Courbet si a sa „Origine“
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura afis international »
Autor: Dinu Flamand
Nimeni nu-l poate evita, cat ar fi de scurta, si chiar de ignara, vizita sa prin fosta vasta gara devenita Le musée d'Orsay. E situat undeva pe stanga,, usor spre margine, intr-un spatiu dominat de panzele aceluiasi uluitor Gustave Courbet. Dar mai intai iti sare in ochi sumbra inmormantare - „Un enterrement a Orans “ -, fresca spectrala cu pioase personaje provinciale care hamletizeaza pe marginea unei gropi deschise. Pare ca omenirea toata si-a dat aici intalnire, intr-un crepuscul de faleze trantite la marginea lumii si la limita uimirii de a simti pana-n strafundul vederii ca viata se termina si pentru femeie, si pentru caine, si pentru popa, si pentru cioclu.
Si cand te gandesti ca s-a spus despre acest halucinant mistificator ca ar fi fost insusi maestrul „realismului“ de la finele veacului al XIX-lea, epoca ce impingea Comuna direct spre Decadenta! Futaises! Courbet este orice, dar nu un realist.
Nu departe, un alt mare tablou al aceluiasi ezoteric scenarist de geniu: descrierea propriului sau Atelier. Un atelier cat un azil de noapte pe un fundal cu ruine antice vag abstracte, scapate parca de la inecul Atlantidei. in mijlocul acestei incremenite multimi patibulare un pictor pune ultimele tuse la un peisaj pe care il vede doar in imaginatia lui. Peste umarul acestui maestru usor ridicol, care ia o poza de melancolie contemplativa, cu mana tinand penelul suspendat in aer, priveste o femeie aproape goala. E femeia-model adusa in atelier pentru un ipotetic studiu de nud ce nu are nimic de a face cu panza aflata in lucru. Modelul feminin ramane undeva afara, in aceasta natura ce precede arta si o contempla. Caci, da, Courbet pune natura sa contemple arta, iar concretul sa se umileasca in fata imaginarului. Asa ca modelul pare a fi doar un fel de mobila vie a atelierului, podoaba feminina a exteriorului, hieratica odalisca ce simuleaza ca-si plonjeaza curiozitatea pe miscarea teatrala a pictorului, in timp ce-si desavarseste doar exhibarea unor arcuite si resemnate fese. Dar peisajul abstract si modelul real se contamineaza reciproc, aproape indiferent, cu un soi de consistenta halucinatorie. Un copil, un caine, cativa barbosi exotici si cativa proletari contemporani cu Baudelaire stau prin preajma si refuza orice privire directa spre centru, ca si cum aceste straturi succesive de viata nu ar fi decat o fastidioasa damnare. Si cand te gandesti ca s-a spus despre acest halucinant mistificator ca ar fi fost insusi maestrul „realismului“ de la finele veacului al XIX-lea, epoca ce impingea Comuna direct spre Decadenta! Futaises ! Courbet este orice, dar nu un realist. O vigoare fenomenala il ajuta sa prinda cu degetele mainilor sale nu linia conturului, ci carnea acestei linii ezitante, ca pe o dimensiune umflata a limitei. Deseori personajele sale au marimea naturala, ca un soi de provocare-sfidare la scara 1/ 1 aruncata „naturalului“, caruia insusi pictorul a stiut sa-i spuna „alegorie reala“. Numai Courbet are sublima putere de a vedea cum joaca sub ochii nostri inchisi aceasta fata morgana a concretului; cum nu sta locului !
Cam pe acolo ar fi trebuit sa fie si spargatorii de pietre, „Les Casseurs de pierres “, daca acest tablou, aflat pe vremuri la Dresda, nu ar fi fost distrus in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, facut praf si pulbere. Spargatori de pietre pe care i-au spart bombele... drumurile nepavate ale istoriei ne rezerva tot timpul ciudate metafore. Dar au ramas reproduceri, si mai cu seama un fabulos poem de René Char cu un titlu usor modificat „Courbet: les casseurs de cailloux “. El, poemul ne ajuta sa intelegem ca cele doua personaje mizerabile, care muta sau sparg cu ciocanul pietre cubice pentru un drum de tara, pot insemna si o sublima absenta ce pune in umbla realul. in aparenta, vedem numai munca incordata, brate proletare, suferinta fizica. Prudhon chiar si sustinea ca e cel dintai tablou „socialist“. A trebuit sa vina poetul sa ne spuna ca spinarile si bratele incordate sunt doar o „anecdota a lejeritatii“ si ca in scrasnetul rotulelor scrijelite de silex susura „amaraciunea setei“, sete ce adulmeca prezenta spre seara a femeilor. Aici este misterul lui Courbet: viata tine suspendat in aer visul, in timp ce carnea transpira sub corvoada exigentelor fizice. Brusc, ne dam seama ca el pictase tocmai aceasta elipsa a timpului, nu fixatia unui moment pe care il fotografiaza ochiul.
