Caragiale antiutopist. Calatorie in Tampitopole
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura literara »
Autor: Bogdan Cretu
Titlul de mai sus nu pacatuieste (cel putin in intentie) prin neseriozitate, nici macar protocronist ori, fereasca Domnul, pretios nu se doreste, dupa cum, dupa ce amabilul cetitor va avea rabdarea sa duca la bun final lecura, se va vedea, neinspirat chiar intru totul nu este. Caragiale – antiutopist? Sper sa reusesc a demonstra ca da… Un foarte scurt text, „Cronica fantastica“, se resimte drastic de pe urma destinatiei sale: el apare mai intai in „Ghimpele“, in data de 9 iunie 1874, fiind reluat un an mai tarziu in „Calendarul Ghimpelui“. Dupa cum vom avea prilejul sa observam, natura duala corupe intr-o anumita masura constructia si tonalitatea scurtei „cronici“. Ca marea parte a publicisticii lui Caragiale, si aceasta bucata sta sub semnul pornirii pamfletare a autorului, construind o parabola destul de facil de tradus. Avem de a face, conventional, cu o ucronie: „Suntem in anul gratiei 3874…“. Numai ca, mereu dispus sa ia in raspar legislatia literara impamantenita, Caragiale nu se abtine nici de asta data sa dea cu tifla regulilor obisnuite, iesind din tipar: el denunta, nonsalant, pactul fictional ca pe un fals, permitandu-i unui ipotetic impertinent cititor sa sparga pojghita lumii fictionale si sa-si vare, abuziv, nasul in daravelile autorului: „Cum se poate…“, se nedumireste acesta. Ludic, naratorul il mustruluieste prompt, reamintindu-i, subtil, ceea ce Umberto Eco avea sa teoretizeze un veac mai tarziu: cum ca pactul fictional pretinde o dubla politicoasa conventie: aceea a mutualei increderi intre lector si auctore. Jucandu-se cu aceste „contracte“ subintelese in cazul codului literar, Caragiale deconspira, de fapt, natura textului sau, interpretand, prin chiar acesta, si o partitura pe care o banuia, a unui lector mai putin avizat si mai naiv decat inteligenta ar permite-o cuiva indeobste: „Ma rog, mai iarta, amabile cititor. Da-mi voie a te ruga sa nu ma-ntrerupi pana la fine. Îmi promiti ca ma vei lasa sa termin ceea ce de-abia am inceput? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar…“. Intuia, de buna seama, sciitorul ca genul de scriere pe care urma a-l livra publicului, unul care pastreaza nealterate, in forma lor, tiparele utopiei, dar le tradeaza frapant in spirit, are nevoie de o anumita credulitate din partea receptorului pentru a-si putea duce la bun sfarsit functia euristica.
Sa vizitam, asadar, si noi lumea lui Caragiale, indrumati de el, care se deconspira, la finele textului, ca narator. Spatiul pe care acesta il creioneaza fara mare tragere de inima este orasul Tampitopole; numele este cat se poate de sugestiv, iar acest procedeu, al tradarii esentei obiectului denominat prin semnificantul sau ii e specifica autorului nemuritoarei „Scrisori pierdute“. E limpede, care va sa zica, cum ca Stultitia este stapana absoluta in nevrednicul oras. Odata numele gasit, trimiterea este suficient de limpede pentru ca imaginatia scriitorului sa-si permita sa zburde in voie, conturand scenarii desigur abracadabrante si fara acoperire in realitate. Cetatea cu pricina, suntem informati, este „locuita de sinecorzi, ciudate fiinte bipezi, carora le lipseste partea stanga a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de chinezi“. Mai intai, sa observam ca bizarele fapturi au amputata tocmai acea parte a organismului care ar trebui sa gazduiasca ceea ce, prin traditie, tine de sensiblitate, de afectiv. Prin urmare, este vorba de o populatie lipsita de atributele umanitatii, obisnuita a percepe lumea prin prisma unei cerebralitati si ea stirbite fara emulatia sentimentelor. Acesti „sincorzi“ sunt, de fapt, niste lobotomizati, din aceeasi stirpe cu marionetele lui Voiculescu, dupa ce si-au aplicat lobocoagularea prefrontala. Nu neaparat in aceeasi forma, dar in esenta ei. Pentru a nu lasa totul suspendat, naratorul, care se ofera a sluji drept ghid prin aceasta lume care se legitimeaza numai prin aberantele sale institutii, deschide, cum singur isi anunta cititorul, „o mica paranteza istorica explicativa“. Totul e narat in termenii unei opere burlesti, „eroicomice“, telegrafic, intr-un fel, pentru ca autorul se abtine, declarativ chiar, de la orice comentariu: in urma unui razboi cu Rusia, chinezii ajung in capitala acesteia, dupa care isi continua marsul spre Europa: „in doua saptamani ajunsera in centrul Europei si in trei, dupa ce strabatura si batura, una dupa alta, toate tarile mari si mici, se oprira la tarmul Atlanticului. Poate c-ar fi mers si mai-nainte daca ar mai fi avut cu cine sa se mai bata“. Avem de face, prin urmare, cu o Europa „chinizata“, cum spune scriitorul, una in care totul este intors cu susul in jos, din care adanca traditie crestina si nu numai a disparut, lasand locul cutumelor invadatorilor.
