Calatorii dincolo de drumurile batute
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura » dosar
Autor: KJELL ESPMARK in dialog cu ANGELA MARTIN
A.M.: Domnule Kjell Espmark, v-ati exersat in mai multe genuri literare - mai intai in poezie, apoi in critica literara si in roman. Lasand la o parte cronologia si numarul impresionant de titluri care va reprezinta aproape la fel de bine si intr-un gen si in celalalt, si facand abstractie de perceptia criticilor, dumneavoastra cum va definiti?
K.E.: Daca ar fi trebuit sa ma definesc acum cincisprezece ani, as fi spus ca eram 50% poet (romancier etc.), 50% profesor si cercetator de literatura comparata si 50% academician (inclusiv rolul de presedinte al Comitetului Nobel). Acum, ca sunt profesor pensionar, raspunsul meu este mai simplu. Am redevenit poetul care eram la inceput, chiar daca imi indeplinesc in continuare obligatiile la Academia Suedeza si, in cadrul ei, la Comitetul Nobel. Daca sunt poet sau romancier? E vreo diferenta? Dupa mine, este mai curand o chestiune de intindere, tot asa cum, dupa mine, romanul pastreaza calitatile poetice. Cele sapte romane ale mele din suita „Vremea uitarii“ sunt in fapt blow up-uri, extensii de poeme, mai precis ale unor poeme aparute in trilogia intitulata „Tarziu in Suedia“. Lucru valabil si pentru ultimul meu roman, „Bela Bartók contra celui de al Treilea Reich“ (care tocmai a aparut in franceza la ACTES SUD). Acest roman porneste de la un poem (cu acelasi titlu) din anii ’80. Un roman, ca si un poem, este in viziunea mea un microcosmos ce forteaza macrocosmosul difuz in care traim sa-si arate chipul, devenind astfel maniabil. As vrea sa adaug ca m-am ocupat destul de recent de inca un gen, de arta dramatica. Ultima mea piesa, „A doua viata a lui Mandelstam“ va fi realizata radiofonic in 2006, 2007. Gasim, iata, inca o data legaturi distincte intre genuri. Aceasta piesa isi are originea intr-un poem din anii ’80, „Ma numesc inca Osip Mandelstam“.
Cat despre distinctia dintre poet si critic (istoric) literar, gasesc ca aceste doua activitati sunt foarte legate. Poetul si-a facut un avantaj din perspectiva si din cunoasterea metodelor literare ale istoricului. (Scutindu-se astfel de osteneala de a reinventa bicicleta.) Istoricul, la randul sau, profita de bunurile poetului, cum ar fi sensibilitatea si cunoasterea aprofundata a nasterii unui poem. Rivalitatea intre cei doi a fost, pentru mine, mai mult o competitie legata de timpul disponibil. Compromisul a fost scurtimea romanelor. in acelasi timp, insa, am putut sa scriu cartile pe care am vrut sa le scriu, asa cum retributia universitara m-a ferit sa scriu cu un ochi la profit.
A.M.: Eu nu cred ca un scriitor multivalent ca dumneavoastra trece de la un gen literar la altul doar pentru a-si extinde campul de desfasurare. Ce limite v-a impus poezia pentru a va determina sa treceti la proza?
K.E.: Ceea ce m-a facut sa transform poemul intr-un roman este mai ales posibilitatea de a dezvolta argumentul epic. (Si trebuie sa spun ca exista deja un element narativ destul de puternic in poezia mea.) Introducerea unor evenimente ilustrative si a unei documentatii mai ample poate contribui la vivacitatea intreprinderii. Romanul ofera, de asemenea, posibilitatea nuantarii criticii sociale si a aprofundarii satirei. S-ar putea spune ca romanul e mai obiectiv decat poezia, dar, in cazul meu, nu e deloc asa. Oprindu-se la suprafata, oricine ar putea crede chiar ca poemele mele sunt impersonale - un punct de vedere destul de obisnuit in randul criticilor. (Netinandu-se cont de faptul ca e mai curand o chestiune de metoda poetica.) Pe de alta parte, se poate observa ca primul volum al seriei mele de romane poarta pe coperta un portret redus al autorului (care, in fapt, a furnizat relatarea unor pagini din propria-i biografie).
A.M.: Sunteti un critic nemilos al societatii in care traim. in acelasi timp, ii fascinati pe cititori cu sensibilitatea dumneavoastra. Ramaneti candid, in ciuda faptului ca sunteti mereu lucid. Cum va distribuiti atentia si cum va asigurati, in pofida realitatii care va tracaseaza, plonjarea in fictiune si in lirism?
