Elitele romanesti in procesul de tranzitie (II)
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura politica »
Autor: Anneli Ute Gabanyi
In aceasta etapa, in Romania s-a produs o apropiere intre anumite elite de functie ostile lui Ceausescu si reprezentanti ai elitelor
culturale dornice de
modernizare.
Desprinderea intelectualitatii
in primii ani de dupa venirea sa la putere, Nicolae Ceausescu a continuat linia politica introdusa de predecesorul sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, la inceputul anilor saizeci, aceea a liberalizarii ideologice si culturale. Destalinizarea, desovietizarea, revenirea la formele traditionale ale discursului national in stiintele sociale si deschiderea spre cultura occidentala aveau sa contribuie la legitimarea si acceptarea interna a regimului. Mobilizarea intelectualilor printr-o liberalizare ghidata si accentuarea factorului national au fost hotaratoare in lupta interna pentru putere din Romania anilor saizeci. in acel moment, scopul conducerii de partid era acela de a discredita vechile elite staliniste si prosovietice in ochii intelectualilor si oamenilor de cultura. Astfel a luat nastere un nou gen de creatie artistica, cel al depasirii trecutului in sensul agreat de autoritati. Pentru prima data au putut fi puse in discutie teme tabú ca persecutii politice, domiciliu fortat, detentie, fenomenul atotprezent al urmaririi din umbra, dar totodata si chestiuni delicate ale politicii externe in istoria recenta, cum era participarea Romaniei la razboiul de agresiune asupra Uniunii Sovietice.
Pana in anul 1964, numerosi oameni de stiinta si de cultura care dupa 1947 fusesera condamnati la inchisoare, munca silnica sau domiciliu fortat si reusisera sa supravietuiasca au devenit beneficiarii amnistiei generale acordate detinutilor politici. Dintre acestia, o buna parte au revenit in sistemul stiintific, respectiv cultural, majoritatea si-au recapatat si dreptul de a publica. Tendintele de liberalizare ideologica din anii saizeci, concomitenta deschidere catre Occident, o mai mare libertate de opinie si de exprimare, precum si crearea unei oferte diversificate prin infiintarea de noi edituri si publicatii au castigat simpatiile a numeroase elite culturale mai tinere pentru regim. Pentru prima data din 1947 incoace, granitele dintre elitele comuniste de functie si elitele nationale de reflectie au devenit mai permeabile. Aceasta evolutie si-a atins punctul culminant sub impresia protestului oficial de la 22 august 1968 fata de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Atunci, numerosi reprezentanti ai elitelor culturale mai tinere au aderat la PCR.
Amenintarea externa expresa la adresa Romaniei, venita dinspre alianta rasariteana, precum si incercarile interne de rasturnare, manifestate imediat dupa 1968, au avut drept urmare o schimbare in politica de conducere a lui Ceausescu. Partidul se simtea din nou provocat de intelectuali si de artisti, iar neincrederea crestea de ambele parti. Modelul ideologic de legitimare a partidului a fost redefinit. Prin asa-numita „mica revolutie culturala“ introdusa in 1971, seful statului si partidului roman urmarea desfiintarea statutului special al elitelor culturale si privilegiile materiale de care se bucurau acestea. in schimb, pentru sine si familia sa, Ceausescu acceptase introducerea unui cult al personalitatii fara precedent.
