O generatie in aflux
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Generatia 2000 sau „milenarista“, cum imi place sa-i spun, este prima generatie poetica a carei inchegare am urmarit-o indeaproape: nu chiar din miezul fierbinte al nasterii ei (la care participa, cum se stie, niste moase editoriale), dar de la acea semi-distanta adecvata comentatorului nepartizan. Generatiile sau promotiile anterioare (‘80, ‘70, ‘60... pana la „generatia razboiului“ a lui Ion Caraion si Geo Dumitrescu) le-am primit deja cristalizate, produse culturale finite intrate in istoria literara si asimilate prin lecturi cu fata intoarsa spre trecut.
Fireste ca acest trecut e viu si pulsatil, fiecare poet important insemnand o prezenta intensa, uneori coplesitoare, in viata cititorului. Dar el nu mai poate rezerva prea multe surprize cercetatorului literar avizat. Oricat de inedita, originala ar fi o interpretare, forta gravitationala a marilor poeme scrise inaintea noastra preseaza inspre evidenta critica, dificil (si inutil) de rasturnat. „Milenaristii“ si, in parte, „nouazecistii“ dau, in schimb, un sens proiectiv cronicilor pe care le scriu; ridica semne de intrebare si de exclamare, angajeaza pariuri valorice, maresc cota de risc a investitiilor critice, ca intr-un joc de bursa. O bursa literara. Inteleg, acum, febra cautarii si emotia descoperirii incercate de acei critici de intampinare care au fost si conducatori de cenaclu (de la E. Lovinescu la Nicolae Manolescu, Mircea Martin si Marin Mincu); cum e sa asisti la transformarea unei materii brute in opera atent cizelata si la convertirea difuzului liricoid in pregnanta poetica. Ultima generatie de poeti echivaleaza asadar cu un proces deschis, o evolutie neincheiata si o involutie oricand posibila. Ea nu reprezinta un subiect clasat de istorie literara, ci, dimpotriva, unul discutat si discutabil, controversat si controversabil, o fila dintr-un capitol care se scrie sub ochii nostri.
Marturisesc ca ma simt solidar cu aceasta generatie, dar nu in mod neconditionat si din considerente de varsta biologica. Generationismele prost intelese imi displac profund. Le recunosc rolul pozitiv in prima instanta, in iesirea la lumina a unei noi promotii, dar nu pot sa nu observ ca ele implica – daca nu sunt rapid abandonate – reciprocitati avantajoase si varii compromisuri, in sfera valorii, de dragul „cauzei“. Or, nici o cauza nu merita aranjamentul si coteria, minciuna grosiera sau pioasa. Iar capacitatea receptiva a criticului, disponibilitatea lui pentru inregistrarea si calificarea celor mai diverse formule estetice, il imping, nolens-volens, catre o situare in afara oricarei generatii. Tocmai pentru a putea ramane in interiorul intregii noastre literaturi. Este motivul pentru care am refuzat orice afiliere, dezamagindu-l probabil pe Marius Ianus, liderul de la „Fracturi“ (care, pentru a fi mai convingator, mi-a invocat inclusiv... asocierea crocodililor, urmarita de el pe Animal Planet), dar ramanand astfel in postura profesionala convenabila unui critic al actualitatii. Aceasta imi da posibilitatea de a urmari cu atentie maxima, dar si cu detasare morala, afluxul acestei generatii, convulsiile autodescoperirii si legitimarii ei, intrarea mai usoara sau mai problematica a tinerilor lupi cu ochi lirici in cetatea bine intarita a establishment-ului literar. Marin Mincu, inspaimantat ca-i iau „jucareaua“ generationista, s-a napustit orbeste impotriva mea, revendicand intaietati cronologice si dovedind, astfel, ca n-a inteles nimic din ceea ce am scris. Fiindca absolut toate textele critice dedicate componentilor acestei generatii (de la nr. 4-6/ 2001 din „Vatra“ si pana in prezent) vizeaza nu altceva decat descoperirea si explicitarea unor valori estetice necontextuale si transgenerationiste. Contextul socio-istoric si cultural, elementele recognoscibile ale societatii in care traim, cadrul mai general al unei literaturi deschise catre experiment si avangarda ne ajuta, intr-adevar, sa-i plasam pe acesti tineri autori intr-o rama explicativa. Dar esentiale raman notele lor diferentiale, particularitatile care sa ne izbeasca, diferentierea de care vorbea Lovinescu. Fara un accent individual, specific, fara o anumita forta expresiva si cognitiva a poemelor pe care ei le scriu, fara o valoare intrinseca, intregul construct generationist se surpa ca un castel din carti de joc usoare si aducatoare de ghinion. Miza majora a literaturii, a fiecarei pagini de literatura autentica, este pentru mine una personala si personalizata, profund si intens individuala, fortand limitele reprezentarii pana la pragul la care intregul univers se modeleaza in siajul eului. Poate fi o viziune de poet adevarat transmisibila, pot practica impreuna componentii unei generatii poezia? Seamana oare Eminescu si Macedonski, Arghezi si Ion Barbu, Blaga si Bacovia, Pillat si Vinea, Bogza si Ilarie Voronca, Geo Dumitrescu si Ion Caraion, Doinas si Dimov, Nichita Stanescu si Marin Sorescu, Ileana Malancioiu si Angela Marinescu, Dorin Tudoran si Mircea Dinescu, Ion Muresan si Mircea Cartarescu, Ioan Es. Pop si Daniel Banulescu? Si atunci, e dezirabil pentru aceasta tanara generatie in aflux sa se incazarmeze si sa intre in patul procustian al unei unice formule de sensibilitate lirica? Sa le cerem sa fie, cu totii, organici si postexpresionisti, viscerali, biografisti, apocaliptici? Milenaristi?