K.E.: Asa cum ziceam, eu vad opera literara ca o mica lume care forteaza marea lume fara contururi in care se cheama ca traim. Si atunci, pentru mine, modul cel mai bun de a cuprinde realitatea, care ma tracaseaza, cum spuneti dumneavoastra, este sa o privesc prin intermediul operei, printr-o realitate minuscula, creata tocmai cu ajutorul fictiunii si al poeziei. As aduce ca exemplu de joc de ansamblu al criticii sociale, al empatiei sensibile si al viziunii poetice romanul meu, „Dispretul“ (ce face parte din seria mentionata). Romanul este monologul unei batrane aflate in punctul terminal al spitalizarii. Este o imagine aspra a asistentei publice, care nu are ochi pentru necazurile ei, dar, in acelasi timp, si portretul tragic al unei femei care, desi foarte competenta, a avut parte, inca din copilarie, de un dispret necrutator. Dubla realitate care o framanta e stabilita prin mijloace poetice. Asigurarea securitatii ei, prea ambitioasa, e infatisata printr-o exagerare satirica, ca un sistem ce si-a asumat o raspundere totala asupra vietilor noastre. Iar desconsideratia de care este inconjurata aceasta femeie nefericita este tradusa in termeni senzuali cu o concretete halucinatorie: ea este cu totul lipsita de greutate si trebuie legata de pat pentru a nu pluti in aer; sustine ca salonul de spital e intesat de gunoaie urat mirositoare. Este o metoda de a da la iveala o realitate insesizabila si interiorul unui destin tulburat. Iar toate astea se fac in termeni cand satirici, cand plini de empatie, dar concretizand intotdeauna fenomene abstracte, facand intotdeauna invizibilul vizibil. Iata cum pot eu stapani realitatea care ma „tracaseaza“.
A.M.: Peste cateva zile Editura Fundatiei Culturale Romane va scoate de sub tipar versiunea romaneasca a cartii dumneavoastra., „Calatoria lui Voltaire“ - un roman extraordinar, un roman-document despre societatea noastra de azi. Un roman care se preteaza la mai multe lecturi. Una din lecturile posibile poate fi calauzita subliminal de ideea ca oamenii trec, filosofii raman. Unamuno exclama : „Traiasca Don Quijote mort!“ Pentru ca moartea a fost pentru personajul cervantin, care avea si el filosofia sa, garantia nemuririi sale. Dumneavoastra, insa, nu-l vreti pe Voltaire nemuritor. il vreti, intai si intai, util. il vreti cetatean al lumii, responsabil si util. Considerati ca avem nevoie de filosofi pentru a-i readuce la ratiune pe politicieni?
K.E.: Da, sigur ca da. Ceea ce ne lipseste noua, in societatea moderna, este chiar existenta unor ganditori politici capabili sa imbine o perspectiva istorica si mondiala cu o privire patrunzatoare asupra evenimentelor cotidiene ale politicii. Un Montesquieu putea altadata sa ofere formulele de rigoare parintilor constitutiei din mai multe tari. Cine are astazi aceasta perspectiva si aceasta autoritate?
in lipsa unor filosofi cu viziune de ansamblu si perspicacitate politica, trebuie sa ne multumim cu romancieri care au un spirit deschis spre marele context politic. in ceea ce ma priveste, as face, totusi, aici, o delimitare importanta. Scriitorul poate da diagnostice - iar acestea pot sa fie si clarvazatoare, si izbitoare. Cea mai buna radioscopie a sistemului totalitar o constituie, dupa parerea mea, doua romane ale lui Kafka, „Castelul“ si „Procesul“, anticipand, cu o previziune extraordinara, evenimentele ce aveau sa urmeze. Dar nu e catusi de putin obligatia romancierului sa dea retete. Cum ar fi sa ne imaginam un Kafka recomandand reforme convenabile!
Trebuie sa adaug totusi ca, adeseori, cadem aici victima unei iluzii optice. Un romancier poate, aparent, sa renunte la recomandari explicite si, cu toate acestea, prin rigoarea analizei sale, sa-si forteze cititorul la concluzii care sunt implicite in text. Dupa parerea mea, romanul „diagnostic“ cel mai eficient are exact acest caracter disciplinat. Si, bineinteles, aceste consecinte subintelese au determinat autoritatile sistemului comunist sa interzica opera lui Kafka.
A.M.: in romanele dumneavoastra dezvaluiti pe rand maladiile care macina grav societatea moderna: pasivitatea, inertia, incompetenta, coruptia, politicianismul, intoleranta, fanatismul, violenta etc. Insistati insa asupra uneia dintre ele, pe care o considerati letala pentru ca ameninta nu numai civilizatia, ci insasi specia umana. Este vorba de Uitare, de pierderea memoriei istorice si culturale, care ne dezumanizeaza si ne aneantizeaza. Dumneavoastra ce credeti, este Uitarea o boala incurabila? Ataca ea, cu predilectie, si mai mult ca oricand, o comunitate sau alta, o cultura sau alta?
