Istoria clinica a literaturii romane
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Daca acum jumatate de secol realismul socialist facea victime printre scriitori si critici, se pare ca in zilele noastre el sperie, in principal, istoricii literari. Si pe buna dreptate, caci obiectul lui ar putea frange instrumentele catorva zeci de cercetatori cat se poate de respectabili. Formula redundanta, tipizata, precum si lipsa de valoare estetica a unui astfel de corpus au facut ca el sa fie considerat nedemn de o analiza in toata regula. Prejudecata lipsei de originalitate a nascut prejudecata neinterpretabilului.
Tinand cu incapatanare la organicismul literaturii romane sub postcomunism si la perspectiva patologiei ei incurabile, Negrici isi sacrifica adevarata concluzie a studiului: aceea ca am iesit de sub comunism avand o literatura aproape vindecata. Teza „locurilor goale“ conform careia ar fi trebuit sa parcurgem toate etapele (sau toate genurile) modernismului pentru a ajunge la postmodernism mi se pare de un dogmatism extrem.
Cu toate astea, desi textele arata simplist si rudimentar, aruncate pe buna dreptate la cosul de gunoi al istoriei literare, nu e mai putin adevarat ca fiecare dintre ele este rezultatul unei foarte complexe negocieri de substrat, in care intra factori precum: creativitatea autorului, situatia politica, temele literare curente, permisivitatea cenzurii, imaginea autorului despre permisivitatea cenzurii, orizontul de asteptare al cititorului etc. In mod paradoxal, in creatiile de unica folosinta ale realismului socialist, fiecare formulare cantarea intr-o oarecare masura mai mult decat in complicatele scrieri ale literaturii mari, fiecare cuvintel era rezultatul unei indelungi deliberari si a unei palete de optiuni foarte variate. Exista si atunci o batalie pentru sens, facuta dupa alte reguli, la fel de subtile precum cele ale textului scris in conditii de libertate. La fel cum exista o concurenta pentru perfectionarea retetei sau pentru anticiparea evolutiei ei. O hermeneutica pe astfel de texte nu mi se pare, asadar, deloc inutila.
Un poetician al comunismului romanesc
Important e numai sa semnalezi, asa cum o face Eugen Negrici in cele doua volume de pana acum ale „Literaturii romane sub comunism (Proza, respectiv Poezia I), faptul ca ai de a face cu un caz special de literatura. De altfel, istoricul literar pune diagnosticul fara retineri inca din primele pagini ale istoriei sale: n-are rost sa ne amagim, spune el, literatura romana din ultimii 50 de ani e o forma de patologie. Tot ce poate sa faca istoricul literar e sa urmareasca morfologia acestei patologii si (eventual) sa indice drumul spre insanatosire. Si pentru a fi un diagnostician corect, criticul renunta partial la instrumentele care l-au consacrat. Bun poetician si unul dintre cei mai creativi comentatori structuralisti de la noi, Negrici se infrateste, pentru a trece puntea realismului socialist, cu critica de orientare marxista. Incercand sa inteleaga din interior mecanismele literaturii comandate de partid, autorul isi administreaza, in doze homeopatice, cateva lingurite de ideologie marxista si interpreteaza politic sau sociologic toposurile literare cele mai frecvente in epoca.
Cu mare finete e comentata evolutia temelor acestei literaturi, in stransa legatura cu transformarile de climat politic. Amintesc aici doar interesantele modificari de imaginar din proza realismului socialist, in diferitele ei etape: de la conflictul comunist vs. burghez, la noul socialist vs. vechiul socialist, sau de la eroul pozitiv fara cusur, la eroul dialectic, care invata din propriile greseli. Marxistul de ocazie conlucreaza cu un excelent poetician, ce inventariaza cu precizie toate speciile hibride specifice realismului socialist, de la fabula sau reportaj, pana la imn sau imprecatie. Pentru poeticianul Negrici, perioada stalinista a echivalat cu o reintoarcere in preistoria literaritatii, caci toate genurile revolute ies la iveala, intr-un veritabil manual de teratologie literara: „Expresia seducatoare a textelor rezulta din uzurparea unor structuri artistice cunoscute si, mai ales, usor de apropriat: armoniile eminesciene, dialogarea sugubeata cosbuciana, curgerea simpla, narativa si ritmata a baladelor populare, asezonata cu mici pasaje lirice eufonice, frenezia obsesiva, oricand placuta, a blestemelor si a invectivelor, conflictul dintre rau si bine, cu victoria, de basm, a binelui, reprezentat, evident, de «ai nostri»“.