in aceasta etapa, in Romania s-a produs o apropiere intre anumite elite de functie ostile lui Ceausescu si reprezentanti ai elitelor culturale dornice de modernizare. Activistii de partid, majoritatea lor mai tineri si avand la baza studii tehnocratice, ca si rudele unor lucratori din armata si din serviciile de securitate se simteau frustrati in sperantele lor de ascensiune, in timp ce oamenii de stiinta si de cultura erau dezamagiti de abandonarea cursului politic de relativa liberalizare initiat in anii saizeci. in interiorul sau in afara institutiilor existente s-au format numeroase grupuri formale sau informale, legate intre ele. Aceste retele si legaturi aflate in punctele de intersectare intre diversele elite au avut o contributie deloc neglijabila la formarea potentialului de mobilizare impotriva regimului Ceausescu. Importanta acestor retele care, dupa revolutie, au jucat un rol de necontestat in edificarea noilor elite de functie, poate fi vizualizata urmarind etapele carierei noului „om forte“ de dupa revolutie, Ion Iliescu. Iliescu, probabil cel mai abil „comunicator“ in Romania de dinainte de revolutie, se afla in varful unui mare numar de astfel de filiere de loialitate:
4 filiera reprezentantilor si urmasilor vechilor membri ai micului partid comunist, interzis in perioada 1924-1944 (asa-numitii ilegalisti) - parintii lui Iliescu facusera parte din aceasta „aristocratie rosie“ antebelica;
4 filiera fostilor studenti ai facultatilor din Uniunea Sovietica - Iliescu insusi a studiat, intre 1950 si 1953, la Institutul Energetic din Moscova, unde a fost liderul grupului studentilor din Romania;
4 filiera celor proveniti din aparatul organizatiei comuniste de tineret - intre 1957 si 1971 Iliescu a activat in conducerea Uniunii Tineretului Comunist (UTM, respectiv UTC);
4 filiera ideologilor de partid - intre februarie si iulie 1971, Iliescu a fost secretar pentru ideologie si propaganda al CC;
4 filiera timisoreana - intre 1971 si 1974 a fost la Timisoara, indeplinind functia de secretar pentru ideologie si propaganda al Comitetului Judetean de partid;
4 filiera ieseana - intre 1974 si 1979 a fost prim-secretarul PCR al judetului Iasi;
4 filiera hidroenergetiecienilor - Iliescu a fost, in intervalul 1979-1984, presedintele Consiliului National al Apelor;
4 filiera editorilor ? din 1985 pana la revolutie, Iliescu a detinut functia de director al Editurii Tehnice, cu sediul in actuala Casa a Presei din Bucuresti.
4 in calitatea ei de principal punct al cristalizarii elitelor ostile lui Ceausescu, trebuie amintita Academia de partid „Stefan Gheorghiu“ - reunind scoala de cadre, institutul pentru perfectionare (studii postuniversitare) si institutul de cercetari sociale.
4 Alte filiere s-au format in sfera ministerului comertului exterior, a fostele servicii de informatii (Securitate si spionaj extern), a Asociatiei de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), a Institutului de Economie Mondiala, precum si in redactiile anumitor ziare si reviste etc.
Concomitent cu aceste grupari cvasioficiale s-au constituit o multitudine de cercuri de discutii si cluburi de dezbatere spontane, cu caracter privat sau semiprivat, care au dus la coagularea unor grupari neoficiale. in numeroase cazuri, acestea erau dirijate discret de activisti influenti - cel mai important dintre acestia fiind Gheorghe (Gogu) Radulescu, adjunctul lui Ceausescu la presedintia Consiliului de Stat si membru in Prezidiul Suprem al Comitetului Politic Executiv al Partidului. La intalnirile pe care acesta le-a gazduit in propria casa de la tara au participat, inainte de 1989, multi dintre opozantii sau disidentii de frunte din mediul intelectual.
in lupta pentru putere intre clanul de activisti ai Ceausestilor si tehnocratii din aparat cu ambitii de ascensiune, lupta purtata cu tot mai multa inversunare, rolul criteriilor de competenta nu a fost lipsit de importanta. Prevalandu-se de competentele lor profesionale superioare, reprezentatii elitelor de performanta, a caror mobilitate sociala fusese blocata, solicitau acordarea unor competente politice, argumentul lor fiind acela ca „numai transformarea elitelor profesionale in elite politice poate garanta o functionare optima a intregului sistem social-politic“. Gruparea din jurul lui Ceausescu a reactionat in felul ei la provocarea lansata de elitele de performanta, transformand problema competentei intr-o adevarata „cauza de familie“. Seful partidului si statului se prezenta drept strateg si arhitect al teoriei si practicii edificarii „societatii socialiste multilateral dezvoltate“. in contactele cu specialistii din toate domeniile incerca sa se prezinte ca atotcunoscator si multilateral competent. insa si sotiei presedintelui, Elena Ceausescu, precum si fiului „Nicu Ceausescu“ aparatul de propaganda le-a construit o imagine de specialisti desavarsiti atat in domeniile profesionale, cat si in stiinta conducerii politice. Acest mit al competentei a fost elaborat in vederea legitimarii si asigurarii unei reglementari succesorale de tip dinastic.
Traducere Alexandra Barna