K.E.: Autorul francez Arthur Adamov vorbea despre pericolul de a prezenta „lucrurile vindecabile“ drept „lucruri incurabile“. Eu nu gasesc ca uitarea care ii nelinisteste astazi pe o seama de scriitori din lumea intreaga este o maladie incurabila. Ea este, in parte, o consecinta a invaziei informationale specifica societatii moderne, dar si rezultatul, mai mult sau mai putin voit, al instantelor politice si comerciale ce profita de memoria scurta a marelui public. Ce trebuie noi sa facem este sa ripostam, sa combatem fortele ce vor sa ne priveze de memorie - si, prin aceasta, de orientare si de identitate.
Fireste, nu e vorba sa ne amintim totul - ar fi infernal. Se spune chiar ca defectul nostru e ca avem prea multa memorie - un exemplu, amintirea insistenta a unei infrangeri suferite de sarbi in fata turcilor la 1839, infrangere ce trebuie categoric razbunata. in cazul acesta, eu as spune ca e vorba de o lipsa de memorie, de o optica de tunel ce nu lasa privirii decat un singur lucru, ramanand astfel oarba la intamplarile din jur ce ar putea modifica perspectiva. Daca ataca uitarea, cu predilectie, o cultura sau alta? Sigur ca da, uneori datorita unor planuri politice, alteori pur si simplu din cauza neglijentei. Cativa scriitori cehi au dezvaluit, in anii ’80, „gaurile negre“ pe care autoritatile le stabilisera in istoria lor. Ne amintim mai ales eseul lui Kundera despre eforturile sovieticilor de a sterge cultura tarii sale. in alte cazuri e vorba mai curand de lipsa unui presentiment, precum in Suedia, unde nu am avut nevoie sa ne aparam identitatea impotriva unor dusmani vizibili timp de aproape doua secole. Dar aceasta e doar o parte de adevar. La inceputul secolului douazeci, social-democratii si liberalii suedezi imbratisau aceeasi cauza impotriva istoriei ce devenise bastionul conservatorilor pentru apararea propriilor privilegii. Neincrederea in istorie, cel mai mare aliat al uitarii, dateaza de atunci in Suedia.
Totusi, uitarea este astazi un flagel care a cuprins lumea. Pe unii filosofi francezi ii intristeaza. in timp ce scriitorul american Gore Vidal vorbeste despre „Statele Unite ale Amneziei“. in realitate, descoperim ca e una din marile probleme ale civilizatiei noastre, originea multor altora.
A.M.: Cum v-ati documentat pentru a scrie un roman precum „Calatoria lui Voltaire“, bunaoara, in care va lasati personajul liber in peisaj (geografic, istoric si cultural) si liber pe un teren politic care il solicita si il agreseaza la fel de dur, dar cu metode locale, oriunde s-ar afla: in Kosovo, in Rusia, in Suedia, in China, in Japonia sau undeva pe continentul african?
K.E.: Voltaire-ul meu contemporan este folosit de ONU pentru a judeca crizele de pe glob in virtutea filosofiei sale. El devine astfel un nou Candide parcurgand atrocitatile epocii sale - si, prin aceasta, obiect al unor incercari care ii zdruncina convingerile. Imaginea acestor crize peste tot in lume are, fireste, nevoie de o documentare serioasa, de rapoarte aprofundate despre razboiul din Bosnia, ca si de analize asupra economiei japoneze si situatii privind schimbarile politice din Rusia postsovietica. in unele cazuri, naratiunea e bazata pe observatiile mele in teren, descrierea Eldorado-ului se refera bunaoara la propriile-mi experiente in cursul mai multor vizite in Mexic. in general, tin la o documentare solida in toate cartile mele - chiar si in poezie. Poate ca istoricul din mine insista s-o fac.
A.M.: Considerati ca starea de criza - aproape globala, daca ne gandim la conflictele si la violentele care, in loc sa se stinga, se inmultesc si se amplifica - se datoreaza in acest moment politicienilor sau birocratilor incapabili sa gestioneze cele doua proiecte politice de anvergura: constructia europeana si mondializarea?
K.E.: Iata o intrebare ce depaseste competenta mea. intr-o oarecare masura, raspunsul s-ar putea baza pe un argument deja avansat. Exista o lipsa de critici politice capabile sa inteleaga si sa analizeze toata anvergura acestor probleme. Ce observ eu, ca amator, este ca oamenii politici renunta bucuros la perspectiva de lunga durata in interesul unei optici ce se opreste la viitoarele alegeri.
A.M.: in romanele dumneavoastra criticati constant unele aspecte si defecte ale democratiei. Este democratia perfectibila sau v-ati putea imagina, in viitorul previzibil, o posibila schimbare a sistemului democratic la scara mondiala?
