O carte asupra careia merita a se zabovi
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura politica »
Autor: Dan Berindei
Cliseele stapanesc viata noastra cotidiana. Uneori le cadem prada cu buna credinta. Cartile care vin sa risipeasca „perdelele de fum“ sunt totdeauna binevenite. Cu un an in urma, profesorul Liviu Maior a publicat o carte de mare interes. Dupa ce, in 1998, la 150 de ani de la revolutia din 1848, analizase raporturile dintre romani si unguri, de data aceasta a abordat un alt domeniu fundamental al acelui mare moment istoric, cel al relatiei cu Habsburgii, cu dinastia de la Viena. Atragand atentia cititorilor sai asupra faptului ca n-a intentionat decat sa realizeze „un studiu critic si analitic“ si nu „un exercitiu de nostalgie“, profesorul Maior isi face o profesiune de credinta, pe care a respectat-o. El nu face decat sa dezlege „itele“ incurcate ale trecutului, sustinand cu modestie si buna credinta ca n-a vrut sa realizeze „o alta istorie“, ci doar sa-i adauge „o alta componenta, care o va imbogati, dar nu va schimba cursul ei inexorabil“.
Cartea sa „Habsburgi si romani. De la loialitatea dinastica la identitatea nationala“ urmareste de fapt, in paralel, un dublu proces istoric, cel al evolutiei sentimentelor fata de „bunul imparat“ si cel al treptatei constientizari nationale moderne a romanilor. Ea este scrisa cu seninatate si mai ales cu competenta de unul dintre istoricii cei mai inzestrati ai devenirii moderne a Transilvaniei. Romanii ardeleni au ramas neclintit credinciosi imparatului pana la instaurarea sistemului dualist, in perioada urmatoare ei au trebuit treptat sa-si caute o alta cale. Dupa disparitia arhiducelui Franz-Ferdinand, s-a intrat de fapt in etapa finala a disolutiei mitului „bunului imparat“ si drumul catre ceea ce avea sa fie Romania Mare a fost larg deschis.
Profesorul Maior urmareste prezenta romanilor in cadrul monarhiei habsburgice, in primul rand locul pe care ei l-au avut in cadrul armatei imperiale. Organizarea regimentelor de graniceri romanesti incepand cu anul 1761, comportarea lor, cei 35 de generali ridicati dintre romani, prezenta romanilor in armata regulata imperiala, dar si problema prezentei de voluntari transilvaneni in armata din Romania, ca si comportamentul „national“ al ofiterilor si soldatilor romani ardeleni in anii primului razboi mondial si mai ales in momentul descompunerii imperiului pot fi regasite in paginile cartii. Un alt sector supus analizei de autor este cel al bunei functionari a administratiei si justitiei din imperiu, fiind insa subliniat si numarul extrem de restrans al celor care au ajuns din randul romanilor in administratia imperiala. Semnificativ, in 1900, doar 1359 de romani se numarau printre cei 314 153 de functionari ai regatului Ungariei din acea vreme!
Intr-un alt capitol de intreg interesul, profesorul Liviu Maior urmareste evolutiile ce au avut loc in sanul celor doua confesiuni ale romanilor transilvaneni si in relatia dintre aceste confesiuni si loialitatea dinastica, precum si in dezvoltarea sentimentelor de identitate nationala. Organizarea ierarhica la nivel de mitropolii a celor doua confesiuni, tentativele de manipulare din partea Curtii de la Viena, dar si implicarea celor doua Biserici in pregatirea si desavarsirea actului decisiv de la 1 decembrie 1918 se regasesc in acest capitol.
Ultima parte a lucrarii profesorului Maior este consacrata educatiei, de fapt problemei esentiale a formarii cadrelor, de care s-a legat nemijlocit capacitatea romanilor ardeleni de a dobandi pozitia ce li se cuvenea intr-o provincie in care ei reprezentau o majoritate in buna masura marginalizata. Rolul ASTREI si al Fundatiei Gojdu, care s-a aratat capabila de a acorda in curs de mai putin de cinci decenii 37 776 de burse (si fata de care in zilele noastre s-a manifestat o adevarata nepasare!) sunt si ele reliefate, ca „arme“ ale romanilor impotriva regimului de inegalitate la care erau supusi pe plan educational. Rezistenta impotriva maghiarizarii si pentru mentinerea identitatii nationale sunt, de asemenea, pregnant evidentiate de autor.
Este o carte scrisa sine ira et studio, cu vointa evidenta de a nu fi slujit decat adevarul si nu cauze partizane. Scrisa in baza unei temeinice cunoasteri a faptelor, cu obiectivitate si masura, fara intentii de denaturare, dar nici de machiere a adevarului, lucrarea profesorului Maior ar trebui citita de multi dintre noi, mai ales de tineri, pentru a se intelege mai bine prezentul in lumina trecutului, deoarece aceasta este de fapt sarcina principala a istoriei: sa fie o invatatoare!