Comunismul din noi
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura controversei »
Autor: Dragos Dodu
Despre acele trasaturi ale identitatii nationale pe care vrem sa le uitam si de care nu putem, de fapt, scapa decat constientizandu-le.
Problema comunismului nu pare sa fi fost depasita. In ciuda tentatiei de a crede ca au trecut totusi de la revolutie ceva ani si ca prelungirile comunismului în viata noastra politica s-au istovit de la sine, configuratia celei din urma spune cu totul altceva. Modul în care este practicata la noi politica se trage prea adesea dintr-un trecut care ne mai bantuie, cu atat mai mult cu cat vrem sa scapam necinstit de el, de obicei printr-o iresponsabila uitare sau, mai rau, de-a dreptul prin escamotarea lui. Ma gandesc la succesul de lunga durata al PSD-ului, sub forma tuturor avatarurilor sale, sau al nefastului PRM si dezechilibratului sau lider, C.V. Tudor, si, nu în ultimul rand, la nostalgia dupa comunism a unei mari parti a populatiei, nostalgie care nu e straina de succesul formatiunilor politice mentionate, dimpotriva, de fapt, îl determina. Imi propun sa vorbesc aici despre cum a prins radacini comunismul la noi în speranta ca dintr-o asemenea aducere aminte am putea trage cateva învataminte pentru ziua de azi. Daca o vindecare rapida, eventual facila de ranile provocate de comunism e foarte greu de gasit, macar sa aflam mai detaliat, sa constientizam cum au aparut ele, ce rezistenta am avut noi ca organism fata de boala, de ce anume mai suferim.
Mi-am ales drept punct de referinta în demersul meu articolul lui Horia-Roman Patapievici, „Anatomia unei catastrofe“, publicat în „Politice“. E unul dintre putinele eseuri pe care le cunosc unde se sustine explicit ca trebuie sa fim responsabili de acest trecut recent, cu atat mai mult ca nu putem fi mandri de el. Autorul sau propune doua teze pentru explicarea modului în care s-a instalat comunismul în tara noastra. Prima este teza nesansei istorice, cea de a doua este teza modernizarii esuate. Desi prima teza este respinsa partial chiar de autor, în special din cauza modului în care este interpretata si asumata – de obicei, aceia care o sustin o fac, voit sau nu, pentru a alunga orice umbra de vinovatie de pe trupul constiintei noastre colective –, ambele se conjuga în netezirea unei cai de întelegere a acestui fragment de istorie. In ciuda sublinierii unor diferente de necontestat între ele, în ambele se face auzita vocea aceluiasi om. De aceea, atat cat e cu putinta, ele trebuie tratate laolalta sau, macar, atunci cand e avuta în vedere una dintre ele, nu trebuie uitata deloc cealalta. Nu doar dintr-un motiv logic, care vizeaza întelegerea lor cat mai adecvata, cat si din acela de a vedea cum poate fi adancita perspectiva lui Patapievici în aceasta privinta.
Ambele teze se bazeaza pe faptul ca modernizarea Romaniei a fost realizata de pasoptisti. Numai ca prima sustine ca tocmai în timpul procesului de modernizare, de subliniat: într-un moment cand acesta nu este nicidecum terminat, intervine ca un tavalug istoria, purtata de tancurile rusesti, distrugand ceea ce cu greu fusese castigat – si anume realizarea unui stat destul de modern în Europa acelei vremi –, iar a doua afirma ca esecul se datoreaza în primul rand pasoptistilor si urmasilor lor, care, undeva, ramane sa vedem unde, au gresit fundamental.
