Si a fost jocul ielelor...
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
In loc de motto:
Zicea Denis de Rougemont pe la sfarsitul secolului trecut: „Nici o epoca nu a vorbit mai mult despre iubire, cu atat de putina exigenta reala. Diavolul ne-a facut sa numim «iubire» o vaga obsesie contagioasa al carei focar in epoca moderna a fost literatura romantica, si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare. Aceasta obsesie a devenit marea afacere a civilizatiei noastre in vreme de pace – religia celor care nu mai voiau religie. Imperiul sau s-a intins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticismul literar pana la publicitatea in metrouri. Nu veti face doi pasi in oras fara a gasi o aluzie la ea. Ea domneste asupra enormei industrii a filmului, asupra industriei editurilor si asupra librariilor, asupra vanzarii parfumurilor, asupra activitatii a milioane de avocati si de medici, asupra magazinelor ilustrate, asupra comertului de mode. Si asupra multor altor lucruri! Caci ea a modificat scara noastra de valori. Supraaprecierea extravaganta a dragostei <…> a depreciat treptat in epoca noastra simtul si respectul tinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtutilor virile si aspre. Fericirea individuala a devenit tabu-ul nostru: semn de decadere a unei civilizatii.“ (Denis de Rougemont, „Partea diavolului“, trad. Mircea Ivanescu, Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 128-129; editia franceza: „Le Parte du Diable“, Éditions Gallimard, 1982).
Se sinucid, caci salvarea lor, dar si pedepsirea celuilalt si a „lumii ingrate“ se afla in actul suicidal.
Ce spun statisticile despre sinuciderile romanesti
Zilele acestea, in preajma zilei Celor Vrajite Maiestre, un fapt divers a constituit in media – alaturi de informatiile despre incertitudinile si negocierile politicii de dupa Referendum – „stirea zilei“. Un tanar de 18 ani s-a sinucis „din dragoste de profa“. Cu acest prilej nefast, OTV-ul a mai lansat o ancheta „in serie“, a „ipotezat“, a maculat memoria sinucigasului si a alimentat curiozitatile sordide ale publicului. Mai temperata, presa scrisa a incercat sa tina isonul si subiectul la temperatura potrivita. Si totusi, evenimentul ramane o apocalipsa de familie, o poveste romantica chiar, o poveste drapata in culorile universalitatii iubirii, dar si in cele ale tranzitiei romanesti. Conform statisticilor furnizate de institutiile romanesti si occidentale care urmaresc fenomenul suicidal, sinuciderile sunt, la nivel global, cea de-a treia cauza a mortalitatii in randul tinerilor.
In ceea ce priveste Romania, din 2006 si pana in luna mai a anului curent, s-au inregistrat 67 de tentative de sinucidere in randul copiilor si tinerilor din invatamantul preuniversitar. Presa centrala (indeosebi ziarul „Gandul“) si locala (vezi „Ziarul de Iasi“) pare alarmata de rata actelor suicidale petrecute in Bucuresti (la spitalul „Grigore Alexandrescu“, ajung anual, intre 600 si 800 de copii si adolescenti cu tentative de sinucidere), in judetele Mures, Harghita si Covasna, in Moldova (de la inceputul anului 2007, in judetul Iasi s-au inregistrat 260 de tentative de sinucidere, ceea ce presupune, in medie, un caz pe zi!). In judetul Botosani, in fiecare dintre ultimii cinci ani s-au inregistrat intre 600 si 800 de tentative de sinucidere, iar in 5% dintre cazuri victimele mortii voluntare au decedat. Spitalul Judetean Neamt interneaza, in medie, saptamanal, cate doua-trei persoane care au incercat sa isi curme viata. In judetul Suceava, tentativele de sinucidere sunt frecvente – cate 25-30 de cazuri pe luna). Cei mai multi dintre sinucigasi sunt foarte tineri si tineri determinati de saracia ce pare insurmontabila si de „necazurile din dragoste“. Lipsa consilierilor de specialitate, a institutionalizarii consilierii psihologice, dovada a deficitului de modernitate / europenitate a tranzitiei, are, si ea, efectele ei! Iubirile interzise / imposibile (vezi longevitatea modelului „Romeo si Julieta“ in practica suicidala; vezi concret episodul petrecut in 2006, de Sfantul Valentin, in Baia Sprie, orasel unde un cuplu de amanti foarte tineri s-a sinucis printr-o metoda foarte violenta), iubirile neimpartasite, angoasa abandonului, pierderea iubirii considerate drept reper existential fundamental reprezinta tot atatea mobiluri ale actelor suicidale. Potrivit statisticilor Institutului National de Medicina Legala din Romania, anul trecut, 3.187 de persoane si-au pus capat zilelor, rata sinuciderilor fiind de 14,64 sinucideri la suta de mii de locuitori. Majoritatea sinucigasilor sunt barbati (77%), iar cele mai utilizate metode sunt spanzurarea, intoxicatia cu medicamente ori substante toxice si precipitarea (aruncarea in gol, de la inaltime).
