Combustia si managementul zvonului
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Zvonul este o poveste negativa, o creatie colectiva cu functii si disfunctii sociale complexe, rezultat al „tranzactiei colective“ (Tamotsu Shibutani – „Improvised News. A Sociological Study of Rumor“, The Bobb-Merril Company Inc., New York, 1966, p. 29), un segment de razboi cald sau/si rece. Specialistii în psihologie sociala au propus analize dezvoltate si, evident, definitii. Astfel, daca pentru clasicii Bartlett si Zilling, Allport si Postman zvonul este „o afirmatie generala, care se prezinta ca adevarata desi nu se sprijina pe date concrete, pe informatii verificabile“, pentru alti analisti zvonul este precumpanitor o informatie tendentioasa care are ca finalitate subminarea unor informatii oficiale sau perceptii colective pozitive vizavi de un eveniment sau produs de consum. In aceleasi opinii, zvonul are si rolul de a revitaliza o legenda urbana, o mitologie negativa din categoria breviarele ancestrale ale fricii si urii; ea tine loc de explicatie pentru evenimente si fenomene care la un moment dat par inexplicabile: „Copil al insecuritatii, zvonul creeaza legaturi puternice între membrii unei comunitati a carei teama nu mai suporta întrebari fara raspunsuri.“ (Jean-Noel Kapferer, „Zvonurile“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 19).
Zvonul postcomunist care povestea despre felul în care, înainte de Paste, tiganii vand în halele din orasele romanesti carne de caine în loc de carne pascala valorifica, în calitate de tema secundara si derivat, tema sacrilegiului, a impuritatii, nesiguranta consumului si „mitul rasial“.
Zvonurile nu sunt întotdeauna subversive. O sursa a aparitiei, longevitatii si eficientei lor este curiozitatea naturala a omului, curiozitate care nu se multumeste cu informatiile publice, care, de multe ori, îi par (si chiar sunt) manipulari, dezinformari, conspiratii. Ne explicam astfel de ce aproape toti oamenii, indiferent de formatia socio-culturala, accepta si informatii private, le acorda credit si, chiar daca este vorba de zvon, barfa sau calomnie, le faciliteaza circulatia (exista si efecte curative, caci se spune ca aceste forme ale minciunii uzeaza ura!).
Prin zvon, informatia suporta mutatii care în mod natural fac zvonul activ: pe masura ce este consumat ca produs popular, zvonul suporta o operatie de simplificare, iar povestea devine mai scurta si mai usor de vehiculat. Dupa cateva „transmisii“, cea mai mare parte dintre detalii este eliminata, iar mesajul devine, în mod paradoxal, mai „vizibil“. Se retin doar delatiile care accentueaza informatia bruta si simbolica, în jurul detaliului semnificativ urzindu-se „basmul“.
De altfel, cele mai eficiente zvonuri sunt acelea care reactiveaza un motiv mai vechi si similar, lucrand astfel pe „stereotipurile existente“, cele care valorifica elemente esentiale si problematice din realitatea concreta, orizontul de asteptari si frica, gandirea magica, nevoia de explicatii simple, dar si dramatice usor de asimilat. Si astfel, din aceasta malaxare, se naste autismul zvonului, zvon care, chiar daca rareori a conservat „un sambure de adevar“, respinge apoi orice verificare a informatiei, orice confruntare cu evidenta. Potentialul urias presupus de un zvon îl introduce pe acesta în recuzita propagandei (vezi eficienta lui în epoci de razboi, în mobilizarea si motivarea soldatilor si a populatiei civile).
Dezvoltarea mediei ca urmare a multiplicarii informatiei nu a însemnat moartea zvonului. Dimpotriva, pe langa zvonurile spontane care irump la suprafata ca urmare a logicii colective care încearca astfel sa sanctioneze comportamente considerate aberante (vezi succesul „episodului zoofil“ reactivat astazi în Romania postcomunista absorbita de cultura postmoderna a trupului) sunt lansate zvonurile elaborate de comanditari, profesionisti, agenti de influenta (comanditarii sunt factori de decizie politica si economica, specialistii sunt cei care planifica secventele, coordoneaza si monitorizeaza evolutiile/efectele zvonului raspandit prin media, agentii de influenta sunt cei care lanseaza mesajul propriu-zis, conferindu-i prin notoritatea lor credibilitate). Evident, si alte structuri „informative“ desavarsesc manipularea, dezinformarea, intoxicarea (intermediarii, releele si „voluntarii“).