K.E.: Desigur, consider democratia „vindecabila“. Altfel nu m-ar preocupa critica sociala. Ma tem insa de o disolutie a democratiei in favoarea intereselor militare si comerciale. Distopia ar fi un sistem in care o „elita“ de oameni de stiinta si de birocrati militari, in slujba marelui comert, ne-ar conduce destinele.
Pericolul ce ameninta acum democratia este, dupa parerea mea, o concentrare a puterii la centru. intr-unul din romanele mele imi plasez eroina intr-o discutie ce are loc intre batranul social-democrat Martin si fratele acestuia, anarhistul Eskil (cazut in Razboiul Civil in Spania, dar care, cu toate acestea, revine ca sa-si tortureze fratele cu intrebarile si obiectiile sale). Chiar aici, in nesfarsita cearta dintre social-democrat, cu sistemul sau caritabil, si anarhistul pe care-l sperie puterea centrala, indrazneste protagonista mea sa se plaseze si sa ramana. Si aici as vrea sa ma asez si eu.
A.M.: Cum credeti ca va arata lumea peste cincizeci de ani?
K.E.: Singurul lucru pe care il stiu sigur este ca n-am idee cum va fi lumea peste cincizeci de ani. Orice gand iti trece prin minte in legatura cu viitorul se dovedeste naiv. Inventiile de care forfotesc povestirile „science fiction“ par ridicole cand se ajunge in epoca descrisa. Pana si un roman ca „1984“ isi dezvaluie, in pofida privirii clarvazatoare asupra statului totalitar, lipsa viziunii profetice.
A.M.: Cum se vede Romania din Suedia?
K.E.: Ma tem ca suedezul de rand este slab informat in legatura cu Romania. Se poate observa totusi o curiozitate in legatura cu aceasta tara din cauza iminentei sale intrari in comunitatea europeana. Sunt sigur ca in viitorul apropiat Romania va atrage mult mai mult atentia in Suedia, din punct de vedere cultural si economic, dar si din punct de vedere turistic. in ceea ce ma priveste, prima intalnire pe care am avut-o cu spiritul romanesc dateaza din 1983, cu prilejul unei reuniuni a poetilor la Struga, unde am fost deosebit de impresionat de grupul din jurul lui Nichita Stanescu. Sunt convins ca atmosfera de generozitate, de cultura, de veselie - dar si ireverentiozitatea pe care am cunoscut-o atunci - ii va atrage si pe compatriotii mei.
A.M.: Credeti in misionarismul cultural? Exista sanse ca tinerii (am in vedere masele de tineri, nu indivizi anume) sa se mai converteasca la cultura?
K.E.: in aceasta privinta sunt destul de pesimist. Presiunea comerciala in favoarea muzicii usoare, populare, a literaturii simpliste, a filmelor de actiune etc. este enorma, iar reprezentantii unei culturi serioase nu au mijloace sa apere - ca sa nu spun sa-si raspandeasca - valorile lor. Cu toate acestea, nu trebuie sa cadem prada disperarii. Pe termen lung, o educatie ameliorata va duce poate la o schimbare a gustului. Concurenta dintre literatura si muzica din zilele noastre, pe de o parte, si oferta populista, pe de alta parte, trebuie si ele judecate in timp. Arta dificila isi creeaza propriul ei public, iar lucrul acesta ia timp. in schimb, muzica populara astazi va produce oare mai mult, peste treizeci de ani, decat un zambet condescendent?
in Suedia se discuta acum despre o posibila norma referitoare la cartile cele mai importante ale tarii, in scopul propagarii cunoasterii literaturii si limbii suedeze in randurile imigratiei noastre, ca si in randul tinerilor. A avut loc o dezbatere confuza pe marginea acestui subiect, in care unii au sustinut aceasta norma ca pe o masura impotriva culturii comercializate si a uitarii ce o insoteste, altii au atacat-o, considerand-o nationalista si chiar rasista. Personal, nu am incredere intr-o astfel de regula, caci ea risca sa descurajeze calatorii dincolo de drumurile batute. Pe de alta parte, ma nelinistesc rezultatele comercializarii culturii. Mai importanta decat o norma mi se pare, in aceasta situatie, o discutie continua despre capodoperele literaturii noastre, o discutie in care fie ca-ti poti avansa propriile preferinte in concurenta cu altele, fie ca imbratisezi aceeasi cauza impotriva presiunii pietei. Eu cred ca o discutie continua de felul acesta nu va scapa atentiei tinerilor, putand, incetul cu incetul, sa le inspire peregrinari printre comorile literaturii.
A.M.: Stiu ca l-ati apreciat pe Marin Sorescu, ca l-ati cunoscut si l-ati citit pe Nichita Stanescu. Credeti ca opera unor asemenea poeti poate provoca si stimula suficienta simpatie pentru intelegerea tarii lor si a culturii lor de catre un confrate strain sau de catre un cititor strain?
