„Nu destrabalare, ci iubire si dragoste“...
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
S-a dat curs unui cliseu creat insolent si abuziv (care nu suna nici macar romaneste) cum ca „Banatul ar fi fruncea“. Si finala „Cupei Romaniei“ s-a disputat, dupa aproape doua decenii, in provincie, adica la Timisoara. Am mai comentat de cateva ori, indoielile pe care le am, nu numai eu, asupra falselor pretentii emanate din aceasta zona frumoasa, de apreciat a tarii. Dar care nu a punctat vreodata, pregnant, in ceea ce inseamna sufletul si pulsul real al unui popor – cultura sa.
Iata insa ca, doar in urma cu putine saptamani istoria a vorbit. Prin vocea mai mult decat autorizata a generalului Talpes, care a afirmat clar, cu documente ce vor vedea lumina tiparului (!) ca, la „lovitura de stat cu public din decembrie 1989“, cum am afirmat, „intrasera deja in tara vreo 24. 000 de straini pregatiti pentru asa ceva“. A confirmat, intr-un fel, si Petre Roman, dar, poate, n-a venit inca timpul istoric ca si de pe el sa cada cortina. Sau „puloverul“!, spuneti-i cum vreti.
Deci, mai usor cu „tupeul obraznic“ al unora de prin zona, cum ca ei au facut sa cada regimul Ceausescu. Respect pentru morti, chiar pensii recompensatorii. Ce nu s-au prea dat de guverne si asta, intr-adevar, este tare urat. Dar cam atat! Pentru ca, pe 19 decembrie al acelui an ce tine si de destin, in orasul de pe Bega „se pusese batista de cedare nationala pe tambal“... Si daca n-ar fi fost Bucurestiul imediat, si cu strainii mutati acolo, si ceva eroi nationali ce-i taram si acum prin tribunale si nepregatite si nedrepte (cum ne este, din pacate, traditia nefasta, dar si importata) aproape imposibil sa se fi schimbat atunci, ceva. Chiar daca decizia fusese luata pe crucisatorul de la Malta, ca o compensatie a plajei alcoolice de la Yalta... Asta asa, ca o mica digresiune.
Acum, la finala Cupei de la Timisoara, au contat mult si zerourile generoase aruncate in disputa trofeului de „Timisoreana“. N-am gustat berea lor si nici n-am de gand, vreodata. Si nici nu-mi place „Recasul“ si tuica lor. Daca e nevoie, ma trag spre „Minis“.
Atmosfera generala din stadion a fost, de data aceasta, „fair“ chiar daca, in ceea ce priveste „play“-ul... tare, tare modest. Mai mult o chinuiala intr-o iarba ingrijita. Oricum, cu Rapidul avand avantajul unei echipe mai coagulate. Revenirea intre buturi a lui Coman a dat siguranta unei aparari care, la-ncercare de patrundere adversa, deposedeaza doar prin fault sau „bodycecuri“. Dar n-a fost cazul acum din partea lui „Poli“, cu vreo trei antrenori schimbati si in acest sezon; deci fara vreo schema de joc sau de finalizare.
Astfel, am contabilizat doar o singura situatie de gol, aceea a lui Mansour, din ultimul minut al primei reprize. Si nici nu puteau spera la mai mult cu ceilalti doi atacanti de buzunar, doar de matineu, Gigel Bucur si Cristea – introdus spre finalul previzibil de la pauza. Sau cu „ordonatorul“(!?) de joc Plesan. Care tare mi-e teama ca va ramane in istoria fotbalului nostru doar prin golul reusit in fata improvizatiei de echipa a Germaniei. „Reusita“ de Rudy Völler in exceptia de rezultat a tricolorilor cu germanii, de pe Giulesti...
Din nou, cazand peste actuala Timisoara fotbalistica (la care eu tin si chiar este nevoie de ea), blestemul ca, fara adevarati profesionisti la nivelul deciziilor de achizitii, este imposibil sa faci o echipa buna. Nu intamplator, singurul jucator care a iesit in evidenta a fost autohtonul, dar si gratisul... Torje.
