Pietricica meijinului
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara »
Autor: Cristina Balinte
Pentru occidentali, confruntarea duelistica presupune, intr-o masura deloc neglijabila, agresivitate si sange. Acesti doi maestri japonezi ai lui Kawabata se asaza in fata unui goban. Este limpede ca unul din ei trebuie sa plonjeze in categoria legendelor. Batalia se da „pe curat“, doar cu mijloacele si posibilitatile intelectului.
Folosindu-se de mrejele organizarii extrem de controlate intelectual, sub actiunea sarjelor repetate de gandire, de subtila si precisa arborescenta cultivata a genurilor, de obligatoria conotatie spirituala a oricarui fapt inclus in tema, literatura Orientului Indepartat il uluieste admirativ si il intriga, prin cotele de rafinament, pe occidentalul dedat la prejudecatile unui concret brutal. Invatat sa obtina la repezeala efectul, acesta pierde din vedere poezia intriseca a lucrurilor, rostul si semnificatia lor in armonia unui sistem, dand termenului de „cale“ mai curand intelesul de „tertip“, decat pe acela de „metoda de cunoastere“.
Kawabata relateaza in „Maestrul de go“ povestea unui duel care a facut istorie. Cel dintre batranul jucator Honinbo Shusai, somitatea in domeniu a timpului, si tanarul Kitani Minoru 7-dan, aspirant la suprematie. Aceasta confruntare finala, desfasurata in 1938, fusese initiata si finantata de un ziar din Tokyo, in paginile caruia Kawabata insusi isi publicase comentariile cotidiene asupra jocului. Mai tarziu, incepand cu 1942, ceea ce reprezenta substanta unei cronici sportive a fost extrasa, dezvoltata, cizelata, numele unor personaje modificate (exemplul cel mai relevant fiind Kitani Minoru, devenit Otake 7-dan), umpland forma unui text de fictiune cu multiple variante intermediare, pana la editia definitiva din 1954.
In „Prefata“ traducerii in limba romana (Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007), Flavius Florea specifica detaliul conform caruia inca nu exista un acord deplin in legatura cu incadrarea genologica a „Maestrului de go“. Pentru impatimitii scrupulelor literare ar fi important totusi de aflat in ce sertar si-ar putea odihni filele cartea lui Kawabata; in consecinta, se construiesc ipotezele: „Unii l-au considerat
Va asteptati sa continuu pe aceasta linie a presupozitiilor si aproximatiilor? Nici vorba. Indiferent la accesele de nominalism, „Maestrul de go“ este o scena pentru un sacrificiu artistic regizat. Frumusetea textului (cronica de joc, autofictiune, povestire, roman sau ce o mai fi!) nu consta, in principal, in modul de a concretiza o structura cu parafa, ci in arta prozatorului de a grada intensitatea luptei dintre cei doi asi ai go-ului, de a plasa judicios simboluri, de a face sa fuzioneze implicit, in ilustrarea fiecarei situatii umane, exteriorul si interiorul, peisajul si starea de spirit, spatiile si personajele.
Kawabata insereaza de altfel si cateva diagrame de joc. Inseamna oare ca el se adreseaza in primul rand acelora capabili sa le perceapa semnificatia completa? Este „Maestrul de go“ o carte pentru initiati? In pofida premizelor care ar tinti inspre publicul select, povestirea lui Kawabata poate fi citita eficient si de profani ai go-ului. Nu este nevoie decat de un minim de experienta in jocul de orice fel, de intelegere a conceptelor de „strategie“, „combativitate“, „risc“, astfel incat sa fie depasita capcana frustrantei specializari. In cele din urma, bunavointa de a trece printr-o tulburatoare poveste „cu go“ se recompenseaza prin satisfactii mai profunde, in contrast cu staruinta de a pricepe cu orice pret valoarea exacta a unei imagini „despre go“.
Sinuciderea imposibila
Niciunul dintre jocurile mentionate de Kawabata, in „Maestrul de go“ (shogi, renju, biliard, go), nu agreeaza minimul efort si prostia tradusa in mutari la intamplare, pentru a epuiza mai repede momentul. Din stransoarea lor, chiar daca se castiga, chiar daca se pierde, se iese numai prin zbaterea pana la sange a inteligentei. Protocolul celui mai dificil dintre toate, go-ul, interzice mutarile sinucigase.
Meijinul lui Kawabata a atins varsta de saizeci si cinci de ani. Nu are urmasi, discipolii i s-au risipit. Principiile dupa care isi ghideaza jocul sunt si ele revolute: gandeste estetic partida, se sfasie interior ceasuri intregi pentru cate o mutare, constient ca procedeaza la crearea unei opere de arta, admite sacrificiul ca pe o cinste ce numai lui, ca persoana exceptionala, ii este cuvenit sa o suporte („Batranul maestru devenise un adevarat erou de tragedie. Spusele lui, anume ca dorinta cea mai mare a unui jucator profesionist de go este sa continue sa joace pana se prabuseste langa goban, aparusera si in ziare, iar lumea considera ca si-a sacrificat viata pentru arta sa“). De altfel, cazul meijinului confirma o intreaga serie de victime ale propriului talent, care se lasa absorbite de pasiune si uita de sine, printre acestea numarandu-se si scriitori: „Naoki a murit surmenat din cauza scrisului <…>. Cu putin inaintea sfarsitului, Naoki parea un spectru, iar acum, meijinul aflat in fata mea arata la fel“.
