Laura Restrepo. Nelinistea delirului
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Columbia e o tara nemiloasa,
un spatiu despre care poti vorbi, in egala masura,
in termenii tragediei, dar si in aceia ai umorului dus pana la extrem,
ambele puncte de reper nefiind altceva decat incercari ale oamenilor
de a depasi momentele nu o data nemaipomenit de grele
carora trebuie sa le faca fata zi de zi.“
(Laura Restrepo)
Marea arta a Laurei Restrepo consta tocmai in capacitatea sa de a aduce laolalta aceste linii aparent divergente, finalitatea estetica a demersului sau fiind descrierea cat mai convingatoare a delirului protagonistei. In felul acesta, cartea de fata devine, in acelasi timp un soi de inedit roman de familie, dar si o ampla fresca a societatii columbiene in ansamblu, ambele fiind atinse, in egala masura, de nebunie si fiind plasate, parca pentru totdeauna, sub semnul haosului.
In ciuda recomandarii pe care o adresa Henry James scriitorilor de a nu face dintr-un nebun personajul principal al vreunei opere literare caci, dupa cum va explica ulterior aceasta idee si Gore Vidal, nebunul, nefiind responsabil din punct de vedere moral, in jurul lui nu va putea sa se constituie o adevarata istorie, scriitoarea columbiana Laura Restrepo alege drept personaj esential al cartii sale tocmai o femeie atinsa de delir. Acesta este punctul de plecare si premisa pornind de la care se vor dezvolta mai multe fire narative in romanul „Delir“ (2004), publicat simultan in nouasprezece tari vorbitoare de limba spaniola, castigator al prestigiosului Premiu Alfaguara, din juriul caruia a facut parte, in acel an, si José Saramago. Critica a evidentiat adesea capacitatea autoarei de a surprinde intr-o constructie epica coerenta tot ceea ce are Columbia mai fascinant, membrii juriului afirmand chiar ca „Delir“ este o opera completa, in care se impletesc tragedia si umorul, pasiunile cele mai josnice cu sentimentele cele mai generoase, cruzimea si solidaritatea, cartea devenind, astfel, un adevarat caleidoscop al societatii moderne, centrata pe realitatea complexa a Columbiei epocii noastre.
García Márquez reloaded
In general, cafeaua excelenta, smaraldele de multe carate, violenta domestica si, poate mai ales, traficul de droguri si activitatile cartelului de la Medellín reprezinta „semnele“ standard care definesc, in general, Columbia – si mai ales Columbia ultimelor decenii. Laura Restrepo nu face abstractie de toate acestea, nu le ascunde si nu incearca sa-si determine cititorul sa uite de ele. Nici nu avea cum, caci, chiar daca ar fi incercat, era greu de crezut ca ar fi reusit asa ceva, mai ales daca avem in vedere nu numai ca a cunoscut direct toate aceste realitati, ci si pentru ca, nu o data, s-a ridicat impotriva lor: dupa ce, la un moment dat, aflata in Argentina, s-a alaturat miscarii de rezistenta impotriva dictaturii, in 1983, revenita in Columbia, va fi numita membra a grupului de negocieri cu grupul de gherila M-19, incercand sa obtina un acord cu privire la incetarea violentelor care marcau tara in acei ani, prima sa carte, „Historia de un entusiasmo“ (1986), pornind tocmai de la aceste evenimente, relatate intr-un stil alert, de reportaj, desigur, pe urmele maestrului sau atat in arta literara, cat si in activitatea jurnalistica, Gabriel García Márquez. Romanele care au urmat, „La isla de la pasion“ (1989), „Leopardo al sol“ (1993), „La novia oscura“ (1999) demonstreaza o tot mai buna manuire a mijloacelor artistice, dar si o stapanire a strategiilor narative si a resurselor limbajului. „Delir“ reprezinta, in acest context, nu doar un evident pas inainte – dincolo de premiul obtinut, romanul suscitand si un extrem de mare interes din partea criticii literare si a publicului larg din toata lumea – ci si incercarea autoarei de a aduce in prim plan unele dintre acele lucruri la care, de cele mai multe ori, cititorii (nu numai cei columbieni) ar prefera sa nu fie obligati sa se gandeasca: violenta, minciuna – de fapt, mincinile de tot felul – nebunia. Tocmai de aceea, personajul principal al acestei carti a carei actiune e plasata in Columbia anilor ’80 este Agustina, frumoasa sotie a unui fost profesor universitar, Aguilar, indepartat de la catedra de evenimentele politice, devenit, peste noapte, distribuitor de hrana pentru caini si pisici si care, la intoarcerea dintr-o calatorie de cateva zile, o gaseste pe Agustina intr-o camera de hotel, cu mintile ratacite. La inceput, el incearca sa ia lucrurile asa cum sunt si sa le trateze cu calm, dorind sa afle, mai ales, ce a putut provoca o atat de grava deteriorare a starii femeii iubite. Dar, pentru ca cititorii sa inteleaga totul mai bine, Laura Restrepo multiplica perspectivele narative. Astfel, intr-un alt plan, avem in fata o serie de rememorari ale trecutului Agustinei, fragmente disparate ale amintirilor din copilaria acesteia, petrecuta alaturi de cei doi frati, Joaco si Bichi, extrem de diferiti unul de celalalt. Se dovedeste acum ca Agustina era marcata de suferinta inca din acea epoca, incapabila sa-si depaseasca durerea sufleteasca altfel decat construindu-si / inventandu-si o lume proprie, cumva paralela cu cea reala. Apoi, este adus din cand in cand in prim plan bunicul Agustinei, Nicolás Portulinus, muzician de origine germana care a emigrat in Columbia, indragostit pe loc de zona Sasaima, unde ajunge sa se stabileasca, fascinat de tierra caliente columbiana, devenit rapid regele ritmurilor bambuco, cea mai cunoscuta muzica a acestui tinut, atins el insusi de nebunie, dovada ca acesta este un adevarat semn distinctiv al familiei. Si, in cele din urma, dar nicidecum in ultimul rand, pagini intregi ale cartii sunt centrate pe figura lui Midas McAlister, fostul iubit al Agustinei, traficant de droguri si cel care face legatura intre bogata familie a Agustinei si Pablo Escobar.
