Intre strada si scena. Actorul sandwich
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Destinat experimentelor tinerilor, cu multe spectacole cocolosite de dramAcum, Teatrul Foarte Mic pare, in ultimii ani, sala bucuresteana cu cea mai bine definita identitate. Ultima premiera, „Sado-Maso Blues Bar“ de Maria Manolescu, in regia Gianinei Carbunariu, o demonstreaza. Premiata la concursurile dramAcum, piesa tinerei autoare dovedeste calitati de necontestat: dialog viu si fluent, replici scurte, permanent intretaiate, situatie tensionata dramatic, apelul la flashback (unde se povesteste accidentul de masina in care fiul si-a omorat tatal), personaje consecvente (in lipsa lor de consecventa), aderenta la acum si - ceea ce face valoarea si da placerea vizionarii unei asemenea piese - o rescriere ghidusa a eternei si fecundei conventii a teatrului in teatru. Granitele scena-viata se permeabilizeaza. Din cand in cand, in spectacolul de la Teatrul Foarte Mic, sunt sterse.
Ierarhie (cu toate tipurile de umilitate presupuse) + sex + bautura: iata ecuatia vietii.
Civilizatia strazii invadeaza scena nu numai la figurat, prin gesturi si limbaj violent, ci chiar la propriu, intr-unul dintre cele mai inovatoare spatii ale scenei romanesti. Scenograful Andu Dumitrescu foloseste literalmente bulevardul din fata teatrului atat ca spatiu de joc, in care actorii interpreteaza, cat si ca transplant pe viu intre spectacolul strazii si cel de teatru, care ii incita tot timpul la reactie pe trecatorii neutri. Scenograful forteaza scena neconventionala, un spatiu pana acum nefolosit teatral, sa devina concert al reactiilor interactive, multiplicate si de o parte si de alta a intrarii in teatru. Bariera teatru-strada intra in disolutie astfel. Fundalul scenei e, de data aceasta, geamul care da spre bulevard. Trecatori si spectatori se balacesc in aceeasi supa a strazii, punctele lor de vedere interactioneaza, privirea unora zaboveste asupra celorlalti, publicul este expus ca manechinele din vitrina. Si in toata aceasta re-scriere a conventiei scenografice actorii sunt facuti sandwich intre privirile publicului ce si-a platit biletul si pietonii (printre ei sunt si aurolaci curiosi) care se zgaiesc la vitrina vie. Privitorul gliseaza intre spectacolul jucat si cel real, al strazii, amintindu-si „pe pielea lui“, din strafundurile istoriei, ca teatrul e oglinda vietii. Dualismul viata-scena e reprezentat fizic. In prim plan, teatrul, in plan secund, viata. Bizarul caz de suprapunere spectator-actor biciuieste curiozitatea si tine treaza atentia. Re-comunicand adevaruri clasice, straturile concentrice ale ineditului tip de interactivitate pun in joc senzatii subtile. Mai mult, bulversantei delimitari pe orizontala i se adauga si una pe verticala: spatiul mititel e supraetajat, actorii joaca uneori in afara cercului vizual al publicului. Acesta poate doar sa ghiceasca ce se intampla.
Primul personaj, student la teatru, joaca mai multe roluri. Ii place la nebunie sa se exhibe, repeta pentru o reclama, trece postmodern (mai putin expresiv decat in restul spectacolului) prin cliseele Comisarului Moldovan din filmele lui Sergiu Nicolaescu, performand, deliberat, un puzzle de diferite situatii. Rescrierea conventiei teatrului in teatru, cu personajul-actor, se dovedeste, ca intotdeauna, o sursa inepuizabila de energie dramatica. In cel mai curat realism tipologic, interpretul de teatru se face trambulina catre devoalarea labilitatii generatoare de promiscuitate si a predispozitiei pentru orice fel de compromis moral. Eterna sa dorinta de succes, cat de ieftin, la un singur spectator, fie acesta chiar si puscarias, in contextul omniprezentului circ mediatic, reteaza pur si simplu cenzura morala. Lumea din „Sado-Maso Blues Bar“, integral autoindulgenta, la jumatatea drumului intre neconstientizare si lipsa asumarii, este cea a lui „a se descurca“, a lui a maguli pana la exces, obicei mostenit din tata in fiu: „SA: ...vezi Audi-ul ala din fata? ala nou-nout? / MA: Da. / SA: E al tau, fiule! / MA: Incredibil! / SA: Si vreau sa stii ca pentru el am lins multe cururi.“
Toti iau existenta asa cum vine, la limita consumului fiziologic si a jocurilor de putere: ierarhie (cu toate tipurile de umilitate presupuse) + sex + bautura: iata ecuatia vietii. O lume a lipsei structurale de coloana vertebrala, la nivelul natiei, si a anularii scrupulelor din start, fara parere de rau. Success is the name of the game, iar plata pentru minutelul de glorie nu conteaza. Demnitatea e ultima problema de care sa se preocupe personajele.