In ceea ce il priveste pe tanarul maestru Otake 7-dan, acesta are o familie numeroasa, inclusiv mostenitori directi in arta go-ului, iar discipolii se ingramadesc sa il urmeze. Desi onoreaza traditia, principiile lui de joc acorda importanta incisivitatii, solutiilor rapide, simularii, hartuirii adversarului, loviturilor lipsite de menajamente.
Dintre cei doi va trebui sa supravietuiasca doar acela care se va conforma viitorului. Va mai impresiona sacrificiul pentru arta? Sau de acum inainte maiestria jocului va aduce numai stari de apoteoza (Otake 7-dan radiaza in timp ce gandeste mutarile posibile, asemenea unei statui a lui Buddha), directia existentei indreptandu-se dinspre moarte catre succes?
Imprumutand fictional rolul lui Uragami, ziarist la „Tokyo Nichinichi“ si apropiat al meijinului, Kawabata observa (ori mai degraba radiografiaza, intr-atat de patrunzatoare ii este privirea!) comportamentul si transformarile psiho-fiziologice ale ambilor jucatori. Pe zi ce trece, batranul regreseaza, iar tanarul cucereste spatiul eliberat, atat in reprezentarea de pe goban, cat si in afara acestuia. Cu fiecare noua mutare, puterile meijinului slabesc, corpul i se imputineaza, efortul mintii il doboara. Are obstinenta de a nu ceda si isi cinsteste „demonul jocului“, pana la ultima picatura de energie. Pleaca din pozitia de invins, revenindu-i piesele albe (spre deosebire de sah, la go, negrul face deschiderea); la mijlocul infruntarii, negrul ii da o lovitura pe care o resimte ca fiind aruncata „in sclipirea lamei unui pumnal“; infrant printr-o manevra abila care ii sparge zagazul maniei („In jocul alternativ al Negrului si Albului exista un plan si o arhitectura a creatiei, si, la fel ca in muzica, o curgere, o linie melodica a ideii. Daca apare deodata un sunet discordant sau daca partenerul de duet intervine pe neasteptate cu o modulatie bizara, totul se naruieste“), intelege ca incheierea jocului ii va aduce moartea prin insingurare si izolare, disparitia fizica fiind numai o chestiune de detaliu („Meijinul a sosit la Atami pe 15 ianuarie si a murit pe 18. Parca ar fi venit anume sa moara“).
In Japonia traditionala, onoarea nu ierta infrangerea. Kawabata respecta acest cod, insa deschiderea catre cultura occidentala il determina sa dea, in „Maestrul de go“, voit sau nu, o interpretare locala „firului de nisip al lui Cromwell“, din „Cugetarile“ lui Pascal, exemplificand, in fapt, rolul cauzei minore in producerea consecintei majore. Asa cum firul de nisip duce la moartea presupusului invincibil Cromwell, si o pietricica bine pozitionata pe un goban face sa se prabuseasca un maestru a carui simpla prezenta timoreaza adversarul. Iar cum mentalitatea jucatorilor de go exclude sinuciderea, pentru a impaca totusi traditia, se recurge la finalul „obiectiv“, in care boala de inima a meijinului se agraveaza ireversibil in urma partidei.
Arta inscenarii duelului
Pentru occidentali, confruntarea duelistica presupune, intr-o masura deloc neglijabila, agresivitate si sange. Acesti doi maestri japonezi ai lui Kawabata se asaza in fata unui goban. Este limpede ca unul din ei trebuie sa plonjeze in categoria legendelor. Batalia se da „pe curat“, doar cu mijloacele si posibilitatile intelectului.
In general, scriitorii japonezi stiu sa lucreze de minune la decor; cu un spor de mestesug, in cadrul unor imagini frumoase putandu-se desfasura faptele cele mai josnice. Kawabata nu face exceptie de la regula. „Duelul“ dintre meijin si Otake 7-dan are loc succesiv in pavilioane din mijlocul unor parcuri, ori in hanuri din statiuni balneare; tatami-urile se schimba inaintea luptei; protagonistii se hidrateaza cu ceai si sake; cascada artificiala este intrerupta atunci cand zgomotul ei perturba logica gandirii jucatorilor. Codul comportamental se insoteste cu cel vestimentar, iar la nivel simbolic, kimonourile purtate de Otake 7-dan divulga stari de spirit si atitudini: la finalul confruntarii, imbraca un dotera si, spune observatorul Uragami, „statea singur pe o banca din capatul opus al gradinii. Statea cu capul plecat. <…> In amurgul acela de iarna, in gradina vasta si friguroasa, parea cufundat in ganduri“; alteori, alege un „kimono cu insemnele familiei“.
Anotimpurile, conditiile meteorologice sunt la randul lor concepute in acord cu incrancenarea partidei si cu starea fizica a meijinului. Este remarcat „felul in care, in fata puternicei presiuni a Negrului, isi dispunea pietrele precum curgerea unei ape, ca plutirea unor nori“.
Totul are locul potrivit, pentru a curata spiritual mizeria unei confruntari intre generatii. Cartea lui Kawabata ofera cititorilor o naratiune zen, in care violenta si moartea exista, dar sunt epurate prin saturarea cu miraculosul elixir estetic. In acest context, forta combativa nu reprezinta un scop; ea face parte dintr-o lume care, in fond, de vreme ce este creata cu arta, nu poate fi decat frumoasa.