Lasitatea lui Niculae Moromete
De fapt, Negrici incearca sa creeze o istorie organica a literaturii romane din perspectiva relatiei cu sistemul comunist si, in paralel, o posibila „poetica a totalitarismului“ (fapt mai vizibil in volumul despre proza, caci acesta e incheiat). Pentru perioada anilor ’50, „cresterea“ acestei literaturi e analizata corect si coerent, intrucat formele literaritatii merg in paralel cu substratul politic al operei. Daca in primii ani ai stalinismului, temele prozei erau cu totul subordonate directiei de partid, opere precum „Morometii I“ a lui Marin Preda, „Cronica de familie“ a lui Petru Dumitriu sau „Groapa“ lui Eugen Barbu creeaza, dupa cum plastic se exprima criticul, „culoarul“ pentru inovatiile romanului din anii '60. In evolutia prozei romanesti dupa Negrici urmeaza o perioada de tranzitie, in care romanele lui Ivasiuc, Buzura sau Breban ar ilustra o libertate indiscutabila fata de modelul realismului socialist, dar in acelasi timp, si o captivitate a refulatului. Marile inovatii tehnice ale acestor prozatori nu sunt decat modalitati de mascare si de relativizare a adevarului istoric. In fine, Scoala de la Targoviste si Generatia '80 reprezinta (cel putin la o prima vedere), prin recuperarea gratuitatii fictiunii, dar si prin tematica minora („microrealism“), o doza de independenta fata de politic, semn ca proza romaneasca se afla in mult asteptata convalescenta.
Daca tabloul de ansamblu arata coerent, cateva chestiuni ridica serioase semne de intrebare. Prea preocupat de devenirea aproape biologica a literaturii bolnave a totalitarismului, Negrici lasa descoperite probleme de valorizare. Nu e foarte clar, in primul rand, daca aceasta „boala“ a literaturii romane (un topos care parcurge intreg volumul) afecteaza valoarea ei sau doar ii creeaza o configuratie specifica. Interesante, dar in acelasi timp foarte discutabile sunt, in acest sens, analizele pe care Negrici le face prozei lui Preda, lui Ivasiuc sau lui Buzura. Cateva dintre comentarii iau alura unui rechizitoriu la adresa romancierilor, carora li se reproseaza faptul ca nu au avut curajul sa duca evolutia unor personaje disidente pana la capat. Iata cum e comentata proza lui Alexandru Ivasiuc: „Desi erorile trecutului stalinisto-dejist (care intinasera nobilele idealuri s.cl.) fusesera vestejite la vedere si cu manie proletara in cateva din plenarele P.C.R., autorul invaluie intr-o panza subtire faptele, diluand informatia si fractionand-o in doua parti separate printr-o secventa de dragoste, reluata parca din vechi cadre cinematografice cunoscute (imaginatia scriitorului e, de altfel, in general vorbind, saraca).“ Niculae Moromete, Calin Surupaceanu sau Liviu Dunca sunt, cu totii, niste disidenti ratati ai prozei romanesti, pentru ca actul lor iconoclast se pierde in lungi volute imaginare sau in paranteze retorice. Ma intreb, insa, daca atitudinea personajelor e o chestiune de lasitate a prozatorilor, sau de minim gust estetic. Caci un personaj „eliberat“ din chingile comunismului n-ar fi fost doar un erou, ci mai ales o figura literara ratata, exponentul unei ideologii in negativ. Invinovatirea directa si lipsita de nuante a sistemului s-ar fi transformat intr-un tezism la fel de ingrozitor precum cel din perioada „stalinismului integral“. N-as fi asa de sigur, apoi, ca prozatorii si-au propus sa foloseasca tehnici narative complicate pentru a ascunde adevarul si nu le-au folosit, dimpotriva, pentru a face acest adevar mai pregnant – pentru ca mai dialectic si mai reusit estetic. Eugen Negrici insusi recunoaste, in cateva randuri, ca forta ideologica a operei creste proportional cu reusita ei estetica. In al treilea rand, a afirma, precum Negrici ca „relativizarea faptelor trecutului (si, pana la urma, pulverizarea adevarului) incepe sa fie o metoda perfida de amagire si a cenzurii si a cititorilor epocii, prin alibiul modernizarii“ presupune plasarea pe plan secund a tehnicii, ca si cum aceasta ar constitui un sens adaugat, o instrumentalizare exterioara. Odata intrat in pielea interpretului marxist pentru a intelege literatura realismului socialist, Negrici incearca sa explice intregul fenomen al literaturii ulterioare prin aceleasi mecanisme. Or, o recunoaste criticul insusi, dupa destinderea politica din 1965, literatura romana intra intr-o efervescenta atat de mare, incat devine insuficienta explicarea printr-o grila sociologica simplificatoare.
