Aici viata se bea si moartea se uita
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara »
Autor: Claudiu Turcus
L-am descoperit cu adevarat pe Ioan Es. Pop intr-un manual. Nu, nu e vreo gluma la mijloc. Necunoscut elevilor, care – nu va entuziasmati! – au contact doar cu discursuri (si acelea rasuflate) despre literatura, autorul „ieudului fara iesire“ a devenit clasic abia intr-o carte colectiva a generatiei nouazeci. Din pacate (sau din fericire?), „Manualul de literatura“ (Vinea, 2004) pastreaza cu fratele mai mare numai o relatie de omonimie. In realitate, memorabila antologie se afla in ipostaza unui anti-manual, caci autorii inclusi nu implora canonizarea, ci dimpotriva, se „auto-submineaza“ atasand versurilor pe langa o laudatie si cea mai rasunatoare cronica negativa de care au avut parte.
Trecand de la o antologie la alta, as spune ca dupa cele sase volume – „ieudul fara iesire“ (1994), „porcec“ (1996), „pantelimon 113 bis“ (1999), „podul“ (2000), „petrecere de pietoni“ (2003), „confort 2 imbunatatit“ (2004) – Ioan Es. Pop avea, oarecum, nevoie de un bilant editorial. Sub acest aspect, „No exit“ (Corint, 2007) reprezinta, pentru poet, un semn de maturitate. Caci antologiile marcheaza un consens axiologic, in care receptarea initiala a volumelor devine criteriu al selectiei, iar critica de intampinare a noului volum, o forma de recitire.
Ars poetica
Desi marcata de un pronuntat biografism sau de folosirea limbajului cotidian, poezia lui Ioan Es. Pop nu subscrie pana la capat tehnicilor postmoderne de constructie, asocierile cu neoexpresionismul sau neoexistentialismul fiind pe deplin justificate. Intertextualitatea ca eliberare sintetizeaza exact aceasta constiinta poetica lucida: „vocea mea este, de fapt, vocea tuturor celor pe care i-am citit cu pasiune, i-am admirat, i-am pizmuit si i-am «rumegat» atata pana mi-au permis sa-mi castig glasul propriu si sa ma eliberez de ei“ („22“, iunie 2003).
Marele pariu pe care poetul il si castiga, de altfel, tine de registrul grav al poeziei sale. Caci, „glasul“ lui Ioan Es. Pop nu dezvolta o poetica a pastisei, desi are umor si nici nu „se ascunde“ in spatele unor imagini pretioase, dar facile. Dimpotriva, mentine foarte atent echilibrul intre adresarea directa catre cititor si spectacolul halourilor expresioniste, astfel incat orice urma de previzibilitate a poemului e anulata. Tonalitatea atent aleasa si „lucrata“ ii permite reflectii / confesiuni care, scrise de un altul, ar fi sunat asemenea unui chimval zanganitor: „Scriu numai pentru ca scrisul acesta, desi n-are nici o semnificatie deasupra, pentru mine acolo jos, functioneaza in locul lui Dumnezeu, pentru care e tot atata mister si mirare ca dispar, pe cat e pentru mine ca el nu apare niciodata“ („petrecere de pietoni“).
Astfel, gravitatea poemelor nu e decat un efect provenit din conceptia artistica mai larga a poetului. Actul scrisului pretinde a fi mai mult decat o simpla estetizare, deoarece implica un fond existential. Efortul de a scrie nu se consuma pe o foaie de hartie, ci pe propriul trup: „scriu greu./ var varful creionului in piele pana unde/ dau sub ea de mine./ scriu cat de-adanc simt eu ca trebuie sa scriu./ zgarii tesuturile, scormonesc in vene, racai in os pana-aud/ grafitul cum ii trece prin sicriu“. Neapartinand poetilor artisti, Ioan Es. Pop se vrea, fara doar si poate, un poet vizionar. Insa unul cu picioarele pe pamant, tardomodernismele repugnandu-i. Pentru el, „poezia nu e seductie, ci amenintare./ (…) poezia e crima amanata si mantuire prin disconfort./ a vedea poezia ca salvare e ca si cum ti-ai pune de straja ingeri cu grenade-n gura./ (…) scapata de sub control, ea intra-n inocentii care-au visat sa ucida macar odata“ („crezul cu Ianus“). Avand, asadar, o asemenea convingere poetica, gravitatea tonului a devenit conditie obligatorie. Iar seriozitatea „existentiala“ prin care-si defineste conceptia despre poezie se va mentine drept constanta in marea majoritate a poeziilor din „No exit“. La nivel tematic, gravitatea perspectivei provine din abordarea temelor „mari“.
