Densitati periculoase

articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31
» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Mihai Iovanel

Cum am impresia ca am ramas singurul din „gasca vesela de la Cultura“ care nu s-a extaziat înca în fata textelor critice semnate de Bogdan Cretu, ma grabesc sa repar aceasta stare de fapt care ma ameninta cu un complex.

Deci, iata ce scrie Bogdan Cretu, cu acea densitate si în acelasi timp eleganta stilistica ce îi sunt caracteristice, despre Ioan Es. Pop: „Textele devin strigate înabusite de disperare, ecouri ale unei voci disonante, care nu are cui sa se adreseze, ci îsi anunta, resemnata, sfarsitul.“

Dens. Atat de dens, încat a trebuit sa recitesc acest scurt paragraf pentru a mi-l apropria semantic.

Doua lucruri nu am înteles: (i) cum poate „un strigat înabusit de disperare“ sa produca ecou?; (ii) cum poate cineva sa comunice ceva cuiva (sa „anunte“) în conditiile în care adresarea este ecranata de absenta cuiva-ului („nu are cui sa se adreseze“)?.

Pana la urma, m-am edificat:

(i) „Vocea disonanta“ si-a înabusit strigatul în pumn, dar într-un chip inabil, adica într-un pumn facut cornet: de aici, ecoul.

(ii) Vocea respectiva nu îsi anunta cuiva sfarsitul, ci si-l anunta singura: ca atunci cand îti notezi ceva cu pixul pe mana, ca sa nu uiti ideea.

---