Sinuciderea ca fenomen cultural
Actul suicidal poate fi abordat din interiorul unor problematici si din perspective complexe, dar si conexe precum: antropologia (implicit imagologia si metafizica), sociologia, psihologia, istoria iubirii. Sociologul Émile Durkheim (in „Le Suicide“, Paris, 1989), definea comportamentul suicidal din perspectiva socio-culturala afirmand ca sinuciderea este „o specie de moarte“ din care se deduce foarte clar ca omul prefera vietii moartea; ea le apare celorlalti ca „act de disperare“, abandon moral si religios. Conform altor analize, „curmarea propriilor zile“ este o actiune autoagresiva sau de autodistrugere (vezi Georges Minois, „Istoria sinuciderii. Societatea occidentala in fata mortii voluntare“, Humanitas, Bucuresti, 2002). Din aceasta perspectiva, sinuciderea nu este o decizie disperata sau o finala aplicatie a „urii de sine“, ci mai degraba, incapacitatea unei persoane de a-si manifesta agresivitatea asupra celuilalt si canalizarea acesteia asupra sa. Sinuciderea, privita ca moarte prematura si voluntara, reprezinta, pentru psihiatri, expresia unei crize existentiale si de constiinta, determinata de o mare tensiune afectiva si relationala care neaga instinctul de autoconservare al fiintei umane (vezi D. Cosman, „Sinuciderea. Studiu in perspectiva biopsihosociala“, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000, pp. 23-24.). Daca suicidologii incearca sa inteleaga si sa previna moartea voluntara, opinia publica, in schimb, ramane captiva in arhetipuri si stereotipuri seculare (cele mai „populare“ stereotipuri transfera povara responsabilitatii actului doar pe umerii de acum „imateriali“ ai sinucigasului tratat ca „vinovat“ si nu ca victima, ca „labil psihic“ si chiar „posedat“ si nu ca persoana sensibila si vulnerabila). Condamnarea publica, sociala si religioasa a sinuciderii deriva din teama omului fata de propria moarte. O astfel de frica primara si atavica face ca si acum sinuciderea sa fie considerata o ofensa la adresa societatii si a divinitatii. Prima condamnare, din perspectiva crestina, a mortii voluntare i-a apartinut Sf. Augustin, care, in „De Civitate Dei“, considera ca suicidul incalca cea de a Cincea Porunca a Decalogului biblic; un alt sfant si teolog al bisericii traditionale, Toma d'Aquino, considera suicidul un atentat impotriva tendintei naturale de a trai, un afront adus lui Dumnezeu, „proprietarul vietii noastre“. Cartezianismul, rationalismul sau iluminismul vor reusi sa indulceasca doar regimul juridic care apasa asupra familiei celui care a luat decizia suicidala. Relatia dintre actul suicidal si complexitatea sensibilitatii moderne si a erotismului, secularizarea, precum si fenomenul imaginarului evazionist si a fantasmelor erotice prin productia culturala fictionala sentimentala au facilitat „impunerea“ unor noi modele „culturale“ de sinucidere: cea filosofica si cea romantica (cel mai molipsitor tipar a fost acel „mal du siècles“ declansat de romanul lui Goethe, „Suferintele tanarului Werther“; sindromul tanarului Werther ca efect al iubirii asimetrice sau nepotrivite a fost si mai este la originea multor acte suicidale.