Inspirat de tabloul ce nu mai exista, René Char scrie, la randul sau, ca si cum ar sparge pietrele silabelor cu ciocanul: „Nous dévorons la peste du feux gris dans la rocaille./ Quant on intrigue a la commune,/ C'est encore sur les chemins ruinés qu'on est le mieux./ La, les tomates des vergers, l'air nous les porte au crépuscule,/ Avec l'oublie de la méchanceté prochaine de nos femmes,/ Et l'aigreur de la soif tassé aux genoux“. Ceea ce ar suna cam asa: „Devoram ciuma focului cenusiu din pietre. / in acest timp la comuna sunt tot felul de uneltiri,/ dar mult mai bine e cand pasesti pe drumuri paraginite./ Pe acolo, in afintit, aerul ne aduce patlagele rosii de prin gradini/ Dar si viitoarea uitare a rautatii femeilor noastre,/ Precum si amaraciunea setei indesata-n genunchi“. Courbet participase entuziast la Comuna din Paris. In pictura insa nu a lasat sa transpara nimic din aceasta intriga gonflata a istoriei. Lui ii placeau drumurile nebatatorite…
Spuneam ca nu poate fi evitat un alt tablou al lui Courbet, mai cu seama de cand aducerea lui la muzeu a starnit o forfota cu scandal si susoteli lascive - dar iata ca tocmai l-am evitat (poate pentru ca surpriza descoperirii lui sa ramana proaspata!) Este faimoasa „Origine“ a lumii, marele sex feminin etalat ca o raspantie a tuturor inhibitiilor si sfielilor ce dau materie miturilor si coniventelor sociale. Un sex supradimensionat si totusi intim, exhibat si totusi contemplat prin reductia la un gand ascuns; un ne-mister peste care instinctul posesiv al privitorului (masculin) arunca toate valurile misterului ce-i joaca in fata ochilor. Stupoarea se simte brusc prizoniera la aceasta raspantie a privirii, iar detaliile fantei oblice care isi face drum prin bogata pilozitate ii sporesc emotiei indicibila tensiune. Courbet l-a pictat pe la 1866, probabil dupa una din acele prime fotografii cu nuduri, absolut prohibite. I-l comandase un turc, Khalil-Bey, bogat colectionar de tablouri, om de lume occidentalizat, si care, ca orice oriental, nu avea cine stie ce probleme de ipocrizie in materie de sexualitate si voluptati. ii mai comandase si un alt tablou din zona senzualitatii, „Le Someil“, somnul, dulcea leneveala a celor doua femei goale, adormite la liziera dintre vis si amintirea unor mangaieri abia consumate. Ca sa vedeti aceasta reverie lesbiana e insa nevoie sa traversati Sena pana la Petit Palais. Otomanul colectionar si le pusese in baie, unde isi ducea in procesiune prietenii, sa le arate mai cu seama „originea“, pe care insa o ascundea dupa o perdea de culoare verde, culoarea islamului. Pe atunci tabloul nu avea acest nume si nici nu stim daca avea vreun nume, altul decat cel plescait in toate limbile de limba populara. Origine i s-a spus abia mai recent, ca si cum un val de pudoare onomastica ar fi fost aruncat, totusi, peste acest tablou unic in felul sau in toata istoria picturii mondiale; val al pretentiei noastre docte, dar si al unei dilatari metaforice din care s-ar putea intelege ca se origineaza in respectiva vulva bruna si galaxiile, si plantele, si adancul marilor si uitarea…