Blugi, bani si droguri/strong>
Un caz clasic, pentru spatiul romanesc, este „zvonistica“ anului 1989: prin aproximarea cifrei celor cazuti în timpul evenimentelor din Decembrie 1989; prin caracterul ambiguu al eroizarilor; prin „institutionalizarea“ zvonului ca forte ostile Romaniei au conspirat si ca Revolutia ar fi o mega-regie cu mult sange legitimator, ca represiunea militara din Timisoara a fost o riposta a armatei la actiuni provocatoare declansate din multimea civililor (vezi felul în care revista „Romania Mare“ si ziarul „Armata Romaniei“ au scris despre militarii decapitati si arsi de vii la Timisoara, în decembrie 1989); prin afirmatiile publice ale presedintelui Consiliului Judetean FSN Constanta, Barbu Dinescu, cu privire la otravirea apei potabile; si, nu în ultimul rand, prin zvonul lansat oficial (cel mai tenebros episod), de Ion Iliescu, în cuvantarea tinuta la televiziune în 23 decembrie 1989, „iesire“ în care afirma ca „teroristii trag din orice pozitie“.
Zvonuri „profesioniste“ au fost lansate despre „drogatii“ si „golanii“ care reprezentau opozitia din Piata Universitatii (1990), despre legionarii care „destabilizeaza tara“ sau despre drogurile, banii si blugii cu care taranistii îsi plateau „adeptii“ temporari. Aceste informatii circulau în tir încrucisat – la vremea aceea am fost nevoita sa confrunt informatiile furnizate de fratele meu, care era student la Bucuresti, cu dezinformarile din presa si televiziune si chiar cu povestile unor cunoscuti care pareau de buna credinta, dar prea spuneau pe toate drumurile ca „au vazut cu ochii lor“ cum taranistii „mituiau“ tinerii cu astfel de produse.
Astfel, zvonistica despre legionari, droguri, bani, masini de scris subversive si intelectuali miopi si tradatori a mobilizat minerii si i-a facut sa-si închipuie ca sunt factor civic, asa cum ne-a reamintit de curand Ion Iliescu.
Povestea lui Haarmann
Dezinformarea nu este însa numai strategie, ci si stare de spirit. Mecanismul comunicational modern si mercenariatul media sunt realitati care îl îngrijoreaza pe omul postmodern. O serie de evenimente din istoria imediata, mai precis felul în care ele au fost analizate si „prelucrate“ îl fac pe consumatorul comun de informatie culturala sa intuiasca faptul ca este manipulat. De aici si pana la paranoia colectiva – alt teren propice pentru noi dezinformari prin zvonuri – mai este „doar“ un pas.
Cazul „Macelarului din Hanovra“ si mai ales mediatizarile criminalilor în serie din istoria imediata nasc epidemii de angoasa colectiva, interferari de episoade de mitologie neagra, reactii haotice, linsaje, dar si noi serial-killeri flamanzi de notorietati macabre. Haarmann, homosexualul canibal care a actionat în Hanovra pe fondul crizei economice – si implicit alimentare – de dupa primul razboi mondial a terorizat orasul, dar si lumea germana, actiunile sale fiind mai numeroase si mai terifiante decat cele ale lui Jack Spintecatorul. In Hanovra au început sa circule zvonuri sinistre, mai ales ca opinia publica stia, din rapoartele Politiei, despre disparitiile multor tineri saraci care veneau din mediul rural pentru a-si gasi de lucru. Totodata, existau indicii despre faptul ca pe „piata neagra“, în conditiile crizei de alimente, s-ar fi vandut carne de om. Dupa ce-si viola victimele, ucigasul le omora sfasiindu-le cu dintii carotida, se îmbaia în sangele lor, dupa care îi prepara pentru a le comercializa carnea. Pus în fata mai multor evidente, Haarmann si-a marturisit crimele, nu s-a cait si, înainte de a fi executat si mitologizat ca „exterminator“, a prilejuit un proces fara precedent (în 1924, procesul a presupus audierea a 130 de martori, dovezi ce atestau 27 de asasinate, desi Fritz Haarmann afirma ca a ucis „vreo 40“ – teme obsedante pentru presa, dar si pentru opinia publica afectata de trauma canibalismului colectiv si, în fine, o executie „clasica“ prin decapitare). Personajul a intrat în analele crimei, în filmografia germana interbelica în calitate de „ucigas de copii“ si ca o referinta neagra, de cate ori opinia publica si autoritatile din spatiile citadine europene si americane se confrunta cu crime similare, cu killeri care au acelasi modus operandi. Exista, de asemenea, o anumita ciclitate a aparitiei temei canibalice, în preajma sarbatorilor religioase, în perioadele de viata extrema (saracie, razboi, proliferarea delincventei citadine). Zvonul postcomunist care povestea despre felul în care, înainte de Paste, tiganii vand în halele din orasele romanesti carne de caine în loc de carne pascala valorifica, în calitate de tema secundara si derivat, tema sacrilegiului, a impuritatii, nesiguranta consumului si „mitul rasial“.
