„Flori de umbra“
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Chiar si plin de cateva sute, daca nu mii (nu le-am numarat pe toate!) de greseli de corectura, „Literatorul“ lui Fanus Neagu si Mircea Micu merita sa fie citit, de n-ar fi decat pentru „gheara leului“ vadita in fragmentul de roman „Iezerul albastru“ cu scene si tablouri in culori flamande ce ne trimit la delta fabuloasa din „Scaunul singuratatii“ de odinioara, ori pentru lirismul discret si melancolic din „filele risipite“ ale lui Mircea Micu, poet inca de mic (!), din timpul refugiului de razboi cand, „inghesuit impreuna cu mama intr-un vagon ticsit ca o cutie de sardele, tin minte cateva secvente care s-au intiparit in mintea mea de copil. Intai, un sac de hartie plin cu zahar, de care mama nu se despartea niciodata si care, in vremurile acelea constituia o mica avere, cumparata de la un speculant pe o pereche de cercei de aur“. Copilul, adica poetul, o convinge pe mama sa-si dea averea in schimbul unei colivii in care cantau nepasatori doi canari galbeni ca malaiul: „Eram atat de fascinat de jucariile acelea vii, incat nu m-am lasat pana n-am convins-o pe mama sa schimbe sacul de zahar pe colivie“. Savuroase sunt si perlele pe care profesorul, corespondentul poetului, le pescuieste din tezele elevilor, cele cu rama „alcatuita din niste inele prin care circula inima de colo pana colo. Ele se asaza cu burta in sus si mor pentru ca le arde soarele“ ori albina, din familia antropodelor, „animale care au picioare la cap“… De citit de mai multe ori splendida „cantare a cantarilor“ dintr-o versiune indiana plina de erotism si tragism, „Dragoste furata“ in talmacirea emotionanta a Julietei Rotaru. Captivanta, aproape ca un roman politist, este expertiza filologica intreprinsa de Nicolae Georgescu asupra postumei „Sonetul cerdacului“, descifrata si editata prima data de Nerva Hodos in 1902, datata 1879 de catre Perpessicius, dupa hartie si scris : „Deocamdata sa rezolvam (adica: sa punem!) problema cronologiei. In albumul pe care si l-a confectionat la Varatic in vara lui 1889 din poeziile ei si ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet si-l adnoteaza astfel: „M-ai rugat sa-ti cant din Schumann. Cat de mult iti place muzica. Este o noapte de mai, din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai in gradina, iar eu, la razele lunii, descifram bucatile triste cerute de tine“. Care sa fie – se intreaba Nicolae Georgescu – casa cu cerdac si gradina din acest sonet? Cea din Iasi, strada Butului 4, locuinta sotilor Micle? Drept este ca ei inchiriasera aceasta casa si aveau locuinta de serviciu a lui Stefan Micle, rectorul Universitatii. In mai 1879 – continua sagacele istoric literar – Stefan Micle era in putere (va muri in august al acestui an, in urma unei congestii pulmonare sau a unei raceli grave contractate la o partida de vanatoare de rate salbatice). Situatia nu se confirma nicicum pentru primavara lui 1879, casa din Iasi a Veronicai Micle era fie locuita de ea si familia ei – fie inchiriata, nu era loc aici de stat poetul in cerdac si cantat poeta la pian. Nici macar nu stim, apoi, daca aceasta casa ieseana avea gradina“. Desi concede ca „e otios sa faci istorie literara dupa un text poetic“, Nicolae Georgescu persevereaza sa descopere odaia clandestina a celor doi amanti celebri: „Pana in august 1879, la moartea lui Stefan Micle, este din principiu extrem de putin probabil ca Eminescu si Veronica sa se fi intalnit in intimitate la ea acasa. Uneori – ori foarte rar – ea este cea care