E drept ca am avut ceva schimburi dure de vorbe prost venite cu patronul Iancu, neprovocate, insa, de mine; dar chiar il compatimesc. Pentru ca, intr-adevar, a bagat bani multi, in doi ani, indiferent de culoarea si mirosul lor, in aceasta echipa. Sigur, conduce in topul investitiilor intr-o echipa din prima noastra divizie. Dar am auzit, si cred, ca el schimba tactica echipei si jucatorii!?... Dovedind, astfel, ca deciziile se iau doar ca un chilipir, de cei ce nu se pricep. Si misuna peste tot. Din nefericire si autoritari.
Rapidul s-a blocat doar prin aglomerare la mijloc si a fost suficient. Zicu a sclipit de doua ori si a scris rezultatul in fata rigizilor McKain si Canu. Ultimul, doar de coloratura la Plopeni sau Poiana Campina. Realitate fotbalistica ce nu inseamna jignire ci, doar evaluare realista.
Firesc, gazdele, in cap cu presedintele, au tunat fals si agresiv incriminatoriu, facandu-i escroci pe un „federal important“ si familia arbitrului. Care a avut ceva ezitari la cartonase, ce-i puteau atinge inca din prima repriza pe greoii Constantin si Maftei. Dar si pe Torje, chiar cu rosu! E clar ca Augustus de la centru n-are stralucirea ca nume a marelui Octavianus roman. Dar nu i se pot imputa decizii importante, care ar fi influentat soarta jocului. Nici macar la asa-zisul fault al lui Buga la portar, la golul al doilea. Trecuse de acesta, iesit imprudent si neprofesional, cu picioarele inainte. Apoi, a simulat accidentarea. Avea capul ridicat cand primea golul, dandu-i-se palme teatrale de revenire. Iar mingea a ajuns, la Zicu, de la unul din „celebrii“ aparatori timisoreni. Sigur, ca sa evitam balacareala de a-i gasi vinovati doar pe arbitri (adica pe judecatori, cum ne este naravul), trebuia adusa o brigada straina.
Peste toate s-a asezat decenta de acum a Presedintelui Traian Basescu, purtatorul unei cravate cu dungi colorate... spre Poli!
La locul sau, si in vorbe, a fost si Georgel Copos. Desi, am mari rezerve ca si el si Valvis au pus la bataie, la cat de „darnici“ se spune ca sunt, sampanie adevarata. Si nu „spumosul“ traditional al lui Ricuta Raducanu („il beau ca-mi face gaze si ma simt nebalonat“, argumenta „Marele blond“ pe timpurile noastre).
I-adevarat ca la comentariile de dupa, nepreavand din ce sa le faci, am butonat. Pe „B1“ nu te puteai uita: sfidarea lui Irinel Columbeanu crea, ca mai mereu, spasme biliare. Pacat de taica-su! Ceilalti actori, chipurile petrecareti de elita, erau din Eminescu. Nu finalul „Scrisorii III“, arhicunoscut. Doua strofe mai inainte: „Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,/ Drept stiint avand in minte vreun vals din Bal-Mabil,/ Iar in schimb cu averea toata vr'un papuc de curtezana.../ O, te-admir progenitura de origine romana!/...“
Dar, pe „Hallmark“ m-a-ncercat o lacrima in finalul primei parti a „Elisabetei I“. Ii spunea „contelui de Leicester“, inainte sa-i moara in brate: „...Destrabalarea nu ma priveste, ci doar iubirea si dragostea“... Totusi, din destrabalare a iesit un conte de Essex, cu destin de esafod.
Nu cumva, o mare parte a conducatorilor nostri au doar destrabalare si mai deloc iubire si dragoste? Sigur ca-i valabila dilema si pentru fotbalul nostru, in aceste vremuri...