie invatata, de fiecare, in stramta si propria trecatoare - acolo unde nu este loc decat pentru unul? Pentru un tata, nu (si) pentru fiu, pentru o mama, nu (si) pentru fiica. Raspuns final, afirmativ - parerea lui Freud: este vorba despre prima miza a destinului uman, care, jucata gresit, inteteste Furiile, mai precis Eriniile, pe care degeaba le mai numesti si Eumenide, ca nu mai scapi de mania lor nici cat Oreste.
Jocul „oedipian“ este complex: se joaca in trei, fara mana moarta si remize, doar pe pedepse; este, pe fond, o combinatie de dame cu sah, in care prestatia protagonistului este influentata de deschiderile damei si apararile sahului sau invers.
De pilda: dama, nefericita nevoie mare, se afla de multi ani in ograda sahului; acesta, nefericit la randu-i, se simte nevoit sa-si ostoiasca amarul cu ceva nectar, ba de Jidvei, ba facut in regie proprie. Odrasla, al treilea jucator - si el prin casa, desi sta mai mult in fata blocului, ca sa inhaleze cat mai putin aburii furiilor casnice, emanati de bunii sai parinti, prin certuri cu voci inalte, care permit pana si vecinilor indepartati sa le urmareasca, in clar. intr-o buna zi, cozeria l-a enervat pana intr-acolo pe sah, incat a luat instrumentul de taiat paine, sindel de ocazie, cu intentia de a-si cauta consoarta pe la viscere. Odrasla a sarit in apararea damei si l-a palit cu ravna pe sah, pana l-a pus pe drumuri. Este istoria lui Oedip, in varianta soft, de cartier, numai buna de o piesa cu multe beep-uri, semnata BUG Mafia. O fi soft, dar are aceleasi efecte hard si postgarantie nelimitata nici de cei 100 000 de kilometri de vina, insirati in viata omenosului defensor care prinde, mintenas, verva de atac fata de oricine ii ocupa locul - de parcare, de serviciu, de familie etc. Prin gratia Moirelor - si limitele parintilor - i s-a menit sa ocupe, odinioara, locul care nu-i era permis, cel al sahului. Suveranul familiei nu si-a putut pastra pozitia de tata asa cum este definita in orice dictionar multilingv al vietii: autoritate dreapta, iubitoare de soata si de fiu, care, prin darul dragostei, ii permite odraslei sa „renunte“ la dorinta de exclusivitate asupra gratiilor mamei, suportandu-i furiile si invatandu-l ca nu toata lumea este a sa, nu toate trecatorile inguste si locurile de parcare.
Este lectia de esenta a oricarei parcari: mai sunt si altii care au dreptul la un loc de pus masina pe care, insa, bieti oedipi de periferie, nu li-l putem oferi, cu intelegere, fara a ne simti prejudiciati in propria fiinta, urma a vatamaturii jucate cu sahul, cel care a savarsit, cu furiile sale, putinta de aplecaciune fata de aproapele si de dar afectuos, lasand un altul: „dar nu are dreptul!“. Lungile zgarieturi, date, la cheie, in tabla vie, masinilor noastre parcate pe ici, pe colo, aflate mereu pe fantasmatica „tarla“ a vreunui fiu de Laios, sunt pecetea acestui „dar“. Ne zgarie sufletul si starnesc revolta, iar celor mai norocosi intrebarea „de ce ?“. Ce are de impartit cu mine, de ce nu-si vede de viata lui?
Orice furie este generata de o nevoie cat se poate de personala in care celalalt nu este cauza, ci stimulul. Sa trecem, pentru demonstratiune, la un test de cunostinte (afective). Alegeti raspunsul corect la urmatoarea intrebare: De ce viata noatra este presarata cu dispute pentru locuri de parcare? (1) pentru ca celalalt este egoist, nesimtit, ticalos; (2) pentru ca ne calca in picioare; (3) pentru ca eu nu am noroc si sunt de vina; (4) pentru ca ma simt frustrat, rejectat, neiubit; (5) pentru ca el simte ca nu are indeajuns - intelegere, dragoste, spatiu. Daca ati bifat, sa trecem la parerea mea.
Orice raspuns este corect, in functie de putinta noastra de a trai situatia, dar se refera la aspecte diferite, cu efecte pe masura: (1) judecata asupra fiintei celuilalt; (2) judecata asupra comportamentului sau; (3) judecata asupra fiintei noastre; (4) precizare a trairilor si nevoilor noastre; (5) precizare a trairilor si nevoilor lui. Primele doua raspunsuri intra in sfera fenomenelor atribuirii, ale proiectiei, reactii extrapunitive care anima vicios nu doar telenovelele politicii. Este hodorogitul pseudoargument al lui „ba tu!“, rostit cu falcos aplomb si aratatorul sagetat-intins spre locul exclusiv al tuturor relelor - celalalt, ca toata lumea sa-l vada bine si sa-l lapideze. Cata usurare: sa mantuiesti lumea, in rate, de toata nemernicia, asteptand, cuvios, pana vine altul la rand. Al treilea raspuns ne are pe noi ca tinta a bolovanilor, este reactia „introiectiva“, intrapunitiva, numai buna de facut ulcere si boli cardiace, ca deh, punem si la inima, si la stomac sau cadem in rape de suferinta, unde „perspectiva“ vietii arata ca un mal de pamant care ne poate oricand inghiti. Odata cu al patrulea si al cincilea raspuns ne apropiem de noi insine si de celalalt, de trairile noastre, de reactii la care avem toate drepturile, care ne dau consistenta si raport cu sursele vietii. Cand nu avem ingrediente fundamentale pentru gatit supa primordiala a vietii (doua legaturi de iubire, tot doua - masuri de respect, o oala cu peretii bine clatiti de independenta), facem foamea, ca te mai si miri de ce homo homini lupus cand, de fapt, bietele fiinte, rude de caine, mor de foame, mai ales iarna, si sar la gatul victimei din lipsa de alternativa. Cat ne costa sa ii hranim, sa ne hranim, chiar daca iarna sufletelor noastre s-a asternut din timpuri stravechi? Gestul de a-i oferi locul de parcare nu mai este gratuit, pentru ca ii putem simti foamea de afect si intelegere si ii putem vorbi despre ea, fara zbierete si fierberi, ca si cum am fi de vina pentru nevoile si trairile noastre.
Usor de spus, greu de trait. Cat de greu, va voi spune cand voi (mai) gasi locul de parcare ocupat. Daca tot a venit vorba, unde va parcati masina?