Toporul lui Pintea
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Copiez cu nostalgie, dar si cu un viu sentiment al actualitatii aceasta splendida pagina din carnetul de reporter al lui Constantin Toiu („Baia Mare, 1961“, in „Romania literara“ nr. 20 din 25 mai 2007): „Zapezile de altadata cad numai in pietele vechi, medievale (si nu numai in ele). Aici a cazut si Pintea Viteazul, in mijlocul pietii strajuite de institutiile sumbre ale cetatii feudale: primaria, monetaria, congregatia, hanul, farmacia si locul executiilor capitale, mutat mai tarziu in campia Kakas. Murind, haiducul a dat intr-o lespede cu toporul, ingropandu-l in ea cu muchie cu tot, si a zis: «Atunci sa se nasca altul ca el cand va iesi toporul lui din piatra». Unealta fabuloasa de lucru si de lupta a haiducului, sadita in cremenea pietii vechi, a rasarit inflorind pasnic in perimetrul pietii noi, monumentale, de la celalalt capat al strazii centrale, mandria cetatenilor de azi ai orasului cu pictori si castani si cu cea mai mare flotatie de minerit de pe intreg cuprinsul Romaniei. Firizu, minereurile complexe, bogatia regiunii, inca o mina de neferoase, hidrocentrale racordate la sistemul energetic national, fabrica de unt, o poligrafie intinsa, un sanatoriu, un camin studentesc, o biblioteca centrala, un teatru de stat, o casa de cultura cu o mie de locuri, cartierele nou construite dau fostei cetati feudale aerul unui oras modern si activ. Lumina baimareana in care se rasfata adierea calda a Adriaticii, sufland peste Banat, spre Nord, atrasa de curenti reci din vaile umbroase ale Tisei, peisajul dulce, vaporos in care creste castanul Italiei, au creat aici o harnica scoala de pictura si grafica, pe langa stravechea arta regionala a sculpturii in lemn. Daca vizitati orasul iarna, nu pierdeti ocazia de a privi operele pictorilor profesionisti sau amatori din Baia Mare, expuse, familial, in restaurante, la posta, la telefoane, in cladirile publice, in incaperile muzeului…“ Si, peste toate, umbra nemuritoare a toporului din legenda lui Pintea: „Atunci sa se nasca altul in el cand va iesi toporul lui din piatra“.
Modelul ingropat
Dl. Grigore Ilisei a transcris pentru „Romania literara“ un interviu luat, in august 1992, la Varatec, Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga. „L-am transcris – spune el – datorita fervoarei ideilor si ca un pios omagiu adus unei inalte constiinte romanesti“. Doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga isi doarme somnul de veci la Manastirea Putna, unde s-a savarsit pomenirea unui an de la trecerea sa in nefiinta. Acolo, staretul manastirii, Arhimandritul Melchisedec Velnic, va incepe in curand construirea unui Centru de conferinte ce va purta numele de „Maica Benedicta“ (numele de calugarie al profesoarei Zoe Dumitrescu-Busulenga). Pentru toamna acestui an, Dan Haulica pregateste o prima sesiune stiintifica consacrata mostenirii spirituale lasate de Zoe Dumitrescu-Busulenga. Interviul lui Grigore Ilisei contine el insusi cateva din ideile si valorile ce alcatuiesc testamentul spiritual al acestei inalte constiinte romanesti. Pe primul plan se afla pretuirea nemarginita a modelelor reprezentate de marii sai inaintasi. A vrut sa refaca Academia de la Roma ceea ce a fost in perioada interbelica: „E foarte greu sa readuci la lumina un model care a fost oarecum ingropat. Poate exagerez? Eu am un imens respect pentru modele si socotesc ca o lume fara modele nu poate rezista. Adica o lume fara modele isi pierde identitatea. Si, pentru mine, cand am acceptat intr-un tarziu, foarte tarziu, sa plec acolo, refacerea modelului Parvan-Iorga era, cum sa va