Suferinta din dragoste si suicidul. Cazul Bogdan Costache
Psihologii, biochimistii, neurologii si specialistii in comportamentele afectivului vorbesc de „Lovesickness“ („boala dragostei“) sau de „Broken Heart Syndrome“ („sindromul inimilor frante“). Observatiile si analizele lor se sprijina pe intervievarea depresivilor, pe electroencefalograme, tomografii si alte analize biologice si anatomo-patologice. In 1992, Gerti Senger a initiat un proiect care avea ca problematica studierea suferintei din dragoste (cunoscuta ca sexolog si promotoare a imagoterapiei, psiholoaga austriaca este autoarea unor carti de referinta precum: „Träume – unser zweites Leben“ si „Libes-Kummer“). A intervievat femei si barbati intre 2 si 53 de ani (60 de subiecti au fost selectati pentru testele finale). Rezultatele demersului au fost concretizate in 2000 de pagini de anchete, chestionare si teste transcrise. Pe baza acestor date, Senger a ajuns la concluzia ca, desi are ceva unic – capacitatea de a stimula potentialul creativ –, aceasta suferinta, ca toate bolile grave, cunoaste mai multe faze de evolutie, in functie de care psihologii pot stabili strategiile vindecarii, cu atat mai mult cu cat si in acest mileniu se sufera si se moare din dragoste (teribil de anacronic!). Aproape fiecare persoana bolnava din dragoste trece prin cinci crize succesive. In prima faza, ea simte ca „ceva se intampla“, are premonitia sfarsitului relatiei, devine nesigura si are manifestari de gelozie (incearca sa decodifice limbajul trupului persoanei iubite, nuantele vocii, semnele „racirii“ pasiunii, rarirea gesturilor de tandrete). Astfel de premonitii a trait, probabil, si Bogdan la piesa lui Camil Petrescu (exista date in acest sens in naratiunea familiei Costache cu privire la acest episod), simtindu-se, poate, un nou Gelu Ruscanu si intrebandu-se daca nu cumva vizionarea este premeditata de profesoara si face parte dintr-un scenariu ocult! In cea de-a doua faza, despartirea este preconizata ca ipoteza si / sau ca proiect apropiat; persoana care mai iubeste si sufera simte „golul sufletesc“ si se prabuseste in el, pare rupta de realitate, neinteresata de ceea ce se intampla in afara povestii ei de iubire. Este lipsita de referinta existentiala. Chiar viata ii pare ceva excentric, o centrifuga, un delir mecanic. Uneori exista faza a patra, cea in care cel/cea care se indeparteaza, pentru a-si menaja fostul partener si pentru a-si usura constiinta declanseaza un fel de „ritual de tranzitie“, imbinand apropierea temporara cu discursuri despre relativitatea relatiilor umane, „un lucru ca toate lucrurile lumii“. De regula, daca exista, aceasta faza poate afecta si mai mult subiectul, mai ales daca acesta nutreste o pasiune de tip obsesiv, o nevroza de tip wertherian (se pare ca o astfel de pasiune incandescenta si absoluta a trait si tanarul sinucigas Bogdan Costache; dovada o reprezinta ultimile pagini din caietul de informatica, pagini in care indragostitul a scris de sute de ori, mecanic si calm, ca intr-o autohipnoza: „te iubesc, te iubesc, te iubesc…“). Faza a patra ofera certitudinea rupturii definitive, a esecului. Cine este abandonat isi pierde respectul de sine, se considera o manifestare a neputintei, nu mai are nici un proiect lumesc, este un element inutil; astfel, „abandonatii“ incearca sa scape de ei insisi/ de ele insele, de umilinta de a fi. Se sinucid, caci salvarea lor, dar si pedepsirea celuilalt si a „lumii ingrate“ se afla in actul suicidal.
Un Pygmalion retardat
Desigur, cea mai dureroasa suferinta din dragoste se intampla la varsta adolescentei. Deoarece orizontul aseptarii este aproape nemarginit, un flirt poate fi transfigurat intr-o mare iubire, perceputa drept unica si irepetabila, inspirata din registrul esentei umane! Daca apar si ingredientele culturale pe fondul confuziilor integrarii in societatea perceputa ca sistem ostil, defectiunile dintr-o relatie amoroasa pot duce la sinucidere. Desi, cinicii vorbesc despre faptul ca „nu se mai iubeste ca alta data“, realitatea continua sa furnizeze cazuri-dovezi ale iubirii ca „durata lunga“ si mai putin ca produs al istoricitatii.
