Intre cuvant si tacere
articol aparut in Cultura, nr. 75 din 2007-06-07» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Cred in puterea de seductie a cartilor mai mult decat in apetitul pentru lectura al cititorilor care, de altfel, a scazut dramatic in ultimii ani la noi. Tinerii renunta sa citeasca uneori inainte chiar de a incepe cu adevarat. Cartea este teribil de scumpa, publicul din ce \n ce mai sarac si avid de distractie. Distractiile cu dever sunt cele violente si domolesc nesatul cu descarcari nervoase. Lectura a devenit un privilegiu pentru o tot mai restransa minoritate. Ceea ce ne provoaca – sa recunoastem – o nostalgie pentru vremurile in care era una din rarele noastre bucurii.
Sub dictatura sau in libertate, acum, ca si oricand, aici, ca si aiurea, bucuria lecturii o datoram scriitorului. Lui, dar si traducatorului de beletristica. Cum insa toate bucuriile de pe lume sunt scurte, noi, muritorii, suntem preocupati sa ni le procuram si sa le consumam, nu sa le despicam in patru si sa le analizam. Consecventi acestei logici sanatoase, ne multumim sa savuram in tihna si o carte, sa nu ne ostenim cu intrebari, sa nu ne complicam cu gratitudini. Ne grabim sa consideram traducatorul un simplu traficant de texte. Si sa-l tratam de parca ar fi menit sa staruie in mintea noastra cat un necunoscut servil ce insoteste voluntar un scriitor celebru. Ne-am insusit aceasta viziune, aproape caricaturala, in pofida unor problematizari sau judecati fondate; iar ea ni s-a impus bazandu-se pe un adevar inconsistent, chiar daca evident, mereu verificabil la lectura: cu cat o carte este mai bine tradusa, cu atat traducatorul ei ne „deranjeaza“ mai putin, iar noi, cititorii, suntem cu atat mai motivati sa-l ignoram. Interesul nostru (o iluzie, fireste) este sa intalnim, adica sa simtim autorul si sa comunicam nemijlocit cu el.
Spirit deschis, cosmopolit, ubicuu, dar totodata solitar si abstras, traducatorul de profesie nu se lasa, el insusi, usor abordat: nici nu asteapta sa il gratulam, nici nu ne ajuta sa il reperam. Prin natura muncii sale, este destinat profunzimilor scrisului, ezitarilor indelungi intre conotatii si nuante, opacitatilor si subtilitatilor fiecarei limbi si, finalmente, transparentei expresiei, dupa laborioase si nenumarate decantari. Plasat intre cuvant si tacere, traducatorul valorifica intentiile, implinirile, sugestiile si resursele interioritatii actului literar cu toata miscarea si amplitudinea ei. Chiar daca textul este (si ramane) al scriitorului, limba in care il transpune este, totusi, a sa. Aceasta, insa, nu-i confera un drept de proprietate asupra operei, ci numai unul de folosinta. Drept limitat, printr-un transfer de responsabilitate! Noua versiune lingvistica depinde precumpanitor de inzestrarea traducatorului (instructie, cultura, sensibilitate, abnegatie), de experienta si de talentul lui. Nu cred ca s-a gandit nimeni vreodata sa spuna despre cineva ca a fost nascut sa fie traducator. Exista, in schimb, traducatori talentati care intrunesc cel putin cateva, elementare, calitati indispensabile unei creatii literare.
A spune, apoi, ca traducatorul este subaltern in raport cu scriitorul pe care il prezinta si il reprezinta in propria-i literatura, cred, iarasi, ca nu este tocmai exact. Macar pentru faptul ca demersul celui dintai trebuie considerat intr-o alta categorie si evaluat cu alta masura. Spre deosebire de scriitor, care in lucrarea sa se bucura de o libertate deplina, traducatorul consimte a priori la o libertate ingradita. El e predat astfel, inevitabil, unor dependente si complicitati lingvistice, istorice si culturale multiple, pe care este dator sa le cunoasca, sa le recunoasca si sa le respecte. Dupa cum, dator este si sa se distanteze. Aici intervine, decisiv, discernamantul sau, pentru a nu pacatui nici prin ingerinta, nici prin detasare. In comparatie cu scrisul, traducerea este un exercitiu liber impus, de maiestrie si fidelitate.
Mai adecvata, pentru ca mai adecvat sugestiva, mi s-ar parea, referitor la misiunea de intelegere, preluare si transferare a unui text literar dintr-o limba in alta, comparatia intre traducator si hermeneut, in sensul definitiei date hermeneuticii inca de Friederich August Wolf: „Aceasta intelegere (a ideilor altora, n.n.) are loc atunci cand reprezentarile si sentimentele se trezesc in sufletul cititorului dupa chiar ordinea si legatura in care s-au produs in sufletul autorului“. Or, cine altul este aici mediatorul pentru intelegerea si „simtirea“ autorului de catre cititor, daca nu traducatorul? Prin cine altul, daca nu prin el ajungem la o comuniune cu scriitorul? A importa un scriitor intr-o limba nu inseamna a-l extrage din cultura sa natala epurat de specificitati si diferente pentru a fi astfel „mai bine“ inteles si asimilat. El este identificat, selectat, decupat si stramutat cu tot ce il nutreste si il defineste in complexitatea si autenticitatea expresiei sale. Intreprindere care ii cere traducatorului sa isi concentreze si sa isi exerseze toate capacitatile sale, intuitive si cognitive. Caci el traduce nu doar cuvinte, nu doar texte si contexte, ci si literaturi. Si nu numai literaturi, ci si mentalitati si culturi. E de la sine inteles ca o asemenea aventura transculturala pretinde curiozitate intelectuala si mobilitate spirituala; o permanenta informatie asupra evolutiei limbilor si a semnificatiei cuvintelor, un comert si o familiarizare cu acele comunitati si societati care le conserva, le uzeaza si le innoiesc. Traducatorul, ca orice creator, trebuie sa aiba priza asupra lumii exterioare – placa turnanta a tuturor intamplarilor si fictiunilor pe care ni le-a lasat mostenire trecutul si pe care imaginatia noastra le forjeaza necontenit.
In Romania, traducatorii, prea putini la numar, compun o categorie profesionala oropsita: omisa din politica noastra culturala – daca exista vreuna cu adevarat – si exploatata fara mila de catre editori. Nu ii voi raporta acum la un prototip ideal, dar gandindu-ma la conditia lor – pe care o impartasesc –, ma intreb cati dintre ei au posibilitatea sa calatoreasca si sa se documenteze, altfel decat in calitate de beneficiari, mai mult sau mai putin ocazionali, ai unor programe promovate, ca politica de stat, de toate tarile civilizate. Pot sa-mi inchipui, pe de alta parte, deruta traducatorilor straini, care vreau sa sper ca vin in continuare la noi sa-si faca, in mediul ei natural, cura de limba ( in ciuda faptului ca nu-i incurajam cu niciun chip). Vor sesiza ei, cu apetenta, cu urechea lor versata, cu pasiunea pe care se presupune ca o investesc in obiectul profesiunii lor, o dezvoltare, o imbogatire sau macar o prezervare a limbii romane? Ori, dimpotriva, o degradare a ei, ireversibila? Siluita mai mult decat oricand de politicieni, perpelita pe sticla incinsa a televizoarelor, terfelita in strada si rostita in dispret, limba noastra, asa cum suna ea astazi, le va produce, probabil, si lor, revolta, dar si compatimire.