Cum a fost realizata modernizarea? Prin trecerea sufletului colectiv romanesc din trupul primitiv al satului în trupul modern al statului. Aici ne putem întreba ce acoperire are aceasta formulare, ce anume sunt trupul satului si trupul statului? Nu ar fi fost mai inteligibile formulari precum sufletul satului si sufletul statului? Ce mai e sufletul colectiv pe langa un suflet rural si unul modern? Si apoi, acceptand totusi aceasta terminologie metaforica, nu e ciudat sa i se dea sufletului colectiv un trup în care sa intre? Cine i-l da? Generatia pasoptista care, daca nu ma însel, e parte a sa ori, si mai bine, un aspect al sau. Altfel spus, un aspect al sufletului colectiv romanesc îi da acestuia, întregului suflet dublu specificat, primitiv si modern, taranesc si intelectual, un nou trup. Din perspectiva întregului, sufletul ca întreg îsi da siesi printr-unul dintre aspectele sale, acela intelectual, un nou trup sau, mai abstract, o noua determinatie. As prefera sa spun pe scurt ca sufletul colectiv se înnoieste, se transforma. De altminteri, nu mi se pare ca se poate pastra la nesfarsit exterioritatea suflet-trup dublata de aceea dintre arhetip identitar si atribut identitar, potrivit careia numai trupul sau atributul se schimba, iar sufletul sau arhetipul nu. Cand sufletul ca arhetip identitar îsi da un nou atribut, devine altul decat era în lipsa acelui atribut. Atributul presupun ca nu i se lipeste ca o eticheta care poate fi înlaturata oricand. Sau poate ca asta sugereaza Horia Patapievici si din acest motiv se dezlipeste atat de usor atributul modern, cel putin asa cum îl concepusera pasoptistii, atunci cand intra în scena viguros sovieticii? Nu cred.
Impresia mea este ca exterioritatea suflet-corp serveste pentru a putea vorbi despre o slabiciune a întregului suflet-corp, care, de la bun început, nu e bine sudat, slabiciune de care profita sovieticii pentru a insera comunismul. Atentie, pe langa exterioritatea initiala suflet-corp, mai apare exterioritatea dintre sovietici ca principali agenti, si anume din exterior, ai comunizarii, si întregul suflet-corp. Trupul i se adauga sufletului, nu creste din sau laolalta cu el, raul comunismului vine din exterior, se strecoara în fisura deja pricinuita de o exterioritate. In acest fel, din pacate, i se usureaza misiunea omului si asa tentat sa creada ca, pentru raul pe care îl traim, de vina sunt cu precadere altii, entitati exterioare noua.
Nu se poate nega ca aceasta exterioritate exista. Dar nu pot tine cont doar de ea. Pentru a nu trata problema unilateral, ar trebui încercat si un demers complementar. Nu ne putem gandi la fel de bine si ca slabiciunea întregului suflet-corp romanesc îi este intrinseca acestuia? Ca raul comunismului vine din interior? E adevarat ca vecinii nostri de la rasarit ne-au „ajutat“ sa trecem la comunism, dar nu trebuie sa ne gandim daca, într-un anumit sens, nu am cerut noi însine aceasta situatie? Nu în sensul ca am cautat-o explicit, lucru care nu poate fi dovedit istoric – miscarea comunista de la noi nu a avut o amploare deosebita în perioada interbelica –, ci în sensul ca, inconstient, am evoluat, ca societate, catre un regim nedemocratic, catre un regim totalitar. Unii intelectuali, comunisti sau legionari, fara a fi neaparat membri de partid, au criticat dur, uneori pe buna dreptate, democratia de la noi, dar alteori au militat catre renuntarea la ea în favoarea unui regim care sa „clarifice“ situatia cu orice pret. Dar masele care au aderat la miscarea legionara nu au stiut ce fac nici macar cat liderii lor, desi nici despre acestia nu se poate spune ca si-au dat seama pana la capat ce anume cer. Oare Eliade sau Cioran au fost încantati de politica dusa în concret de legionari, de asasinatele la care acestia au recurs? Nu cred. Ce vreau sa spun cu asta? Ca se poate vorbi despre o miscare inconstienta colectiva catre un regim totalitar, un regim care sa aduca binele cat mai repede pe pamant, imediat, nu atat în sens temporal, cat în sensul de fara mediere. Ce înseamna fara mediere? Fara dialog, identificand dusmanii, mai cu seama pe cei din interior, si nimicindu-i, deoarece – pretinde un asemenea regim –, o lume purificata de el este o lume în care raul nu mai poate exista. Din aceasta perspectiva, importanta factorului exterior care a contribuit la instaurarea la noi a comunismului nu este micsorata, nu e trecuta cu vederea, e doar ponderata, este echilibrata de un factor interior care pare ca reclama un ajutor exterior, o Rusie care sa ne stranga iubitor în brate.