Infanticid si antisemitism
In Evul Mediu crestin, acuzatia de deicid era înca axul antiiudaismului. Fiind însa cel mai vechi element al ostilitatii radicale fata de evrei, deicidul devine istorie fara efecte directe (vezi detalii în Andrei Oisteanu, „Imaginea evreului în cultura romana“, Humanitas, Bucuresti, 2001). De aceea, comanditarii si specialistii introduc în sistemul de motive antiiudaice un zvon nou, cu radacini istorice (episodul biblic al uciderii pruncilor din ordinul regelui Irod), legat de natura magica a gandirii umane, dar si de evenimentele comunitatii reale (la urma urmei, în fiecare epoca dispar copii, din motive diverse si aleatorii). In plus, infanticidul ritual nu era altceva decat o reeditare, mai palpabila si mai usor de înteles, a deicidului. Tema infanticidului ritualic este avansata si „complicata“ prin realizarea de falsuri („memorii“ moderne, precum „Marturisirile lui Neofit“, un închipuit rabin convertit la monahism ortodox, ins care descrie despre astfel de practici în Romania începutului de secol XIX). Legenda infanticidului practicat de evrei a fost cel mai puternic zvon antiudaic si apoi, antisemit – a durat cel mai mult (secolele XII-XX) si a avut efecte devastatoare. Povestile cu evrei care ar fura copii crestini, i-ar ucide în mod barbar si le-ar folosi sangele la prepararea azimei pascale au dat nastere în Europa unor adevarate psihoze colective, psihoze care au ridicat nivelul antisemitismului la cote paroxistice si care au generat procese inchizitoriale, executii, arderi pe rug, masacrarea si expulzarea comunitatilor evreiesti. Daca în Vest, progromul este o amintire medievala, în Est, pana la Holocaust, ea este una „moderna“ – în 1710, în Targu Neamt au fost linsati 5 evrei pe motiv ca ar fi ucis un copil crestin pentru „a-i folosi sangele de Pasti“; în Chisinau, în preajma sarbatorii Pastelui (6-8 aprilie 1903), antisemiti care detineau si un ziar local au raspandit „informatia“ ca evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui baiat crestin. Incitate, masele din Chisinau si din împrejurimi, au navalit înarmate în cartierele evreiesti. Bilantul – 50 de morti, sute de raniti, distrugerea a 800 de case si 600 de pravalii – configureaza caracterul de act genocidal al evenimentului. In perioada interbelica, legenda ramane în registrul ideologiilor extremiste, în discursul politic si în mentalitatea populara, fiind reactivata apoi ciclic, în comunism si postcomunism, în functie de fluxurile si refluxurile antisemitismului. Nu întamplator, în lumea postbelica, imediat dupa Holocaust, în timpul proceselor staliniste înscenate unor intelectuali si lideri comunisti evrei (între 1945-1948, 2.000 de evrei au fost victime ale pogromurilor în tarile Europei comuniste Polonia, Ungaria, Slovacia), dar si în preajma nasterii statului Israel, tema infanticidului a fost revitalizata. Chiar si eu am fost confruntata cu acest mit, în orasul Fagaras, cand, prin 1970, parintii si-au monitorizat cu spaima odraslele timp de cateva luni. Copiilor li se cerea sa nu „discute cu straini“, chiar daca acestia ofereau copilului tentatia suprema, adica ciocolata. Acelorasi copii le era spusa o poveste, ceva ce semana cu un basm despre capcauni; evident, era o poveste moderna „de groaza“, caci se finaliza cu rapirea copilului, adormirea acestuia prin anestezie, „golirea de sange“ a trupului si, în fine, cu abandonarea cadavrului pe camp, „într-o capita de fan“. Povestea nu era însa foarte explicita, caci nu identifica, cel putin pentru copilul „primejduit“, agresorul si finalitatea oculta a crimei. Tot pe atunci, „s-au combinat“ motivul canibalismului colectiv cu tema infanticidului ritualic. Se spunea ca în Bucuresti (pentru „provinciali“, acesta era – si mai este înca! – metropola, locul celor posibile si imposibile, Centrul), în restaurante gestionate de evrei, erau atrasi si ucisi tineri, iar sangele lor era folosit „în scopuri religioase“, în timp ce carnea era vanduta drept „carne de porc“.
Legenda omorului ritual supravietuieste si astazi în unele tari central-est-europene (Cehia, Austria, Ungaria, Polonia, Romania etc.) – la noi, în discursul politic antisemit profesat de grupurile politice legionare, dar si de liderii Partidului „Romania Mare“, care, în „organele de presa“, îndeosebi în ziarul cu acelasi nume, aminteau frecvent la începutul tranzitiei despre acest motiv de mitologie antisemita. In ultimii ani, acelasi motiv este „reactualizat“ prin valorificarea psihosociala a manifestarilor specifice criminalitatii postcomuniste, în special prin introducerea în poveste a traficarii de persoane. In legatura cu aceasta „inovatie“, Michael Shafir (în revista „22“, nr. 3/1996) acuza revista „Baricada“ ca transforma în zvon o informatie neverificata, informatie conform careia se afirma ca „mafia evreiasca de carne vie“ cumpara copii din Bucuresti si îi trimite, prin sistemul de adoptii, în Israel, loc în care inocentii ar fi fost apoi folositi pentru „pasca evreiasca care cere sange cuser, de crestin fragezit“.