S-ar zice ca ma contrazic: propun un termen (ultimul) pentru definirea unei generatii, pledand totodata pentru folosirea lui cu anumite nuante. Dar nu: termenul respectiv, tocmai el, mi se pare suficient de elastic si acoperitor, o umbrela potrivita semantic si ca dimensiuni. Sa nu uitam ca vorbim despre o poezie scrisa la sfarsitul unui mileniu si inceputul altuia, dupa prabusirea unui regim politic care a durat peste patru decenii (parand instalat pe vecie) si nasterea, in chinuri, a unei noi societati; o poezie placata pe o realitate bolnava, in care morbul totalitarismului si nervurile tranzitiei salbatice se cauta si se incruciseaza maladiv. Iar simptomatologia clasica a milenarismului, febrele, asteptarile infrigurate ale unei iminente Apocalipse iau culoarea, temperamentul artistic si linia stilistica a fiecarui poet in parte. Ma refer la poetii adevarati, nu la autorii fara un centru de greutate, cu conduita mimetica. Textualismul ii facea pe multi autori din generatia '80 sa semene unii cu altii pana la indistinctie. Milenarismul ii strange pe tinerii ultimei generatii pentru a-i dispersa, apoi, pe centrifuga propriilor fantasme devoratoare. Aceasta desfasurare in doi timpi poate fi urmarita si la „nouazecisti“, antecesorii imediati. Si atunci, la inceputul anilor ’90, ca si acum, libertatea totala, absoluta, salbatica, frenezia descoperirii si utilizarii ei marcheaza puternic versurile poetilor, determinandu-i sa faca tot ceea ce, de regula, nu se face; si sa scrie tot ceea ce, in mod curent, nu se scrie...
Sub acest raport, exista o clara continuitate intre cele doua momente artistice, chiar daca al doilea, cu orgoliul auroral al debutului, prefera delimitarea cat mai zgomotoasa de cel care l-a precedat. Intre Mihail Galatanu si Marius Ianus, ori Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si Teodor Duna, apropierile sunt vizibile – si determinate de angajarea decisa a noilor poeti pe cate un culoar liric pe care care au mai performat, inainte, si altii. Intr-o parte (la Mihail Galatanu si Marius Ianus): un eu liric exhibat si gesticulant, muscator si provocator, cabotin si sentimental, sexualizant si mistic. Pe celalalt fir (la Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si, respectiv, Teodor Duna): un eu prabusit, care a facut implozie in propria memorie, jupuindu-si la nesfarsit, cu masochism, ranile carnii si ale spiritului, intrerupand voit fluxurile vitale si traindu-si moartea.
Diferenta specifica e data de imbatranirea acce-lerata, prematura, teribila a poetului tanar. Cei mai buni autori din aceasta generatie lirica, Marius Ianus si Ruxandra Novac, Teodor Duna si Zvera Ion, Stefan Manasia, Claudiu Komartin si Elena Vladareanu, Dan Sociu si Adrian Urmanov, s-au nascut – literar vorbind – cu o expresie poetica proaspata (pe alocuri, revolutionara), dar cu riduri adanci pe figura spiritului creator, cu o suferinta care-i macina pe dinauntru, mergand pana la fibra intima a imaginarului. Si pe care ei o acopera, intr-o disimulare nu intotdeauna convingatoare, cu diverse poze si afise ale dezabuzarii, cinismului, ale provocarii ostentative. Poetii generatiei ’60, in frunte cu Nichita Stanescu, descopereau lumea cu un ochi solar, tragand-o in registrul transparentei. Tinerii poeti de azi o vad, de multe ori, intr-un spectru terifiant, inregistrand cu un ochi lucid, „rece“, imobil ca al mortilor deveniti ori nu statui, convulsiile fiintei captive, zbaterile noastre intr-o lume degradata.