Marele premiu-bumerang
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Ma intrebam, de ceva vreme, ce se intampla cu Cristian Mungiu. Dupa „Occident“ – lungmetrajul sau de debut din 2002 – nu mai regizase nimic, cu exceptia episodului „Curcanii nu zboara“ („Turkey Girl“), din grupajul international „Obiecte pierdute“ („Lost and found“). Scena fusese ocupata de cei mai tineri regizori ai „Noului val“ – Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean – dar de Mungiu nu se mai auzea nimic.
Apoi, la sfarsitul lunii mai, al doilea lungmetraj al lui Mungiu, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ a castigat marele premiu de la Cannes. Palme d’Or – „cea mai inalta distinctie la cel mai important festival de film al lumii!“, au scris, in al noualea cer, ziarele de la noi. Mai ales ca pe lista celor devansati de Mungiu se aflau Fratii Coen, Quentin Tarantino, Emir Kusturica, David Fincher (cu „Zodiac“, un posibil blockbuster, care a incasat deja 75 de milioane de dolari pe mapamond), Gus Van Sant, Wong Kar Wai, Kim Ki-duk sau Béla Tarr.
„Cred ca acest premiu e cel mai bun lucru care se putea intampla cinemaului romanesc“
Cristian Mungiu
Sa nu pierdem vremea!
Sigur, filmul lui Fincher a avut un buget de 60 de milioane de dolari, iar cel al lui Mungiu de doar 600.000. Un regizor necunoscut, un buget minuscul, o competitie cu nume ilustre si un premiu acordat „cu un gust ireprosabil“ (scrie „La Liberation“) de un juriu din care facea parte si Orhan Pamuk – ziaristii straini au punctat, prompt, datele problemei. „Cred ca acest premiu e cel mai bun lucru care se putea intampla cinemaului romanesc“, a spus Cristian Mungiu cand a primit trofeul.
Asa sa fie? Mungiu n-a apucat sa se intoarca in Romania ca a si inceput scandalul. Mai intai, a fost acuzat de plagiat de Dan Mihu. Dan si mai cum? Mihu, prozator, care si-a amintit, in seara premierii de la Cannes, ca a castigat si el un premiu cu un scenariu pe tema avorturilor ilegale din „epoca de aur“ la un concurs din 2006, organizat de HBO. Directorul juriului care l-a premiat atunci pe Mihu a fost chiar Cristian Mungiu. De aici, concluzia evidenta: nu-i asa? – Mungiu s-a inspirat de la Mihu! Mai mult, „a preluat exact tema propriului meu scenariu“, deoarece „e foarte putin probabil ca acest subiect sa fie tratat de doi barbati in acelasi timp, mai ales ca este o tema pe care femeile ar intelege-o mult mai usor“, crede domnul Mihu.
Intre timp, marimea si importanta Palme d’Or-ului l-au mai inmuiat pe presupusul pagubit: „Cristian Mungiu nu mi-a plagiat scenariul, pentru ca in scenariul lui cu siguranta nu se regasesc replici sau scene din «Sa iubesti si sa tragi apa». Ii reprosez doar ca si-a insusit tema si mi-a anulat orice sansa de a realiza un film pe acest subiect. (...) Trofeul lui la Cannes inseamna enorm pentru Romania, pacat ca l-a castigat atat de romaneste“.
Singurul lucru romanesc este tipul de reactie: peste noapte, cineva isi aminteste ca Noul Mare Geniu X, invaluit intr-o cantitate considerabila de atentie si de succes, i-a furat ideea, si face putin tam-tam, in speranta ca in acest fel va obtine, si el, macar o lingurita de atentie, daca nu una de succes. Sigur, inaintea unui verdict definitiv e de vazut si filmul lui Mungiu, care va avea in curand premiera in Romania, la TIFF. Pe de alta parte, chiar cu acelasi subiect, doua filme n-ar avea de ce sa se teama ca isi vor devora, reciproc, ecranele si spectatorii: o demonstreaza tocmai cele trei filme de anul trecut, construite in jurul Revolutiei din decembrie, pe care prozatorul cu jalba le invoca drept exemplu fatal. Si cu asta, cred ca deja s-a vorbit prea mult despre dl Mihu.
Banii si distributia
Greutatea Palme d’Or-ului i-a intimidat si pe altii. Intr-o emisiune spectaculoasa de la Realitatea TV, in care au participat nume grele – Nae Caranfil, Tudor Giurgiu, Cristi Puiu (prin telefon), pe de o parte, Mircea Iorgulescu, Eugen Serbanescu (pe de alta parte), Sergiu Nicolaescu (de partea sa) – l-am observat pe dl Serbanescu, presedintele contestatului CNC, intr-o manevra penibila de retragere, in timp ce incerca sa lase impresia ca iese la atac. „Consiliul National al Cinematografiei, care nu mai accepta sa fie sacul de box al nimanui, isi rezerva dreptul sa-l dea in judecata pe Cristian Mungiu pentru calomnie“, scria Eugen Serbanescu intr-un comunicat oficial, in urma cu aproximativ o luna. „Dumneata stii romaneste? Cum adica l-am dat deja in judecata!? Pai bineinteles ca nu l-am dat in judecata! Mai consultati limba romana!“, zbiera, pe fir, acelasi domn Serbanescu, dupa aflarea vestii cu Mungiu premiat la Cannes.