Atunci nu se poate vorbi despre catastrofa bolsevizarii doar ca despre un accident. Schimbarea atributului identitar, a celui „satesc“ cu cel „statal“, nu era de fapt bine întemeiata în sufletul poporului roman. O slabiciune launtrica a acestui suflet se conjuga cu o situatie externa deloc favorabila noua. As putea exagera spunand ca nici în conditiile în care razboiul n-ar fi avut loc, ipoteza contrafactuala, modernizarea Romaniei nu s-ar fi terminat cu succes. Mai realist însa, probabil ca a existat o potrivire între nereusita politicii noastre interne si tavalugul care a venit la propriu peste noi. E adevarat ca alegerile din ’46 au fost castigate de taranisti – si falsificate de comunisti. Dar în evolutia ulterioara a starii de fapt pare a nu se mai recunoaste nimic din aceasta decizie a alegatorilor. Nu au existat destui romani entuziasti ca trecem la comunism? Nu au plans atatia romani ca Stalin a murit, nu s-a bucurat Gheorghiu-Dej de adeziunea unei paturi destul de largi de oameni? Sa fi fost ei doar niste mostenitori spirituali ai taranilor nemodernizati care au crezut din întamplare în minciunile comuniste, asa, fara nici o chemare launtrica? („Asa s-a întamplat, asa a fost sa fie, noi nu ne-am asteptat nicidecum la un astfel de deznodamant. Nimic din ce se petrecuse în ultimii ani, în perioada interbelica, nu lasa sa se întrevada un asemenea curs al evenimentelor. Noi, oamenii de buna credinta, am fost luati prin surprindere de aparitia si, ulterior, de instaurarea comunismului. A fost un accident istoric.“ Ceva de genul acesta ar putea fi spus în sprijinul tezei ca tara noastra nu a meritat sa devina comunista. Sa mentionam însa ca accidentul este determinatia unei substante concepute debil, ca o astfel de substanta nu se poate determina, macar într-o prima faza, decat sub forma accidentului. In concret, substanta sufletului colectiv romanesc, debil conceputa sau constientizata, înca nematurizata, trebuia sa se manifeste mai întai accidental, trecand capricios de la democratie la opusul acesteia. Ea înca este supusa logicii accidentului.)
Au fost niste biete victime ale unui regim impus din exterior? Intr-un anumit sens, da. Dar ca numai asa se prezinta lucrurile e greu de crezut. In fond, daca asta am gandi ar însemna sa reluam paguboasa parere ca tot raul vine din afara, de la alcineva sau de la altii – de obicei de la vreun vecin –, niciodata de la noi, pentru ca noi, în ciuda unor defecte minore, suntem buni. Acum însa, fiind numai în chip accidental rai, dar buni esentialmente, înseamna ca solutia este sa ramanem în tara numai noi, sa îndepartam strainii, daca nu sa-i eliminam de-a dreptul, adica sa ne purificam etnic. Ce se petrece, ne-am întors cumva la solutia nedemocratica? Asa se pare. Cand celalalt este preponderent mai vinovat decat mine, ispita xenofobiei si apoi, dusa la extrem, aceea a purificarii etnice, nu e doar o vorba în vant.
Perspectiva potrivit careia trebuie sa ne vedem temeinic paiul din ochi înainte de a trece la eventuala barna din ochiul aproapelui mai poate fi întarita de un argument, acela ca a existat si o înclinare interioara catre un regim totalitar. Imi voi aminti aici cum vorbeste Horia Patapievici despre „revolutia institutionala“, propusa de generatia pasoptista întru modernizarea tarii, ca despre o „creatie organica“. Un aspect al sufletului colectiv romanesc, generatia pasoptista, creeaza formele moderne ale statului, adica trupul statului modern. Acesta este un sens pozitiv al creatiei organice. Dar ea poate avea si un sens contrar. Macar logic, abstract, sufletul colectiv poate sa se îndrepte catre un regim nedemocratic, neparlamentar, antimodern, i.e. retrogad, catre un stadiu haotic, stapanit de devalmasie, catre colectivism.
