Circ cu fata la popor
articol aparut in Cultura, nr. 76 din 2007-06-14» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Obositi de cat au stat cu fata la popor – o luna intreaga! – politicienii patriei au revenit la bunele lor obiceiuri si fac exact ceea ce stiu: circ. Un circ penibil, dezgustator. Cu multi ani in urma, aflandu-ma undeva in muntii Albaniei, si uimit oarecum de niste practici stravechi, am avut ocazia sa mi se explice legile vendetei, asa cum fusesera ele stabilite de urmasul lui Scanderbeg. Un an mai tarziu, in Kosovo, in apropierea localitatii Decane, regizorul unui film, de altfel celebru in epoca, „Am vazut tigani fericiti“, inregistra pe pelicula reconstituirea unei tragedii datorate vendetei. Aveam astfel prilejul sa descopar si fata cea mai brutala a unui obicei ce venea din negurile istoriei. Mi-a retinut atunci atentia si faptul ca, desi aveau intotdeauna un sfarsit tragic, infruntarile respectau cu strictete anumite legi. Scenariul circului politic la care asistam zi de zi, pe toate frecventele si lungimile de unda, isi are radacinile tot in acei ani obscuri ai istoriei si, intr-o varianta contemporana, el se poate rezuma la „ce vrea muschii mei!“. O regula simpla, infantila, ce are prioritate in fata Constitutiei, in fata oricaror legi, de fapt; si este mai presus de bunul-simt, de religie sau de ratiune. Integrarea, banii U.E., starea jalnica a populatiei, invatamantul si sanatatea pot sa astepte, important este sa se intample „ce vrea muschii“ respectivi: chiar daca haosul este total, nu are importanta. Tara suporta orice tampenie fiindca, din nefericire, nivelul ei cultural a scazut dramatic, alesii neamului sunt asemenea celor ce i-au votat. Sau invers. Nu anii de scoala sau numarul de carti citite ii despart pe unii de altii, ci locurile pe care se afla. Nu se pune problema doctrinelor, a culturii politice, ci a unui troc banal: cetatenii isi dau votul si, fireste, pretind ca presedintele sau cei pe care i-au votat sa-i rasplateasca intr-un fel sau altul, cu candoarea cu care asteapta ca Tatal Ceresc sa le aduca ploaie sau soare, dupa imprejurari, sa stapaneasca apele sau vantul. Cine nu mai suporta aiureala numita politica sau lupta pentru imagine este liber sa plece. Si, s-a vazut, lumea e plina de romani. Barometrul de Consum Cultural pe 2006 arata cu multa claritate de ce se intampla toate cate se intampla si de ce circarii au devenit atat de numerosi in contextul in care incultura si mediocritatea s-au instalat cu autoritate in tot spatiul nostru spiritual. 54,1% dintre cei chestionati nu cunosc, nici macar din auzite, numele vreunui autor strain de literatura. 15% dintre romani nu pot numi nici un scriitor roman. 11% dintre repondenti nu cheltuiesc nici un leu pe activitati culturale. In topul preferintelor muzicale, manelele ocupa locul trei, dupa muzica populara si cea usoara, iar in privinta filmului, comediile se situeaza pe primul loc, de unde, probabil, si ingaduinta cu care sunt acceptati si chiar aplaudati circarii nationali.
Urmarind acest barometru, mi-a venit in minte ideea ce agita acum spiritele la noi: reformarea clasei politice. Viitorii „selectionabili“ nu pot proveni decat din lumea masurata de acest barometru, ca atare, ne putem astepta si la noi trimisi ai lui Dumnezeu pe pamant, dar si la ingrosarea numarului de aplaudaci din dinastia celor care au facut posibila dictatura comunista. Spre deosebire insa de predecesorii lor, aplaudacii zilelor noastre au libertatea sa faca orice, sa incalce legi si regulamente, sa ajusteze palariile dupa micile lor capete, ba chiar sa si fure. Ura, agresivitatea, arbitrariul, impostura, comedia, berica, micii, mahalaua si cacealmistii au devenit vedetele acestui moment. Cu ani in urma, circula o butada pe seama ultimului ministru predecembrist al Culturii: „Nu ma tem de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului!“ Cand acest adevar este valabil, cu rare exceptii, pentru o intreaga clasa politica, ne putem inchipui cu ce ne vom alege noi si cum vor arata alesii nostri ajunsi in fruntea statului. Deocamdata, poporul are ceea ce a votat. Si, fireste, nimeni nu se alarmeaza, nimeni nu vede si o alta fata a lucrurilor. Ne cunoastem impostorii, dar ne adancim cu ei cu tot in ignoranta, iar nepasarea de astazi va fi platita mai scump decat ne putem imagina. „Ce vrea muschii mei!“ ne-a mai ratacit de cateva ori prin subteranele istoriei .