K.E.: Sigur ca da. Tocmai l-am prezentat pe Nichita Stanescu - caruia i-am dedicat, de altfel, si un poem - la postul de radio suedez si voi participa cu o expunere despre el la un seminar ce va avea loc la Stockholm in aceasta toamna. Am corespondat, de asemenea, cu Marin Sorescu. Amandoi sunt destul de bine cunoscuti in Suedia, avand mai multe volume de poezie publicate la noi. Sunt convins ca perspectiva si limba acestor poeti majori pot foarte bine sa comunice sensibilitatea romaneasca, dar si propria lor viziune si propriul lor stil. Oricine le-a citit poezia va fi curios sa cunoasca mai bine tara si cultura lor.
A.M.: Va multumesc, domnule Espmark, si imi face placere sa-i invitam impreuna pe cititorii nostri marti, 29 august, la ora 18, la Libraria Carturesti, la lansarea cartii dumneavoastra, „Calatoria lui Voltaire“, aparuta in romaneste la Editura Fundatiei Culturale Romane. Sunt convinsa ca prezenta dumneavoastra la lansare va fi o bucurie pentru noi toti.
O aproximare a himerei
TEODORA DUMITRU
Tradus in 2003 la Editura Institutului Cultural Roman de Angela Martin, romanul „Uitarea“ al scriitorului suedez Kjell Espmark este primul din cele sapte care compun ciclul „Timpul uitarii“. Fost presedinte al Comitetului Nobel pentru literatura, poet, romancier si eseist, profilul lui Kjell Espmark ilustreaza o linie profitabila - si ideatic, si estetic - a ceea ce s-a numit „arta cu tendinta“.
Romanele sale nu induc monopolul fictiunii pure, strict literare. Au o mobilitate referentiala careia ii sunt aplicabile, cu pertinenta egala, obiectivele eseului, ale meditatiei si ale oricarei alte forme de expunere capabile sa exercite o functie meliorista sau reparatorie.
„Uitarea“ (1987), „Neintelegerea“ (1991), „Dispretul“ (1991), „Loialitatea“ (1993), „Ura“ (1995), „Revansa“ (1996), „Bucuria“ (1997) sunt treptele unei alegorii preocupate sa repereze omul, in ireductibilitatea sa. Cu convingerea intima ca orice discurs care evita „caderea“ in umanism este un discurs esuat.
Argumentul forte al existentei nu este perfectiunea. Perfectiunea este argumentul ideii, al ipotezei, al dezideratului, dar niciodata argumentul realitatii. Argumente ale realitatii sunt lacuna, pierderea, regasirea, finitudini inerente. „Uitarea“ dezvolta un sindrom mai extins decat o maladie a contemporaneitatii sau a istoriei recente.
„Uitarea“ scriitorului suedez nu confima o distopie absoluta. Dincolo de cliseele definitorii care acorda conceptului de uitare un rol salubru in marasmul unei memorii invadate de cosmare (memorie individuala sau memorie a Istoriei), uitarea induce posibilitatea reconstituirii sau - si mai bine - a creatiei. Fiindca orice creatie se afla la intersectia dintre mostenirea unui limbaj anterior si nevoia de tabula rasa.
Romanul „Uitarea“ reprezinta monologul unei voci care, prin amnezie, a pierdut totul. O amnezie care recidiveaza progresiv, sinonima cu imposibilitatea trecutului de a fi sedimentat (si deci judecat) in vreun fel. Cu aceste date s-ar fi putut construi un roman psihologic rezonabil. Dar Kjell Espmark tenteaza un orizont plural: amnezia de care am pomenit pare a nu fi insuficienta unei singure persoane, ci a unei societati. Adica o tara de factura ontologica, nu psihologica; o parabola. Kervell, numele conventional al vocii emitente din „Uitarea“, se pare ca face parte dintr-o comisie de cercetare a acestei amnezii generalizate. Generalizata inclusiv in interiorul comisiei: o comisie care cerceteaza amnezia, lovita ea insasi de amnezie. Si n-ar fi exclus ca, in acest cerc al redundantelor, amnezia insasi sa fie lovita de amnezie. Eul care si-a pierdut facultatea memoriei devine un supraeu social, se intreaba abstract daca nu cumva combaterea amneziei este un „delict“ (in sensul in care, probabil, uitarea ar trebui respectata ca un drept al omului si cetateanului), intuieste raporturi intre vinovatie si uitare, amnezie si amnistie si integreaza chestiunea intr-un context planetar, rationat in termeni eseistici: „Sectorizarea. in timp ce o parte din facultatile mele se achita foarte scrupulos de sarcinile ce-mi revin, o alta rataceste poate pe cai incurcate. Nu e un caz de fatarnicie, ci mai degraba un exemplu de dedublare morala a societatii noastre. Este absolut imposibil ca mana dreapta sa stie ce face stanga si tot astfel ca un serviciu sa stie ceva despre celalalt. Daca s-ar gasi un mijloc de a inventa pasarele! intr-un fel, aceasta schizofrenie are legatura cu uitarea...“. Fiindca individul este un construct social pe care si-l disputa, fragmentar si incoerent, diferite instante; traieste in colonia penitenicara a limbajului, este parazitat („viata pe care altii ... o traiesc in mine partial“) de prezente si - o data cu instalarea uitarii - de mari absente. (Tu-ul caruia se adreseaza locutorul este si el o absenta, un instrument teoretic, un rezoneur mut care induce intrebarile vitale pentru articulatia de factura eseistica, demonstrativa, a textului).