Iubirea romantica este inspirata, configurata si „legitimata“ de textele literare clasice care impun un imaginar erotic canonic: Shakespeare in „Romeo si Julieta“ (1596), Chikamatsu Monzaemon in „Indragostitii de la Sonezaki“(1703), Liviu Rebreanu in „Adam si Eva“, Mircea Eliade in „Maitreyi“ au scris despre platonicienele suflete – pereche si despre intriga dublei sinucideri ca singura solutie de pastrare (in eternitatea mortii) a cuplului; Goethe cu „Suferintele tanarului Werther“, Ulrich Plenzdorf cu „Noile suferinte ale tanarului W.“ si Nicole Krauss cu „Istoria iubirii“ – implica sensibilitatile conexe si mereu actuale – exaltarea, melancolia ca „maladie sacra“, nostalgia, confuzia, pasiunea si sentimentul irepetabilului. Cu astfel de lecturi, dar indeosebi cu povestea lui Maitreyi si-a inflacarat „victima“, romantioasa si iresponsabila „profa de romana“ Corina, un fel de Pygmalion retardat! O astfel de cultura a lecturii, cultivata pe un subiect neobisnuit cu legitatea fictiunii, cu rolul ei evazionist, naste, inevitabil, aspiratia fantasta. Primatul absolut al sensibiltatii si pasiunii obsesive, mistica iubirii si a cuplului, idolatrizarea Celuilalt, absolutizarea sintagmei sufletelor pereche, cultul dorintei si al implinirii carnale, imaginarul evaziv, relatia conditionanta dintre Eros si Thanatos, reducerea experientei vietii la experienta iubirii pasionale, fac din suicid singura alternativa la esec (analize cu succes de public, despre pasiune, au fost dupa 1989: Julius Evola, „Metafizica sexului“, tr. Sorin Marculescu, ed. a II a, Humanitas, Bucuresti, 2002; Georges Bataille, „Erotismul“, tr. Dan Petrescu, Nemira, 1998). O astfel de iubire a fost, se pare, pasiunea lui Bogdan – iubirea pasionala, erotica, dragostea ca ideal incarnat. Sociologul si amorologul John Alan Lee ar diagnostica o combinatie intre eros si ludus, o pasiune posesiva, obsesiva, foarte intensa, o febra (vezi tema centrala din „The colors of love“-1976).
Sensibilitatea tanarului adorat de familie si simpatizat de colegi a atras-o pe tanara profesoara de romana, adica tocmai pe aceea care preda despre metodologiile sensibilitatii. Tineretea, frumusetea si initierea ei in „sectorul suflete“, pasiunile adolescentine pentru tinere femei, l-au impins pe Bogdan inspre o relatie ilicita. Profesoara Corina, duplicitara, romantioasa, iresponsabila si fatala (isi manipula amantul prin mesaje erotice insistente, ritmice si bulversante care pareau ca-l plaseaza pe acesta in centrul intim al existentei femeii), este acum strategic preocupata doar de recuperarea imaginii de onorabilitate. Povestea deloc unica (am aflat ca azi, 30 mai, o adolescenta s-a sinucis tot „din dragoste“) si combinata cu aparitiile mediatice ale unor povesti de „iubire“ orecum exotice ar putea induce impresia ca in Romania sinuciderile din dragoste sunt un fel de comedii negre coparticipative prin multiplicarea actorilor – triunghiul amoros, asistentii / martorii intamplatori ai actului suicidal, reporterul, articolul, forumul de discutii – adica tot ceea ce inseamna „stirea“! (zile intregi, „Evenimentul Zilei“, „Libertatea“, „Clik“ si postul OTV au disecat evenimentul, biografiile, au scenarizat, au gasit martori, au emis ipoteze, etc.). Din nefericire, realizatorii unor astfel de „formate“ uita ca actele excentrice si indeosebi cele suicidale creeaza tipare si imitatie! Exista insa, tot din nefericire, dincolo de circul grotesc, suferinta devastatoare a familiei supravietuitoare (in cazul comentat, este vorba de oameni simpli care au incercat, de dragul fiului, sa fie „moderni“, adica nonconformisti si sa accepte femeia adulterina si insistenta, dar si pasiunea exploziva si proiectele fantaste ale tanarului Bogdan), pierderea unui potential uman irecuperabil, si, nu in ultimul rand, poate damnarea si piederea formei superioare de Iubire!