Pierduti printre semne
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura cinema »
Autor: Andrada Romagno
Aparut la doisprezece ani distanta de la „Se7en“, „Zodiac“, ultimul film al lui David Fincher despre un criminal in serie, prezinta un mister fara a avea pretentia de a-l elucida. Urmarind investigatiile politiei si ale jurnalistilor de-a lungul a mai mult de un deceniu, „Zodiac“ are ca punct de pornire un caz real (o serie de crime comise in San Francisco Bay in anii ’60-’70), dar lasa in umbra ucigasul, desi acesta este, dupa toate aparentele, criminalul absolut al lumii moderne, o minte bolnava neegalata de la Jack Spintecatorul incoace. Fincher alege in schimb sa se concentreze asupra cautarilor febrile ale anchetatorilor si a frustrarilor acestora in fata scrisorilor sfidatoare ale criminalului, insotite de mesaje codificate, care-i ascund intentiile si numele real.
Ce poate fi mai potrivit ca sa ascunda identitatea celui care terorizeaza o tara intreaga daca nu o insiruire de simboluri indescifrabile, unele aparent medievale? Mintea omeneasca a fost intotdeauna speriata de ceea ce nu intelege si niciun criminal nu e mai infiorator decat cel care seamana cu vecinul de vizavi sau care nu va avea niciodata un chip bine definit. Ceea ce sperie cel mai mult la el, dincolo de misterul care-l invaluie, e raceala calculata cu care isi impune sa-si aleaga victimele aleatoriu si distantele mari dintre crime. Cu toate acestea, prada sa cea mai importanta nu o reprezinta cadavrele care raman in drumul lui, ci mintile obsedate de acest mister: de la politistii David Toschi (Mark Ruffalo) si William Armstrong (Anthony Edwards), jurnalistul Paul Avery (Robert Downey Jr. – e o placere sa-l revezi atat de bun) si desenatorul – si mai tarziu scriitorul – Robert Graysmith (Jake Gyllenhaal), pana la insusi Fincher, care a analizat din scoarta in scoarta dosarele despre crimele Zodiacului inainte sa se apuce sa faca filmul.
Una din cele mai bune scene, de departe preferata mea nu atat pentru ruperea de registru, cat pentru trimiterile la toate filmele de gen care ne-au invatat cum se construieste suspansul (si in special la Hitchcock), este cea din casa proiectionistului, cand tensiunea care se acumuleaza este presarata cu momente amuzante, datorita ridicolului situatiei si al eroului modern transplantat intr-un cadru de film gotic.
Alcatuit din fragmente, eliptic de la un capat la altul, filmul-puzzle isi abandoneaza personajele pentru altele noi, cu o frecventa mai mare in prima parte, hotarandu-se in cea de-a doua jumatate sa se concentreze asupra investigatiilor lui Graysmith. Aceasta este si partea cea mai interesanta pentru spectator – si n-o spun doar de dragul ochilor albastri ai lui Gyllenhaal: e momentul cand stii ca filmul duce undeva, chiar daca nu e destinatia pe care o astepti.
De fapt, exista un singur semn – dincolo de simbolurile grecesti, caracterele Morse si restul hieroglifelor din alfabetul zodiacal – care poate rezuma cel mai bine filmul: semnul de intrebare. Iar intrebarea nu e clasica „Cine este criminalul?“, ci „Pana unde poti ajunge urmarind o obsesie?“. Din pacate, nu pot sa promit un raspuns nici la aceasta intrebare. Cel mai sigur e sa va pierdeti si voi in labirintul de supozitii si indoieli, incercand sa va amagiti singuri ca veti intrezari macar la un moment dat adevarul. Cel putin o sa fie o incercare diferita de oricare alta. And this is the Fincher fan speaking…