Lamurindu-si astfel insotitorii, galantul cicerone se ofera sa-i conduca prin orasul Tampitopole, capitala provinciei de la gurile Dunarii, dezvaluindu-le cate putin din tainele permise ale locului. De aici incepe pamfletul lui Caragiale, care triumfa cu darea in vileag a realitatii, catre finalul textului. Procedeul nu este deloc strain de ticurile utopiilor clasice: intotdeauna este nevoie, pentru a piti strategic sagetile vitriolante aruncate asupra prezentului, de un asa-numit „martor utopic“, cel care, chipurile, ar fi cunoscut direct lumea ideala pe care o descrie, cu lux de amanunte, neofitilor. Artificiul tine si de tentativa de a credita, intr-un fel, lumea fictionala acribios construita, inscriind-o intr-un sistem absolut recognoscibil si verosimil. Din toate acestea, Caragiale nu pastreaza decat sablonul, golindu-l de semnificatiile mai adanci. În fapt, el parodiaza cu buna stiinta discursul utopic, imprumutandu-i doar reteta, dar maimutarindu-i natura: „Acum, gratioasa cititoare, si d-ta, amabile cititor, daca doriti a face o excursie prin cetate, procurati-mi placerea a va-ncrede in mine si a ma urma. Voi fi prea fericit sa va serv de cicerone in Tampitopole, care, aflati si tineti minte, este numai o sucursala a Pekingului“. Excesul de pedanterie ingroasa efectul pastisei.
Scriam ceva mai sus ca lumea aceasta rigida, vaduvita de orice urma de umanitate, se legitimeaza exclusiv prin institutiile sale, fiecareia corespunzandu-i cate un edificiu pe masura. Vizitatorul (id est cititorul) are ocazia, nu tocmai fericita, de a contempla, in toata maretia lor orgolioasa si stupida, contrastand cu reala valoare, aceste monumente ale imbecilitatii oficiale, insitutionalizate. Centrul lumii pe dos este pagoda idolului Kin-Lau, unde Mandarinul Ti-Li (aluzie clara la Titu Maiorescu) isi vede de ale sale, dupa ce s-a achitat de „insarcinarea exclusiva d-a stramba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face sa se bucure mai tarziu de rahitism, calitate ce trece in mare consideratiune la chinezi“. Se perinda (impropriu spus!) apoi prin fata ochilor mariti (a mirare, a dezgust, a lehamite?) ai turistilor „cazarma si cancelaria Mandarinului Pacei, Lis-Kin“. Faptul ca pacea este asigurata dintr-o cazarma da, desigur, de gandit, dar nu are cum sa mai debusoleze de vreme ce statutul absurd al acestui univers inchis a fost deja perceput. Din Casa Justitiei, oamenii de rand ies lipsiti de vlaga si de avere, dupa ce isi cautasera, naivi, dreptatea acolo. Muma Tutulor este edificiul care reprezinta libertatea in alegeri; pe frontispicul sau sunt incrustate, in efigie, „doua cotoare de lemn de banan“ incrucisate – simbol al constrangerii, al violentei. La un moment dat o imagine familara apare pe ecranul desantatei lumi astfel „chinezite“: Punga publica este acea „lugubra fantezie“, dar concreta in acelasi timp, infatisata sub forma unui monstru nicicand satul, a carui lacomie nu se lasa ostoita de cantitatile enorme de aur cu care este sistematic alimentata. Recunoastem aici cu usurinta aceeasi imagine grotesca a aviditatii hiperbolizate, pe care o infatisa, in mod asemanator, Cantemir, sub forma statuii numite Boadza Pleonaxii. „Ai crede ca aceasta poarta este intrarea infernului“, gloseaza caustic autorul, ingrosand liniile unui tablou si asa dezgustator, in care par a se aduna toate simbolurile patimilor nestapanite, care dezumanizeaza. În aceeasi ordine de idei, despre guvernatorul cetatii Tampitopole nu se pot destanui prea multe, caci in jurisdictia chineza sta scris „ca se taie limba oricui va cuteza sa puie-n discutiune numele acestui suprem mandarin“. Anonimatul devine si el o pavaza, caci, sub protectia fricii, scuteste de ocheade nedorite, permitand libera desfasurare a viciului.