spun?, tinta mea principala. Foarte multi tineri au fost impotriva acestei tinte pe care eu mi-o fixasem. Tinerii scriitori, oameni de cultura, care spuneau: «Sunteti depasita, doamna Zoe, Parvan, Iorga! Ne mai intoarcem inapoi cu 70 de ani. Ce rost are? Noi trebuie sa facem altceva acolo…» Eu am tinut-o sus si tare ca acolo mi se pare ca nu se poate face decat asta. Adica te intorci la ceea ce ti-a dat prestigiul si forta prezentei intr-un loc ca Roma. (…) Arheologie, istorie, filologie clasica si arhitectura si belle arte, aceste mari discipline umanistice nu pot fi facute bine in Romania daca nu vom avea specialisti cum am avut intre cele doua razboaie, iesiti din aceasta scoala Parvan-Iorga. (…) Ma intalnesc cu putini care au ramas, care au supravietuit din aceasta faimoasa scoala, celebra scoala, binecuvantata scoala si acestia lacrimeaza. Ma refer cand spun asta la Dinu Adamesteanu, la cel mai mare arheolog italian, care de fapt e si cel mai mare arheolog roman, si pe care il vom face membru al Academiei, ma refer la Eugen Dragutescu, acel artist fermecator… A murit recent Grigore Ionescu, marele arhitect, tot produs al scolii de la Roma“. Un mare vis, un „model ingropat“: „Aveam atatea modele. Nu e bine sa dam cu piciorul in modelele noastre“. Un mare model, „un subiect al durerii mele“ – spunea Zoe Dumitrescu – este Tudor Vianu, caruia „am fost devotata si am sa raman devotata pana la moarte. Profesorului Vianu, care a reprezentat modelul meu suprem. Nu numai ca li se face o nedreptate enorma, dar se calca totul in picioare (…) eu am asistat la drama lui Tudor Vianu, am fost martora zbaterilor lui teribile. L-am urmarit pe Calinescu. Oamenii acestia au incercat sa salveze niste momente ingrozitoare. Oamenii acestia au incercat sa scoata la liman cu orice pret cultura romaneasca si lumea valorilor. (…) Se traia intr-o lume, nu se mai vorbeste despre lucrurile astea, fireste, intr-o lume in care Eminescu fusese inlocuit cu Neculuta, cu Paun Pincio si cu Beldiceanu, intr-o lume in care se interzisesera Goga, Rebreanu, Blaga. Aduceti-va aminte! Copiii, tinerii nu stiu lucrurile acestea. Atunci, pentru ei, o eticheta pusa acum de un rauvoitor sau de un mai putin cunoscator este litera de evanghelie. Discutia trebuie sa fie nuantata… O istorie contemporana, o istorie asa de complicata se cere nu doar explicata, dar si vazuta cu maximum de nuante, cu microscopul. Pentru ca toata lumea a incercat – nu vorbesc de cei care n-au cautat decat glorie, onoruri, vorbesc de oamenii acestia mari, care au incercat sa salveze ce era de salvat. Si tinerii trebuie sa afle lucrurile acestea. Nu poti trage cu bidineaua peste patruzeci si cinci de ani. N-a fost un pustiu. Si, slava Domnului!, macar scriitori sunt destui. Vrem sau nu vrem noi sa-i recunoastem acum, vor fi recunoscuti peste treizeci, patruzeci de ani. Vorba dumneavoastra, refacem erorile facute cu totalitaristi de stanga, cand am venit la putere, cand am sters cu linii negre tot ce era cultura romaneasca. Aduceti-va aminte...!“ Strigatul patetic al Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga a ramas la fel de actual si azi. Ea insasi victima a cinicilor fabricanti de etichete aruncate in urechile inocentilor sau ignorantilor, marea profesoara – cu un rol imens in pregatirea umanista a multor generatii in timpul totalitarismului – n-a incetat sa creada pana la capatul vietii ce i s-a dat ca „noi oricum trebuie sa incercam sa ne pastram identitatea si sa ne pastram valorile. Si modelele. Un popor fara modele nu poate trai, se prabuseste“. De aici, marea ei suferinta, dezamagirea traita la vederea unui „model ingropat“.