„De fapt, e o piesa despre sado-masochismul ala trist si ne-picant de zi cu zi. ala din ipostazele noastre de prieteni, iubiti, colegi si conationali. Am citit odata pe un site de gen: Accept numai romani foarte supusi si umili care sunt in stare sa plece capul in fata mea si sa imi execute poruncile fara dreptul de a comenta. Cam despre asta e vorba.“, precizeaza autoarea Maria Manolescu.
Personajele sunt asamblate dintr-un aluat moale, permeabil, deschis jocurilor de orice tip: sexual, de putere etc. Nici vorba de problematizare in cazul celor trei baieti tineri de pe scena. Neputinta de a se ancora in ceva, un reper, o meserie, o preferinta, chiar si o orientare sexuala clara, ii face sa inghita pe nemestecate portii considerabile de realitate fara sa o digere. Personajele oscileaza intre homosexualitate si heterosexualitate. Dar, in niciun moment, niciunul nu are nicio dilema. Abrutizati de saracie, debusolati, rataciti intr-o lume fara reper, tinerii transforma spatiul saracacios, imbibat de aerul ratarii, in bar sado-maso, cu femei si barbati gonflabili atarnati peste tot.
Regizoarea Gianina Carbunariu, in tipul de teatru in care se simte cel mai bine, cel social, al clasei marginale, cu prostituate, batausi, criminali si interlopi, cu conflicte puternice, construieste in forta dinamica relatiei intre cele doua si apoi trei personaje. Sa, Ma (si apoi Pila) cand se incontreaza, cand se urasc, cand se tolereaza, cand se incurajeaza, cand se manipuleaza cu minisantaje si contrasantaje (de ex. divulgarea scrisorii de la Masa). Oricum, sfarsesc prin a se saruta. In spectacolul Gianinei Carbunariu, plin de tensiune, nu exista timpi morti. Personajele interactioneaza intr-o sumedenie de forme: flashback, travesti, simulacre de uitare, batai, performarea scrisorii de adio a fostei prietene, una dintre cele mai bune scene ale intregii montari, in care studentul actor interpreteaza si iubita, si cadrul, si trenul, si fumul, si calatorii etc.
Actorii sunt merituosi: Virgil Aioanei, in baiatul cu moravuri laxe, care se complace sa cheltuiasca banii prietenului intai in schimbul glumitelor, apoi in schimbul unei posibile scene de sodomie sado-maso, se misca savuros si expresiv printre diferite genuri dramatice. Rolando Matsangos, tip de personaj viguros, bine compus, in care actorul pare sa se fi specializat, e cu totul convingator pentru criminalul cu caracter asprit in timpul detentiei de baietii din puscarie. Iar Adrian Anghel, in Pila, ucigas de asistenta medicala, cu devieri de cautat in prima copilarie si cu tot sosul psihanalitic aferent, e simpatic, amuzant, natural. Actorul nuanteaza zglobiu genul de puscarias bonom, om de inteles, care, cand i se apasa pe anumite clapete, deviaza instantaneu.
Sfarsit: actorii ies in strada cu galeti mari, spala geamurile si scriu, pe geamul jumatate teatru-jumatate strada, „Gradinita“. Copii, victime, amorali, iata lumea in care „Sado-Maso Blues Bar“ se invarte atat de convingator.