Posteritatea lui Eliade, la rascruce
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Mihai Iovanel
Nu vad bine posteritatea lui Eliade. In urma articolului lui Robert Lazu din „Adevarul literar si artistic“ despre felul în care Eliade nu l-a prizat/ pipat pe Tolkien, fanii lui Tolkien (care sunt numerosi) vor reactiona cu siguranta. Parca îl si vad pe amicul Sturza cum rupe, una cate una, paginile din „Tratatul de istorie a religiilor“.
Care e faza?
Intr-o scrisoare privata din 1977 catre o doamna pe nume Mary Stevenson, Eliade spunea: „nu reusesc sa citesc The Ring; mi se pare artificiala, «construita» dupa un model desuet (romanele si legendele medievale). Mi s-a spus ca trebuie sa trec de prima suta de pagini, ca dupa aceea subiectul devine «pasionant» etc. Dar n-am reusit sa trec de patruzeci-cincizeci de pagini.“
Lui Robert Lazu se pare ca aceste inofensive remarci i-au provocat o alonja hermeneutica de zile mari. Iata cateva dintre simptomele acesteia:
„In ciuda tonului care se vrea unul cat mai detasat, continutul scurtei epistole este, în fond, devastator. Pocind de doua ori numele capodoperei lui Tolkien (numita, en passant, The Ring), Eliade pune în paranteze atat viata autorului („monotona, fara crize, nici întamplari dramatice“), cat si calitatea romanelor sale. Desi a analizat în repetate randuri operele altor autori de inspiratie catolica – precum Jules Verne si Julien Green -, punand în evidenta substratul mitologic al scrierilor acestora, iata ca Eliade devine, brusc, criticul de serviciu al unui mito-roman cu o structura similara. Care sa fie explicatia? Inainte de orice, orgoliul. Un imens si, din pacate, niciodata pe deplin satisfacut orgoliu literar. La fel cum a reactionat în cazul literaturii fantastice a lui Vasile Voiculescu – caruia i-a minimalizat calitatile de exceptie în acelasi mod în care a procedat cu literatura lui Tolkien –, Eliade nu a reusit sa-si învinga ambitia de a fi recunoscut nu numai ca un mare savant, ci, mai mult, drept un important scriitor de proza fantastica. Pe de alta parte, complexul de superioritate al unui intelectual francofon, ostil în mod vizibil culturii adoptive americane, fascinata de Tolkien si literatura fantasy, poate reprezenta o alta sursa a atitudinii lui Mircea Eliade. La toate acestea se adauga „experimentialismul“ sau para-crestin, care, desi l-a predispus la aventuri sexuale („tantrice“) extravagante, nu i-a permis exersarea unei întelegeri adecvate experientelor morale, crestine, ale unor autori precum Green sau Tolkien.“
Ma rezum la trei glose, desi probabil ca ar fi loc de mai multe.
Cum poate deveni cineva „critic de serviciu“/ detractor al altcuiva pe baza a cateva randuri aruncate într-un text, repet, particular?
Sa sustii despre Eliade ca este un intelectual francofon, în conditiile în care a fost printre putinii care au atentat la nombrilismul francofon al intelectualitatii romanesti, este cel putin un semn de neinformare.
Sa îl reduci pe Tolkien la „experiente morale, crestine“ trimite fie la misionarism cadelnitat de un popa beat, fie la îngustime, fie si la una si la alta.