Demna de cel mai spectaculos roman prost este povestea peripetiilor acestui tablou, reconstituita recent de Thierry Savatier - „L'Origine du monde: Histoire d'un tableau de Gustave Courbet“, Ed. Bartillat, 321 p. Scapatat, bey-ul a trebuit sa-si vanda tabloul. Existenta lui e semnalata mai apoi, ici si colo, uneori ascuns dupa un alt tablou de Courbet, un peisaj glacial sub care e congelat scandalul. Nu e prima data cand un tablou este plasat sub protectia altui tablou si varat astfel intr-o ascunzatoare de care stiu doar initiatii. Goya insusi o ascunsese pe impudica Maja sub tabloul aceleiasi Maja ceva mai imbracata. Alunecau una peste cealalta intr-o concupiscenta creata special pentru istoria picturii! Cu deosebirea, totusi, ca portretul acestei „Maja vestida“ este mult mai provocator si mai sexi decat trupul destrabalat al aceleiasi contese „desnuda“, venita sub ochii nostri in aparatul ei cel mai simplu. Iar bruneta lui Courbet va calatori, fara jumatatea de jos a picioarelor si fara partea de sus care ii depaseste sanii, pana la Budapesta, unde se indragosteste de ea baronul colectionar Havatny. Iubirea lor de pinacoteca e intrerupta brutal de intrarea trupelor naziste in Ungaria, colectia baronului evreu e confiscata de nazisti si urma, probabil, sa incapa pe mana lui Goering. Nudul ar fi fost astfel obligat sa accepte un concubinaj fortat cu acest lacom grasan care isi completa colectiile insusindu-si trenuri si camioane de capodopere. Nu trece insa mult si intra in Budapesta trupele sovietice eliberatoare. O elibereaza si pe sexoasa frantuzoaica fragmentara si o trimit la Moscova ca prada de razboi impreuna cu alte 17 panze. Dar infocatul baron nu se lasa; reuseste, prin ce mijloace?, sa-l mituiasca pe un comisar al poporului sovietic si isi ia inapoi, sub brat, tabloul. Ne putem imagina dimensiunile acestei fericiri dupa ce, din nou la Budapesta, cu perdelele trase si cu o singura lumanare aprinsa, care stropeste putina lumina peste insomnorata vulva, Havatny se afla din nou in fata chestiei! Ehei…
Iar povestea nu se opreste aici. Tabloul ajunge din nou la Paris in casa psihiatrului filosof Lacan. Si Lacan il psihanalizeaza „en cachet“, caci sotia sa, desi fosta nevasta a scriitorului Bataille, care era un erotoman de prima clasa, are ideea pudica de a-l ascunde sub tabloul pictorului André Masson, comandat cu aceeasi intentie culisanta. Vin sa-l vada in secret unii; altii, de la antropologul Lévy Strauss pana la Picasso (acesta aducand-o, probabil, de mana si pe Dora Maar. Senzitiva Margarite Duras are si ea dreptul sa-si clateasca ochiul, Duchamp de asemenea, si atatia altii. in lumea buna se susoteste, se chicoteste, Lacan exulta! Trec anii, alti oameni mor, alte mosteniri desfac colectii, alte curiozitati voyeuristice supravietuiesc. Si uite asa, tabloul isi face pentru prima data aparitia intr-o expozitie, dar in Statele Unite ! Nu peste mult timp va intra in posesia statului francez si se decide plasarea lui la muzeu, acolo unde il poate vedea acum toata lumea. Si, cum aproape toata lumea stie ce este si unde se afla, iata ca mai nimeni nu se mai mira vazandu-l. Abia daca mai are parte de chicotelile unor japoneze venite in grup sau de stupoarea de pe chipul vreunei bunici din provincie care isi aduce la Paris nepotii sa ii intruiasca in istoria artelor. Caci, intre timp, revistele pornografice au ajuns si prin iurtele din Mongolia. Sex pe hartie lucioasa poate vedea oricine, ieftin si fara sa mai riste puscarie sau blamare publica. Dar „Originea“ lui Courbet este altceva decat sex, altceva decat abandon lasciv, altceva decat simpla provocare si mai mult decat furia culorii care ar vrea sa fixeze sentimentul posesiei absolute. E un palpit al misterului care urca din noaptea simturilor noastre…