Dincolo de o critica a societatii, subtextual ocazionata de sindromul uitarii, romanul lui Espmark reprezinta „o arheologie personala“, o „autopsie erotica“ implicata de resuscitarea unei „princesse lointaine“ din pliurile trecutului. O femeie, ale carei semne c-a existat sunt consoana numelui, L, si o factura la o piesa de mobilier. Kervell cauta sa aproximeze o himera. Anamneza la care se supune nu reconstituie varianta autentica a lui L, fiindca probele sunt incerte; in schimb, creeaza o noua L.
Reminiscentele de cercetator si organizator ale lui Kervell ii dicteaza sa combata cu metoda efectele uitarii: omul are o mapa (aceeasi?, alta?), in care arhiveaza documente (fotografii, bilete, note, fragmente de ziar) care sa-l scoata din uitare. Documentul, palpabil si perisabil, este, pentru orice cercetator, proba indeniabila a realitatii. Pentru Kervell, nu. Cercetatorul acribios e obligat sa accepte evidenta ca, uneori, „documentul cel mai precis este si cel mai dezamagitor“; el denatureaza cautarea, fiindca este denotatul unei „memorii exterioare“, incompatibila cu durata interna. Kervell asta cauta, o conciliere intre „materie“ si „memorie“, bergsonizeaza, mai mult sau mai putin voluntar, pe drumul catre restituirea memoriei pure care, la randul ei, sa o restituie pe L. „Hartoagele“, fotografiile sunt trucaje ale trecutului, „raspandesc minciuna ca o infectie“, blancurile sunt mai elocvente, trupul are o memorie mai buna. Simturile barbatului, care „pastrasera amintirea felului in care
Frumusetea textului lui Espmark si argumentul cu care transleaza din sfera eseului in romanesc sta in codificarea uitarii ca afacere publica - afacere privata. Usurinta satisfacerii acestor doua coordonate este usurinta inteligentei care dizolva falia dintre solitudine si solidaritate.
Nobel, in fata usii (intre)deschise>
CORNELIA MARIA SAVU
in prima zi de joi a lunii octombrie, printr-o traditie ce a depasit un secol cu sase ani, Academia Suedeza va anunta laureatul Premiului Nobel pentru literatura pe 2006.
Celor interesati (din ce in ce mai multi, stimulati si de lista de pronosticuri care reuneste cele mai importante nume ale criticii si jurnalismului literar din Europa si de peste Ocean si de foarte animatele discutii din mass media) le sunt deja familiare imaginile cu monumentala usa (intredeschisa) in fata careia, sub snopul de reflectoare aprinse si de blitz-uri, secretarul perpetuu al amintitei academii anunta numele fericitului castigator. Pusa in miscare cu precizie de ceasornic, masinaria presei inregistreaza, prefatand evenimentul, cohortele de reporteri adunati in jurul locuintelor potentialilor nobelisabili (ca, de pilda, in cazul poetului suedez Tomas Transtrõmer, inca ocolit de lauri) sau, la cateva minute dupa anunt, da amanunte despre felul in care cel ales, prietenii si apropiatii sai, dar si o seama de „voci“ din public au primit marea veste (in top, la acest capitol, raidul reprezentantilor celor mai importante agentii de presa prin pub-urile din Dublin, in octombrie 1995, cand poetul irlandez Seamus Heaney a fost anuntat drept castigator al mult ravnitului premiu). Urmeaza apoi decernarea din decembrie, de la Stockholm, in prezenta regelui Suediei, cand laureatul, in haine de gala, isi tine discursul (protocolul vestimentatiei obligatorii a fost incalcat o singura data, in 1982, cand premiatul Gabriel García Márquez a venit la ceremonie imbracat in traditionalul costum alb columbian si cu un trandafir galben in mana). Acest discurs e preluat de mass-media si analizat pe toate fetele de catre mai mult sau mai putin cunoscatorii domeniului si nu o data el a devenit o veritabila oglinda in care a fost privita, de-atunci incolo, opera scriitorului recompensat cu Premiul Nobel. Ca si motivatiile pentru care Academia Suedeza i-a acordat acest premiu (cu mare atentie la titlurile mentionate si la cele omise, ca de exemplu, in