Un diagnostic neasteptat
Spre finalul studiului, doza homeopatica de marxism se transforma intr-o supradoza, caci perspectiva globala asupra prozei romanesti – in ciuda studiului nuantat si prudent, cu destule delimitari care ar merita retinute – se transforma intr-un rechizitoriu nu departe de continutismul hard al anilor '50. Criticul le reproseaza autorilor ca nu s-au angajat, iata, in temele stringente ale realitatii: „Abordarea in spirit radical a problematicii omului si a degradarii lui, a modificarilor tragice ale psihologiei lui in comunism, a dramei celui de-al Doilea Razboi Mondial, a disparitiei satului, a teribilelor procese sociale si a consecintelor lor (colectivizarea, urbanizarea, industrializarea), a istoriei noastre nu intotdeauna glorioase si mai totdeauna mistificate, a ramas o dorinta neimplinita, iar, pentru prozatorii care voiau sa se vada cat mai grabnic publicati, un deziderat inoportun si greu, daca nu imposibil de infaptuit. Si ce am facut, de fapt, cum am acoperit acest imens gol al prozei romanesti?“.
Din analizele unor autori precum Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Nedelciu sau Agopian, ai fi zis ca, in sfarsit, literatura romana iese din spital, vindecata de virusul puterii politice, de dramele istoriei mari sau de obsesia istorisirilor majore. N-ai cum sa nu citesti un soi de speranta pe ecranul tensiometrului critic al lui Negrici cand scrie despre Mircea Nedelciu: „Prin proza lui scurta, cu lungi si ramificate radacini in prezent, viata cotidiana a Romaniei anilor ’80 ar putea fi cu succes descrisa peste un secol de un sociolog. Nu se mai intamplase de mult in proza noastra obsedata de problema puterii opresive a politicului o asemenea activare a vocatiei adevarului“.
Si cu toate astea, autorul se razgandeste. Desi literatura optzecista rezista in general la consultatii si la teste din cele mai complicate, „doctorul“ pune, in final, un diagnostic neasteptat: pentru ca nu-i mai poate reprosa nici dependenta de politic, nici inflatia de sensuri majore sau de „soparle“, proza romaneasca de sub comunism ar iesi din clinica aproape sanatoasa, dar fatalmente imbatranita. Din acest moment, toate armele lui Negrici se indreapta impotriva literaturii optzeciste (desi, repet, la analize, aceasta parea perfect sanatoasa), de la mai vechiul argument al lipsei de curaj politic („Li s-a parut ca astfel de texte atrag atentia ca am uitat de frigul umilitor din case, de inghesuiala autobuzelor si a trenurilor de navetisti inecate in sudoare, de vitrinele chioare si de tot ce ne oferea socialismul multilateral dezvoltat“), pana la promovarea de grup si sustinerea batranilor („Meritau, cu alte cuvinte, sprijinul criticii, dar nu unul cum a fost, adica in exces si exclusivist.“). Cel mai discutabil argument impotriva optzecistilor e, insa, cel al vlaguirii premature a formulelor stilistice: „Si iata ca la inceputul anilor 80, de cateva carti, intr-o literatura ca a noastra care numara abia cativa balzacieni, un singur mare realist si nici un veritabil proustian, unde formele baroce si manieriste sunt greu de gasit, intr-o astfel de literatura abia intremata si tanara in esenta ei, dintr-o data totul a inceput sa puta a ofilire si apa statuta“. Conform acestei viziuni, literatura romana din anii ’80 ar fi trebuit sa-si cenzureze pornirile creative pentru a astepta din urma doi-trei balzacieni si cativa proustieni sau marquezieni.
Tinand cu incapatanare la organicismul literaturii romane sub postcomunism si la perspectiva patologiei ei incurabile, Negrici isi sacrifica adevarata concluzie a studiului: aceea ca am iesit de sub comunism avand o literatura aproape vindecata. Teza „locurilor goale“ conform careia ar fi trebuit sa parcurgem toate etapele (sau toate genurile) modernismului pentru a ajunge la postmodernism mi se pare de un dogmatism extrem. In plus, nu ma asteptam de la un comentator atat de abil precum Eugen Negrici la confuzia intre metaliteratura si imbatranirea literaturii, dintre retorica crepusculului si crepusculul propriu-zis. Sa insemne autoreflexivitatea sau intertextualitatea intr-adevar „epuizarea resurselor“ unei literaturi sau maturitatea ei culturala? Desi ar avea toate premisele sa recunoasca pana la capat ca proza optzecista, „nascuta pe o bizara insula de normalitate“, e, la randul ei, normala, Negrici isi masluieste concluziile, apeland pripit la solutia organicismului critic de secol 19 – neadapata cu toate formele si genurile posibile, fiinta literaturii imbatraneste inainte de vreme.
Cartea lui Negrici ramane un proiect extrem de curajos, care nu se fereste sa puna degetul pe rana literaturii romane din totalitarism. Putem sa nu fim de acord cu optiunile din „Literatura romana sub comunism“; va trebui, insa, sa recunoastem ca regulile jocului si modelul de analiza a unei perioade literare cu grave complicatii (interne si externe) au fost fixate cu precizie. Proiectul lui Eugen Negrici e incitant si merita dezbatut in continuare.