De la Saramago la best-seller
Este evident, inca de la prima lectura, pentru cititorul obisnuit cu strategiile narative ale spatiului cultural ibero-american al ultimelor decenii ca Laura Restrepo se raporteaza la cateva modele celebre, uneori devenite chiar prea evidente in paginile acestei carti. Astfel, doua dintre firele oarecum secundare ale romanului se constituie intr-o tesatura complicata de situatii si personaje care nu fac altceva decat sa readuca in actualitate mai vechile formule ale realismului magic – in linia impusa de Gabriel García Márquez. Caci Agustina, pe vremea cand nu era decat o fetita, se dovedeste a fi maestra in tot felul de practici – care se doresc adevarate rituri – cu diverse obiecte, intre acestea mai ales colectia de fotografii pornografice a tatalui ei. La randul sau, Portulinus este captiv in propriul sau univers interior, nu o data el confundand oamenii si geografia Columbiei cu amintirile sale europene. Pe de alta parte, fragmentele centrate pe figura lui Midas McAlister introduc in „Delir“ o serie de elemente caracteristice pentru un anumit tip de roman, care a marcat literatura columbiana, si anume romanul „sicaresc“, numit astfel dupa titlul cartii lui Fernando Vallejo, „La vírgen de los sicarios“ („sicario“ insemnand, in limba spaniola, „ucigas platit“) reprezentantul cel mai valoros al acestei orientari, caracterizate prin umorul negru si incalcarea tuturor conventiilor literare ale Americii Latine, mai cu seama pe acelea ale realismului magic. Marea arta a Laurei Restrepo consta tocmai in capacitatea sa de a aduce laolalta aceste linii aparent divergente, finalitatea estetica a demersului sau fiind descrierea cat mai convingatoare a delirului protagonistei. In felul acesta, cartea de fata devine, in acelasi timp un soi de inedit roman de familie, dar si o ampla fresca a societatii columbiene in ansamblu, ambele fiind atinse, in egala masura, de nebunie si fiind plasate, parca pentru totdeauna, sub semnul haosului: de exemplu, accesele de delir ale Agustinei (o anagrama a cuvantului spaniol „angustia“, adica „neliniste“) sunt relatate in paralel cu excentricele actiuni ale lui McAlister („vrajitorul“, dupa cum alege el, nu o data, sa se prezinte) dar si cu atentatele teririste care lovesc periodic Columbia si tulbura linistea locuitorilor din Bogotá. Desigur, autoarea are in vedere si radacina tuturor acestor probleme, pe care ea o identifica a fi fascinatia reprezentata de putere – fie ea politica sau financiara – dar si ipocrizia ce domneste in mai toate familiile din asa zisa lume buna columbiana, a caror bunastare se intemeiaza, nu o data, pe traficul de droguri sau de arme. Intentia Laurei Restrepo este insa, dincolo de dorinta de a „prinde“ toate aceste aspecte intr-o constructie epica coerenta, si aceea de a se adresa unor categorii cat mai variate de cititori, iar in acest sens este vizibila, pe alocuri, tendinta sa de a pune la punct unele detalii ale acestui roman in conformitate cu modelele consacrate ale best-seller-urilor. Tocmai de aceea, ea supraliciteaza uneori efectele realismului magic, dar si procedeele specifice naratiunii sicaresti, precum si raportarea mai mult decat evidenta la maniera de a scrie a lui José Saramago, unul din marile sale modele literare, dupa cum scriitoarea a marturisit in repetate randuri. Cititorul va regasi, intr-adevar, in paginile acestei carti, un soi de ironie a la Saramago, numai ca in registru light, iar in ceea ce priveste constructia personajelor, mai exact a Agustinei, este evidenta asemanarea acesteia mai degraba cu Amélie din pelicula de succes a lui Jean Pierre Jeunet decat cu fascinanta Blimunda din „Memorialul manastirii“ al lui Saramago, in ciuda marturisirii autoarei care declara nu o data a se afla sub vraja exercitata de neobisnuita femeie de la Mafra, cea care avea nemaiintalnita putere de a vedea prin lucruri. Pe de alta parte, este clar ca Agustina este din aceeasi familie spirituala cu un alt personaj privilegiat al Laurei Restrepo, si anume Sayonara, din romanul sau anterior, „La novia oscura“, tanara flamanda si disperata devenita, de nevoie, prostituata la Barrancabermeja, in selva columbiana, si indragostita fara putinta de scapare, robita pentru totdeauna dorintei care ii permite, pe de o parte sa continue sa traiasca, dar care o va si distruge, pana la urma, complet.
Inedita poveste de dragoste dintre un nou Don Quijote, prins si el in nebunia Dulcineei sale – vechiul model impus de Cervantes fiind intors in Delir – romanul se transforma, pe nesimtite, si in profunda meditatie nu doar asupra realitatilor columbiene, privirea autoarei patrunzand cu siguranta, intotdeauna dincolo de fata(da) frumos impodobita a lumii bune din Bogotá, ci si asupra conditiei umane, inscriindu-se, in felul acesta, intr-o vasta traditie literara pe care, tratand aceasta problema intr-un mod fundamental diferit fata de existentialistii francezi, de exemplu, Laura Restrepo reuseste s-o ilustreze, la randul ei, pe deplin.