Un martian roman
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
Triumful unui film romanesc la cel mai mare eveniment cinematografic al planetei, si inca la o editie jubiliara, i-a proiectat pe romani si a proiectat Romania intr-o lumina fastuoasa.
Luni, 28 mai, telefoanele din sectia romana de la RFI au sunat de nenumarate ori pentru a ni se pune mereu aceeasi intrebare: cum se pronunta numele regizorului al carui film a luat la Cannes „La Palme d'or“? Pentru „Cristian“ era simplu, dar „Mungiu“?! Francezii au unele dificultati cand e vorba de numele straine, jurnalistii nu fac, nici ei, exceptie, colegii de la diverse radiouri tineau insa, de aceasta data, sa pronunte cat mai corect. Am rostit fiecare, cati eram in redactie, rar si de multe ori, „MUN-GI-U“, „MUN-GI-U“, punandu-ne interlocutorii sa repete pana cand ajungeau la un rezultat onorabil. Pe culoare, cand ne intalneam cu colegii din alte redactii de la RFI (sunt 19 in limbi straine, plus serviciul francez, cu diferitele sale subsectii pe zone geografice), in loc de „Bonjour“ ni se spunea „Félicitations!“. Pentru Cannes, desigur. Pentru Cristian Mungiu. Pentru premiul luat de filmul lui.
Rasfrangere si asimilare inevitabile. Triumful unui film romanesc la cel mai mare eveniment cinematografic al planetei, si inca la o editie jubiliara, i-a proiectat pe romani si a proiectat Romania intr-o lumina fastuoasa. Meritul insa apartine integral si exclusiv echipei care a facut acest film, cu siguranta si cercului de prieteni, nu prea larg, s-ar parea, din jurul sau. Recuperarile oficiale si mediatice de dupa Cannes nu fac decat sa sublinieze persistenta dezinteresului ambiant. S-a confirmat, a cata oara?!, ce spusese candva, demult, George Enescu – „Daca ar fi administratia si politica romaneasca la inaltimea miscarii artistice, am fi una dintre tarile cele mai fericite“.
Prin forta lucrurilor, din enumerare lipseste insa o putere ce nu conta pe vremea lui Enescu asa cum conteaza astazi: puterea mediatica. Filmul romanesc premiat la Cannes cu „La Palme d'or“, premiu pentru care, foarte probabil, multi romani vor fi fost felicitati pe unde se aflau in lume, este o buna ocazie de masurare a abisului dintre preocuparile hegemonice ale universului mediatic romanesc si „miscarea artistica“. A carei existenta (ori supravietuire?!) abia daca poate fi presupusa. Dar nu pentru ca intelectualii si artistii nu ar fi prezenti, ar fi fost alungati din acest univers, nicidecum. Ci pentru ca prezenta lor este sau pare sa fie strict conditionata de adaptarea la acest univers pana la anularea totala a identitatii de intelectuali si artisti, termeni ce ar trebui de aceea obligatoriu pusi intre ghilimele. Si nu doar pentru ca, mondializarea obliga!, vedetizarea mediatica a ajuns si in Romania, acum exista si aici filozofi de televizor, scriitori de televizor, istorici de televizor, critici literari de televizor, ganditori de televizor, poate si popi de televizor, de ce nu, cata vreme Dumnezeu insusi a devenit o banala recuzita de marketing populist. Dar starificarea a devenit un scop in sine, e suficienta siesi, iar cei care o ilustreaza produc vid si simulacru. Preoti gaunosi ai golului perpetuu. Apetit pentru international, curiozitate, macar, pentru ce se intampla in lume? Unul dintre cei mai berlusconizati artisti mediatici bucuresteni afirma ca vrea sa fie un fel de Umberto Eco, nestiind probabil ca pretinsul lui model este un adversar ireductibil al populismului mediatic, despre care a si scris o teribila carte. Interes pentru drama umana? Nici vorba, asta miroase a stanga, Doamne-fereste.
Din acest punct de vedere cel care a triumfat la Cannes poate fi socotit un martian roman. Profund indecent in decenta lui de a nu se prezenta ca o victima sau ca un purtator de cuvant al victimelor, ci ca un simplu artist. Asa cum, aflat intr-un turneu in Germania, pentru a-si lansa un roman intitulat „Istanbul“, prozatorul turc Orhan Pamuk a tinut sa precizeze: „Sarcina mea nu este sa-i explic pe turci europenilor si pe europeni turcilor, ci sa scriu carti bune“.