cazul insistentei asupra „Tobei de tinichea“ a lui Günter Grass, sau in acela al trecerii sub tacere al „Muntelui vrajit“ al lui Thomas Mann). Pentru ca Premiul Nobel pentru literatura are, de mult, o mitologie proprie si, de ce sa nu recunoastem, presupune si un spectacol monden aparte, la mare distanta de show-rile mondenitatilor in care sunt premiate vedete cu glorii efemere. Pana acum, din cei 102 premianti (cu rezervari si reportari ale premiului, fie din motive de razboi, fie pentru ca nu s-a gasit un candidat care sa merite laurii, in 1914, 1915, 1918, 1919, 1925, 1926, 1935, 1940 - 1943, 1949), doar doi au refuzat Nobelul, Boris Pasternak, in 1958, obligat de regimul sovietic totalitar, si Jean-Paul Sarte, in 1964, din proprie vointa. Premiul a fost acordat o singura data postum, in 1931, scriitorului suedez Erik Axel Karlfeldt (care a decedat intre desemnarea sa ca laureat si decernare) si o singura data unui apatrid (statsloes), in 1933, lui Ivan Bunin, nascut in Rusia si stabilit ulterior in Franta. Doar scriitoarea austriaca Elfriede Jelinek nu s-a prezentat la decernare, motivand ca sufera de agorafobie, si si-a desemnat editoarea s-o reprezinte la ceremonia high level. Fireste, Premiul Nobel pentru literatura are legendele sale si in Romania, unde absenta, pana acum, din palmaresul vreunui scriitor roman, din tara sau din diaspora/ exil (premiul e inregistrat pentru tara de origine a laureatului si nu pentru cea de adoptie) este resimtita fie ca frustrare, fie ca bravada, de tipul „si cu ce ne-ar incalzi?“ sau „si ce daca nu-l avem?“, ambele fiind, de fapt, avers-reversul aceleiasi „monede“ paguboase. Regretatul Laurentiu Ulici a prezentat romanilor, in doua volume publicate inainte de 1989, „Premiile Nobel“ si „Nobel contra Nobel“, revazute, adaugite si republicate, dupa 1990, cu acelasi succes, laureatii pana la inceputul mileniului trei, marile absente din selectul „club“, dubland lista oficiala cu o proprie lista de preferinte si riscand pronosticuri pana in 2000. Din pacate, pronosticul sau ca Marin Sorescu va obtine Nobelul literar in ultimul an al secolului XX nu s-a implinit si nici miza sa pe Gellu Naum n-a fost una castigatoare. Impactul celor doua carti ale lui Laurentiu Ulici a fost major asupra publicului romanesc interesat de mitologia/ magia Nobel in primul rand datorita documentarii profesioniste (atat cat i s-a permis) a criticului literar pornit sa faca „lumina“ asupra subiectului inecat de fantazari si consideratiuni „dupa ureche“ si nu in ultimul rand pentru dezvaluirea sustinuta de adevarul documentelor cercetate (care a devenit si tema unor articole publicate sub semnatura sa in presa literara de dupa 1990), ca Liviu Rebreanu a fost, in 1924, scriitorul roman cel mai aproape de Premiul Nobel (pe care l-a obtinut in acel an polonezul Wladyslaw Stanislaw Reymont).
Top secret pentru 50 de ani
in 2003, Editura Institutului Cultural Roman a publicat cartea lui Kjell Espmark „Premiul pentru literatura. Un secol cu Nobel“.
Este vorba despre o lucrare din 1986, revizuita si adusa la zi (adica pana spre sfarsitul anilor ‘80) de catre autorul ei, membru al Academiei Suedeze din 1981 si, din 1988, presedinte al Comitetului Nobel pentru literatura al amintitei academii. Scrisa de catre un detinator al „secretelor zeilor“, cartea a facut senzatie in lume si s-a bucurat si la noi (in traducerea lui Carmen Nicolaescu) de o buna primire, nu numai din partea specialistilor. Cred ca ar merita sa fie reeditata, pentru valoarea documentara in sine, dar si pentru ca, in ultima vreme, interesul pentru aflarea partii nevazute a fenomenului Nobel a sporit la noi, in egala masura cu o serie de „candidaturi“ absurde (sa nu le spunem mai mult) propuse de grupuscule sau persoane care, inainte de a cheltui atata energie si elocventa in atari demersuri, ar fi trebuit sa se informeze asupra arzatorului subiect.