E de remarcat, ca efect imediat, si scoaterea de la naftalina a problemei finantarii filmelor romanesti de la bugetul de stat, alaturi de cea a privatizarii si functionarii salilor de cinema. Dupa ce televiziunile au aflat de Marele Premiu si s-au lamurit ca Mungiu nu e Porumboiu, si viceversa, cele doua subiecte au intrat aproape instantaneu in atentia media si apoi, la fel de fulgerator, au ajuns in capul listei de prioritati a ministrului Culturii. „Acum exista fonduri suficiente pentru o mare productie de filme romanesti; exista insa o problema cu distributia“, a spus, intr-o conferinta flash, ministrul Adrian Iorgulescu. Cu alta ocazie, domnia sa a sustinut ca fondurile sunt „nelimitate“. Pentru a se ajunge, probabil, la vorba lui Nae Caranfil, din aceeasi emisiune de la Realitatea TV: „Anul acesta vom face 3 comedii, 2 filme cu santier, 2 de epoca si unul de Sergiu Nicolaescu“.
Cel mai bun lucru pentru cinematograful romanesc?
Exista si previziuni pozitive, care au aparut la cald, in siajul zilei de 27 mai. Pe site-ul HotNews, de pilda, s-a iscat o dezbatere „Ce schimba Palme d’Or-ul lui Mungiu?“. Iulian Comanescu anticipa: „Influenta dinozaurilor scade – asta inseamna ca nu numai Sergiu Nicolaescu va umple magazinele de DVD-uri si ca fondurile CNC o sa se gestioneze mai in acord cu indicatiile de valoare a filmelor si cineastilor date de premii si spectatori la sala“; „o seama de oameni mai tineri ca Mungiu o sa prinda curaj si o sa inceapa sa scrie scenarii“; „vin niscai sponsori. E clar ca avem potential de Cannes, nu numai cu «4 luni, 3 saptamani si 2 zile», ci si cu distinctia post-mortem a lui Nemescu (Un Certain Regard pentru «California Dreamin’», n.m.)“.
Mihai Morar (blogul „Viata si acordeoanele“) e si mai optimist: „C.N.C.-ul va avea de azi inainte un rol pur onorific“; „anul asta, la admitere la Regie, vor fi cei mai multi concurenti pe un singur loc – visatorii intru regie de film au dintr-o data un icon: Cristi Mungiu.
Neprafuit, nepus in formol, fara poza in manuale de evolutie a speciilor. Viu, palpabil, emotionat pana la rosu in obraji de sarutul lui Jane Fonda, indeajuns de grasut incat sa nu para glamour si, deci, inabordabil“; „cinematografia romaneasca ar trebui sa se conduca dupa regulile oricarui business“; „Mungiu va schimba optica regizorilor tineri – l-am vazut saptamana trecuta la „Profesionistii“ Eugeniei Voda spunand ca el face filme pentru „publicul larg“. Si l-am mai surprins de cateva ori spunand ca isi doreste cat mai multi spectatori in sala. Regizorii vor fi obligati sa urce din underground in upperground“; „baietii o sa se apuce sa scrie, sa scrie, sa scrie orice, numai sa scrie“; „Sergiu Nicolaescu isi va scrie memoriile“ etc.
Pana acum, am constatat un singur efect al premiului de la Cannes: au cazut cojile de pe vechile rani si au iesit la iveala binecunoscutele rafuieli. O arata scandalurile scoase de sub pres, o arata cutitele ruginite, care au inceput, din nou, sa zboare prin aer. Pe termen scurt, acesta este efectul cel mai probabil al marelui succes al lui Mungiu.
Si previziunile optimiste tot in jurul focarelor de discordie se invart: CNC, tineri vs batrani, Cristi Puiu vs Eugen Serbanescu, regizori premiati si updatati, dar fara prea multi spectatori in sala, vs regizori mediocri si invechiti, dar cu vanzari relativ bune, acuzatii reciproce interminabile, bani, manarii, impartirea salilor de cinema. Ca CNC-ul va avea un rol pun onorific, e putin cam greu de crezut, atata vreme cat finantarile vin tot de la buget si trec, in continuare, prin aceasta institutie. Pana si Sergiu Nicolaescu a recunoscut, de fata cu Nae Caranfil, Adrian Iorgulescu and co: „probabil, ar trebui facut ceva“. Se aude cum se ascute lupta de clasa...
Pana la noile mentalitati
Transform declaratia lui Cristian Mungiu intr-o intrebare: este acest premiu de la Cannes cel mai bun lucru care se putea intampla cinemaului romanesc? Pe plan extern, ca cec nelimitat de prestigiu si ca pasaport universal, deschizator de sali de cinema, pagini de ziare si reviste si de buzunare, fara indoiala ca este.
Pe plan intern, insa, premiul va functiona, cel putin in viitorul apropiat, ca mar al discordiei si ca zid inhibitor. Pe de o parte, ii va opri pe aceiasi administratori de bani sa iasa, haotic, la atac si sa-si balacareasca dusmanii cu lauri de Cannes prin presa. Pe de alta parte, va atata ambele tabere – pe cea a „dinozaurilor“ si pe cea a „tinerilor regizori“ pentru noi batalii. In fine, pe administratori ii va face mai circumspecti fata de acuzatorii lor, care au acum de partea lor simpatia mass-media. Minus transparenta, plus turbulente.
Si, pana cand stirea va fi data uitarii, furiile din presa se vor tine lant. Pentru a se ajunge la cinematografia-business, la noua mentalitate si la valurile de studenti in asalt frontal asupra facultatilor de film, va trebui sa se stinga, mai intai, focul acestui scandal. Care, de ani de zile, se inteteste cu fiecare premiu international si cu fiecare succes romanesc.