Povesti de cumintit copiii
Deci, daca cineva îsi închipuie ca „basmul“ a murit, se însala; el este doar oarecum inactiv. Oricum, panicile legate de rapirile de copii se globalizeaza (vezi si notele si nuantele din toate campaniile media care fac cunoscute cazurile de copii disparuti). Si în aceasta problematica, Internetul ofera surprize! Zilele trecute m-am uitat pe „Softpedia Forum“, unde un forumist fervent, un „Tihomir“ antisemit retardat, ataca tema „Omorul ritualic la evrei“ (19 ianuarie 2007) cu informatii furnizate din literatura contrafacuta a secolului XIX: „Cunoastem cu totii zvonurile legate de aceasta practica oribila. In secolele trecute, evreii au fost acuzati adesea de o practica pe cat de macabra pe atat de bizara, si anume omorul ritualic. Se spune ca anumiti evrei, mai zelosi, îti preparau azimile de Pasti cu sange de crestin. Istoria a consemnat si cateva procese si marturii, inclusiv marturisiri ale criminalilor. Personal sunt convins ca astfel de practici au existat, întrebarea este: e vorba doar de o deviatie religioasa a unei secte evreiesti sau era vorba de o practica pe scara mai larga?“. Din fericire, antisemitul care va deveni agresiv în discutiile cu ceilalti forumisti a avut parte de zeflemeaua vizitatorilor acestui forum: „…tocanita de yom kippur este în special delicioasa cu sange de crestin. Se recomanda crestin fanatic, intolerant si convins de conspiratii. Eventual si un crestin fanatic, paranoic, intolerant si ne-european“ (vezi „turbo trabannt“) sau de o „lectie de cultura generala“ oferita de „LoveDemon“: „Ai postat fragmente dintr-un c…t (scuzati expresia) de „opera“ declarat antisemita, despre ce-a zis unul, despre ce-au zis altii si ce zice el ca i-a zis tat-su cand era mic, si nu înteleg ce pretinzi tu ca i-ar conferi vreun dram de credibilitate (poate doar limbajul retardat si arhaic, chipurile daca-i vechi e musai sa fie si veritabil… Daca o sa scriu si eu o carte
Chiar daca, individual, multi dintre noi repudiem astfel de date, legendele si zvonurile despre rapirile de copii au supravietuit pana în zilele noastre si devin azi fenomene „culturale“ globale, ciclice, actualizate si difuzate cu succes; ele penetreaza frontierele temporale, geoculturale si capata culoare locala atunci cand în poveste este identificat autorul actelor abominabile. Povestirile de acest gen, constanta a imaginarului colectiv, sunt active si datorita unui apetit ancestral si nemarturisit pentru zona obscura a raului inexplicabil, absolut. „Rapirile de copii“ sunt un motiv care paraziteaza evenimente reale – disparitiile de copii. Pedofilia, serial-killerii, tema traditionala a rapirii copiilor de catre tigani si a transformarii lor în mici delincventi „condimenteaza“ tema. De altfel, aceasta spaima – rapirea copiilor – completeaza arhaicele povesti despre capcaunul/cotoroanta canibal(a) si face parte din universul infantil. Astfel de atitudini au alimentat si zvonistica din 1989-1990 care îl diaboliza pe Ceausescu, „vampirul din Carpati“ , dictator închipuit ca fiind paroxistic însetat de putere si vigoare, pe aceasta din urma alimentand-o cu sange de sugari; astfel, Ceausescu se situeaza, în acest tip de imaginar alimentat de zvon, pe linia unei fictive si nedorite legaturi „dinastice“, în calitate de urmas al „vampirului Dracula“ (vezi Sandra Hohmann, „Zum Bild des Vampirs in der Literatur“, Gerhard-Mercator-Universität Duisburg, 1999 si Paolo Rumiz, „El Oriente“, Giangiacomo Feltrinelli, Milano, 2005 ).
Dar poate ca în cazul povestilor spuse, si mai ales în relatie cu aceasta din urma, se potriveste ceea ce spune un forumist (sau o forumista?) de pe „Softpedia Forum“: „ALOOOO, Provincia, s-a bagat curent electric. Suntem în anul 2007, a murit Ceausescu, gandim liber, circulam liber, nu-l mai votam, chiar, nici pe VC Tudor... Inca mai sunt oameni care cred prostiile astea?“ – zice Penca.