Care mai poate fi statutul omului intr-un astfel de mediu, din care naturaletea, normalitatea s-au lasat absorbite iremediabil de forta brutala, lipsita de rafinament, a edililor? Individul se lasa aglutinat intr-o masa compacta, care respinge decis valoarea proprie, in favoarea unui gregarism ce permite mai usoara manipulare. Caragiale creeaza ebosa unei perfecte antiutopii, inainte chiar ca genul sa se impuna. Afirmatia nu se vrea nicidecum a fi un puseu protocronist, tocmai de aceea ii adaug prompt un bemol necesar: lumea aceasta in care institutiile primeaza asupra individului, in care functionarea unui sistem, a unui angrenaj politic si administrativ castiga teren in fata a ceea ce ar trebui sa devina esential pentru orice sistem politic (fericirea individului) aminteste de anumite situatii-tip pe care antiutopiile de mai tarziu le-au imaginat ori, in unele cazuri mai putin privilegiate, le-au radiografiat. Naratiunea adopta aici strategia antifrazei, ingrosand astfel pamfletul, dar administrand discursului ironic pregnante contuzii sarcastice: „Priviti pe chinezii mei cum sed cu indolenta pe tapetele lor bizar colorate; vedeti cum, prin o miscare de-o regularitate perfecta si egala, clatinand capul cand afirmativ, cand negativ, sorbind cu deliciu ceaiul si aspirand cu incantamant opiul, ei isi petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, ferciti chinezi! Binecuvantate fiinte bipezi, cat este de invidiat soarta voastra. Voi nu va framantati cu firea pentru nimic. Nu este nimic in stare sa aduca un moment macar de exceptiune in viata voastra calma si neofensiva: nici rahitismul prematur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei Justitiei; nici crampeiele de banan incrucisate pe usa edificiului Mumei Tutulor; nici chinul sarmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei Publice sa-ncerce a satura pe nasaturabilele monstru; nici taierea limbei din jurisdictiunea voastra. Voua, ceaiul si opiul sa vi se dea… si-ncolo, pace! O, de trei ori fericiti muritori!!!“ Spiritul de turma a transformat un popor intr-o populatie de panopticum, intr-o adunatura de marionete. Complacerea in pasivitate („mioritica“, nu?), spiritul impaciuitor nu sunt decat forme ale complicitatii tacite, mostre de eficacitate a indoctrinarii. În fond, scria acelasi Voiculescu intr-un text asupra caruia ne vom apleca mai insistent intr-un viitor capitol, „fericirea inseamna sa nu-ti faci idei gresite despre ea“. Daca puterea reuseste sa inoculueze maselor acest lucru, prin orice mijloace, ea reuseste sa le stapaneasca foarte usor. „Chinezii“ lui Caragiale au proliferat, din pacate, in veacul urmator, ei chemandu-se „oameni noi“. Ba uneori chiar mandrindu-se cu acest statut…
Finalul are menirea de a ridica valul mistificator si de a da in vileag adevarata tinta a pamfletului: autorul deconspira faptul ca cetatea Tampitopole nu este alta decat Bucurestiul, iar lumea aceea lugubra, grotesca se identifica negresit cu cea contemporana: „Luati bine seama, a fost numai o gluma fantastica: sunteti acasa, la dv., intre ai dv.… in Bucuresti, in Tara Romaneasca. Priviti in jurul dv.; imi pare ca cetiti „Ghimpele“. Ancorand, astfel, lumea fictionala in realitatea frusta, Caragiale nu reuseste, totusi, sa rapeasca intru totul sensul general, tipologic al alegoriei astfel decodificate. La fel cum personajele din comediile sale nu raman legate, cum credea Lovinescu, de societatea secolului al XIX-lea, nici Tampitopole nu figureaza ca un caz clasat, datat, de care nu mai avem a ne teme. S-ar putea ca el sa fie tocmai lumea noastra…