Cu rigoarea universitarului de elita, dar si cu un veritabil fler detectivistic, in cazul alegerii partilor spectaculoase din arhivele Nobel (care sunt top secret pentru 50 de ani!), Kjell Espmark isi conduce cititorii prin labirintul istoriei celui mai faimos premiu literar din lume. Punct de plecare, testamentul lui Alfred Nobel din 1896, care lasa, in ceea ce priveste alegerea premiatilor din sfera scriitori de belles lettres, o mostenire coplesitoare prin responsabilitatea ei, incat doi din cei 18 membri (cati a avut si are Academia Suedeza) chiar s-au exprimat impotriva acceptarii donatiei, care, in viziunea lor, ar fi urmat sa transforme forul academic suedez in „tribunal cosmopolit al literaturii“. Caci, de fapt, istoria de mai bine de un secol a Nobelului literar inseamna, ciclic, (re)adaptarea pe fundalul istoriei mari, intretesute de inerenta doza de subiectivitate a oricarei alegeri/ selectii in domeniul artei, a formularii unui criteriu vag, acela de „in directiune ideala“, din testamentul amintit, devenit, mai pe intelesul tuturor, „un idealism inalt si sanatos“. Aceasta exprimare, la fel de vaga si oricand interpretabila, se regaseste in verdictul din 1905 al Comitetului Nobel si arata ca premiul nu a fost inteles de la inceput ca „rasplata pur literara“. Oscilarea aceasta intre „idealism“ si „talent literar“, sigur, potentata si de alte sub-criterii, este valabila pana astazi.
Explorator pasionat prin impresionanta corespondenta dintre cei 18 „nemuritori“ avand ca subiect desemnarea candidatilor si premiantilor, Kjell Espmark si-a intitulat capitolele cartii sale tinand cont de variabilele sub-criteriilor: „Tronul, altarul si familia“ (1901-1912), „Politica de neutralitate“, „Umanism generos“ (anii ’20), „Pentru cititorul de rand“ (anii ’30), „Deschizatorii de drumuri“ (1946 - ), „Maestrii necunoscuti“ (1978 - ), „O raspandire globala“ (1984 - ), „Integritatea politica“, „Premiul impartit: o relatie mutuala“. Corolar al incitantului sau demers, capitolul „Premiul intr-o abordare critica“ este o privire lucida peste schimbarile de perspectiva, din ce in ce mai dese, ale Academiei Suedeze asupra statutului si motivatiilor selectiei Nobel, cu discutarea cazurilor frapante de absente de pe lista detinatorilor de lauri. Mult invocatele „colosale“ greseli, intre care (aparentul) pas cu stangul chiar de la prima alegere, din 1901, in care Sully Prudhomme i-a fost preferat lui Lev Tolstoi, excluderea lui James Joyce si a atator altor nume considerate astazi drept patriarhi ai literaturii universale, ca si patrunderea printre premianti a unor personalitati care n-au scris belles lettres, precum Theodor Mommsen, Bertrand Russell sau Winston Churchill, „intentiile politice“ in cazul acordarii premiului lui Aleksandr Soljenitin, „expansiunea spre Asia“, „corectitudinea politica“ si alte devieri de la „ideal“ sunt explicate, documentat si fara sa aplece balanta spre o parte sau spre alta de catre academicianul Kjell Espmark. El atrage mereu atentia asupra unui fapt de bun simt, acela ca selectiile trebuie sa fie privite, in primul rand, prin situarea lor in epocile respective, dublata de perspectiva (am vazut, vaga) a testamentului lui Alfred Nobel, dar si de mersul inainte al societatii umane. Sigur ca mai putem adauga nemultumiri din ultimii ani in care s-a spus/ scris ca Nobelul literar e „un premiu pentru pace deghizat“, ca e supus prea mult geopoliticului in intensa transformare, ba chiar ca e un „premiu filologic“, ce nu mai are relevanta...
Dincolo de toate acestea, insa, nu putem sa nu-i dam dreptate autorului cand afirma ca „o slabiciune esentiala trebuie cautata in sistemul international de propuneri care, in multe locuri, tinde sa-i nominalizeze pe creatorii nu doar bine conturati, ci si detinatori ai unui rang foarte inalt in regiunea respectiva, si sa se abtina de la propunerea unor talente mai tinere, aflate in plina evolutie. O consecinta ar fi necesitatea intensificarii propriilor cercetari de catre Comitetul Nobel, privind literatura ce se iveste din diverse puncte cardinale.“ Si nu putem sa nu-i admiram obiectivitatea atunci cand scrie, in detaliu, despre „evaluatorii“ listei premiatilor, care exclud“ periodic (simbolic, fireste) pe cei ce au fost alesi dupa criterii extraestetice sa faca parte din selectul „club“ si care n-au confirmat in timp. Sau peste care a trecut cu brutalitate acel tavalug al „momentului dat“. Caci, pana la urma, ce este premiul Nobel pentru literatura decat o temerara, dramatica incercare de a pune in acord efemerul cu eternitatea, localul (cel mai restrans!) cu globalul in ascensiune, optimismul idealului mereu de atins cu fatalismul funciar, un an cu un secol si ceva...?