Vitalitatea mortii
Primele trei volume ale antologiei contureaza un spatiu si o conditie. Urmatoarele – in special „podul“ – iau forma unor „erate“ narative realiste, care au o functie complementara, de nuantare a imaginarului poetic, sporind detaliile confesive ale eului-narator. Tema centrala, care strabate volumul ca o sira a spinarii, este vitalitatea mortii. Fie ca-i vorba de eu ca individualitate, de porcec, un alter-ego al eului, de alte cateva personaje (zoli, elvira, mircea, hans) sau de perspective mai generale care se indeparteaza de biografism, elementul comun ramane „moartea care a ajuns o intamplare domestica“ (orasul). Departe de a dezvolta un lamento superficial ori o tematizare plicticos-filosofica a marii treceri, Ioan Es. Pop isi ia toate masurile de precautie si redefineste/ redimensioneaza moartea: „am avut norocul sa nimeresc intr-un bloc/ unde toti sunt morti./ am si eu sicriul meu la etajul cinci./ sosesc mai tarziu decat ceilalti./ asta nu inseamna insa ca sunt mai viu./ lucrez doar mai mult./ iar afara trebuie sa par ca traiesc si ca am treaba“ („pantelimon 113 bis“). Recunoscand semnele mortii in orice miscare a vietii, eul le substituie celor doua atribute, fiecare devenind o conditie de manifestare a celeilalte.
Poetul nu-si abandoneaza problematica intr-un plan abstract, ci ii gaseste o aderenta sociala legata strans de propria identitate biografica. Ieudul sau camera de pe oltetului 15 sunt, ambele, geografii marginale unde mortii vii isi duc traiul. Imaginarul lui Ioan Es. Pop propune doua deschideri/ posibilitati in ce priveste raportul viata-moarte: fatalitatea mortii, pe de o parte, si supunerea mortii, pe de cealalta. Avand un titlu ironic, cu ecouri eliadesti, poezia „sacrul si peticul“ (volumul „petrecere de pietoni“) debuteaza printr-o interogatie: „ce se intampla cu oamenii cand mor?“. Raspunsul nu intarzie: „dupa parerea mea, isi iau bagajele si pleaca./ nu-i nici o metafizica in asta./ poate ca e si o vraja aici,/ dar eu raman la parerea ca el moare/ fiindca i s-a tot spus ca el trebuie sa moara,/ nu-i nici o metafizica in asta“. Observam ca fatalitatea mortii nu mai tine de o instanta suprema, ci natura ei este, de acum, strict psihologica. Aceasta intretine prezentul perpetuu, acel 12 octombrie repetat la nesfarsit, „viata de-o zi (…) in lumea asta care e aproape ailalta“ si inchide individul in mereu acelasi spatiu, lasandu-l sa spere ca maine va fi altfel. „Numai ca maine iar e azi (s.m.) – dezamagire –/maine n-o sa fie nicicand maine“ (oltetului 15, camera 305). Insa „daca nu mi-as fi repetat tot timpul ca sunt muritor/ poate n-as fi murit./ poate as fi infiintat o alta moarte/ dar am crescut ca orice om ingrozit/in religia mortii“ („Slagare de concentrare“). Daca pentru autorul „Odei in metru antic“ invatarea mortii fusese „virtutea“ greu de dobandit, pentru Ioan Es. Pop aceasta constituie o fatalitate freudiana.
Un „estet“ al ratarii si singuratatii
Fara a cauta o viata dincolo de moarte, autorul „ieudului fara iesire“ proiecteaza un spatiu „utopic“ in care „religia mortii“ e inlocuita de „religia descresterii si destramarii“ („Orasul“). Principiul e simplu, dar inovator: „cu cat mai multe vieti, cu-atat mai multa moarte“, caci „viata nu iarta viata“. Anularea sau macar supunerea mortii nu se poate realiza fara o descrestere a vietii, perpetuarea acesteia insemnand totodata perpetuarea mortii. Astfel, „se lucreaza la un mare plan al esecului si micsorarii, iar vizionarii nostri cred ca, atunci cand vom scadea indeajuns de mult launtric, moartea isi va pierde, intr-adevar, orice putere asupra noastra. Vom pluti atunci infinitezimal de aproape de ea, (…) fara a-i cadea vreodata inauntru. Asa se petrece initierea noastra: de la dezamagire la nenoroc, si de acolo mai sus, spre neputinta si spre nepasare, iar apoi spre neadevar si aici se afla chiar adevarul adevarat“ („Orasul“). Utopia supunerii mortii sacrifica vitalitatea, numai pentru a o transfera acelei „plutiri la nesfarsit“. Adaptata conditiilor „reale“ de viata din „ieudul fara iesire“, aceasta metafora a plutirii pare a se traduce intr-o deviere a atentiei de la viata – „aici viata se bea“. Nimeni nu se „concentreaza“ sa traiasca, caci numai printr-o astfel de deturnare a unghiului focalizator religia mortii poate fi abolita – „si moartea se uita“.
Poet al spatiilor inchise si halucinante, abil si agil in constructia narativa a poemelor, grav fara a fi tardomodernist, partizan al unei lumi intunecoase, resemnate, dar mai ales „estet“ al ratarii si singuratatii, Ioan Es. Pop dovedeste si prin „No exit“ – practic isi aduna dovezile intr-o singura carte – ca este cea mai importanta voce de dupa 1990 in poezia romaneasca.