vine in odaia lui, ca in poemul „Singuratate“. Alte intalniri sunt realmente de taina, n-avem cum le proba. Stim, insa, ca Veronica Micle mai avea doua locuri, doua case unde se retragea – una numai a ei, la Targu Neamt, si alta a familiei, la Ungheni, langa Iasi. Aici, la Ungheni, a primit vestea ca sotul ei este pe moarte. Casa din Targu Neamt, apoi, o va ceda manastirii Varatic la 16 octombrie 1886 ( cateva saptamani inainte ca Eminescu sa fie adus la bolnita manastireasca din acelasi targ). Ca tanara boieroaica moldava, sotia rectorului Universitatii, probabil cea mai importanta functie stiintifica si culturala din fosta capitala a Moldovei – Veronica petrecea multe zile in plimbari, fie pe la rude si cunoscuti, fie pe la manastiri – fie pe la casutele lasate de ea in urma. O casa cu cerdac, gradina si pian nu poate fi o chilie manastireasca, deci ramane foarte probabila intalnirea celor doi indragostiti la Targu Neamt – poate chiar in 1879, sau poate dupa aceasta data, oricand pana in 1888 cu exceptia fragmentelor temporale cand se stie pozitiv ca ei au fost despartiti“. Asadar, constata resemnat istoricul literar la capatul fermecatoarei sale investigatii, „acest sonet nu ne da vreo adresa precisa“. Adresa lui precisa, singura identificabila, este insa „odaia filologica a poetului“ din titlul splendidului articol al lui Nicolae Georgescu. Noua nu ne ramane decat, plutind in plin mister si ambiguitate in privinta odaii clandestine, sa rememoram rodul nemuritor al intalnirilor petrecute in ea: „Stau in cerdacul tau... Noaptea-i senina. / Deasupra-mi crengi de arbori se intind, / Crengi mari in flori de umbra ma cuprind / si vantul misca arbori in gradina. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiti cu ochii in lumina. / Ai obosit, cu mana ta cea fina / In val de aur parul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci razand pieptarul de la san, / Incet te-ardici si sufli’n lumanare… // Deasupra-mi stele tremura prin ramuri, / In intuneric ochii mei raman, / si-alaturi luna bate trist in geamuri“. Cu siguranta ca „florile de umbra“, „umerii de ninsoare“ si atipirea luminii ( lumanare, lampa – nu conteaza…) sub bataia trista a lunii in geam merita studiul filologic si stilistic al istoricului literar. Sub un titlu pretoric („Apusul mitului Eminescu?“), Theodor Codreanu sustine cu bune argumente „extraordinara vitalitate a mitului lui Eminescu, in pofida contestarilor venite dinspre noii demitizanti“. Mai putin tonul cam inflamat pe ici, pe colo, articolul lui Theodor Codreanu se citeste cu interes si cu folos de cei ce mai cred ca Eminescu ramane poetul national si omul deplin al culturii romanesti. Restul n-au decat sa-l „conteste“, daca le da mana, desi, vorba lui Tudor Octavian (reprodusa intr-un articol din „Literatorul“: „Cat costa Eminescu?“), „E ca in relatia unui om cu un munte. Poti sa spui ca nu-ti place. Poti sa ai si argumente ca de ce nu e bine la munte, ca e umezeala, ca e frig, ca e salbaticie. Si poti chiar sa ai dreptate… Da, dar muntele exista. Putin ii pasa muntelui de parerea ta. Si mai e un aspect, apropo de relatia cu Eminescu: poti sa-l contesti, poti sa-l detesti, poti sa-l recuzi, dar nu poti sa-ti bati joc de el. Nimeni nu face misto de Eminescu. E ceva in specia umana care nu-ti da voie sa-ti bati joc de parintii tai. Dintr-un motiv foarte simplu: esti produsul lor. Esti gena lor. Esti… ei“. Asa e, desi pana si in „gena“ umana „ceva“ s-a mai schimbat, in bine, in rau – nu stim… Raman doar „florile de umbra“ ale poetului.