Si nu asa au evoluat lucrurile, nu am ajuns într-o „democratie“, unde poporul suveran a scos la iveala din el tot ce avea mai bun, adica toate apucaturile sale tribale? Nu a fost înlocuit parlamentul de o adunare nationala? Nu am ajuns în acea stare de devalmasie în care toti, ma rog, aproape toti, sufera la fel, sunt la fel de saraci, mai ales sufleteste, la fel de napastuiti? Nu e si acum o parte consistenta a romanilor nostalgica dupa acea egalitate în fata nenoricirii? De ce sa aiba unii vile si sa manance cine stie ce minunatii cand putem locui cu totii în cutii de chibrit în care ne paste depresia si sa ne hranim „arhisuficient“ din ratie? De ce sa ne asumam riscurile unei gandiri personale, nuantate, cand putem sa gandim toti la fel, urmand linia generala, aceeasi pentru toti, indicata de partid? Cancerul acesta din noi a crescut, din resentimentele noastre proletare. Boala nu trebuie sa fie cauzata cu necesitate de un virus, de ceva exterior, ea poate creste dinlauntru, ca o boala psihica. Sa-mi fie cu iertare, dar ma gandesc ca ea poate fi privita ca o „creatie organica“. Asta am fost noi în stare „sa cream“ spre sfarsitul perioadei interbelice. Atunci nu mai poate fi sustinut ca „slaba noastra rezistenta la regimurile totalitare a fost un ghinion: o nesansa istorica“, teza propusa, mai mult sau mai putin ironic, de Patapievici, idem, p. 81. Slaba rezistenta în cauza ni se datoreaza. Doar e mult mai putin a spune ca am evoluat catre ea decat ca am dezvoltat, e drept, mai curand inconstient, o înclinatie catre regimul totalitar. Poate fi însa sustinut ca „ajutorul“ exterior dat de catre sovietici e o nesansa istorica.
O parte a elitei intelectuale interbelice a conceput spiritul national ca „taranesc, ortodox, colectivist si devalmas“ . Daca ea are dreptate, atunci spiritul national asa cum se prezenta el între cele doua razboaie are în comun macar trasaturile colectivismului si devalmasiei cu spiritul national de dupa ’45. Exista aici o continuitate, o coerenta. Pe baza ei putem spune ca spiritul national si-a dezvoltat în perioada comunista posibilitati proprii lui, si-a adancit un mod de a fi definitoriu pentru el, un mod care decurge din conceptul sau, cel colectivist, devalmas – în realitate, cel de a fi toti o apa si-un pamant într-o devalmasie a nenorocirii. Ceea ce nu vrea sa spuna ca spiritul national era conceptibil doar astfel. Macar sub un aspect al sau, el era si modern. Pe de alta parte, asa cum încerc sa arat aici, modernitatea sa nu era suficient de matura.
Acesti membri ai elitei marturisesc involuntar despre neputinta poporului de a se desprinde de starea sa primitiva si, de fapt, despre dorinta sa de a reveni la o stare de lucruri nemoderna, asa-zis traditionala.
Ca voia sau nu, poporul nu putea sa se sustraga devenirii istorice, schimbarii sale, el nu putea ramane în acea stare mincinos paradisiaca a „spatiului mioritic“. Dar daca schimbarea a avut loc peste capul lui, macar îsi putea dori sa se întoarca la acea varsta si în acel loc. Pare a fi întotdeauna usor sa se proiecteze asupra starii din care ai fost cumva scos, ca dintr-o matrice, o nostalgie dupa paradisul pierdut. Iar în cazul nostru, asemenea sentimente neclare au fost neîndoielnic favorizate de caracterul aparent atemporal al starii din care majoritatea populatiei trebuia scoasa. Apreciez ca astfel de sentimente sunt neclare întrucat ele nu sunt de sorginte tocmai constienta. Starea aceasta de lucruri premoderna, ba poate chiar preistorica, potrivit lui Lucian Blaga, nu poate fi pastrata la nesfarsit, însusi sufletul unui popor cere maturizarea – printr-o analogie jungiana cu viata unui individ, sufletul unui popor nu poate ramane necontenit, fara a se vatama singur, la varsta copilariei. Totusi, cand maturizarea prezinta o serie aproape nesfarsita de obstacole, asupra începuturilor natiei, asupra varstei ei preistorice intim legate de felul ei de a fi traditional se pare ca se proiecteaza nostalgia dupa origini.
Din pacate, începuturile mai mult sau mai putin istorice ale poporului – doar „taranii atemporali“ traiesc si în istorie – sunt asimilate înselator cu origini metafizice. Mircea Eliade apreciaza ca în modernitate „s-a ajuns în situatia de a astepta renovarea cosmica, „mantuirea“ Lumii, de la aparitia unui anumit tip de Rege, Erou sau Salvator ori chiar de la un anumit tip de conducator politic“ . Iar reînnoirea se face prin întoarcerea la origini, la originile metafizice ale respectivei natii, pentru ca ea se face prin reiterarea unui model arhetipal, originar. Nici din perspectiva jungiana apropierea nu e fortata: începuturile vietii unui popor tin de inconstientul sau colectiv sau de modul în care se configureaza, în situatia sa particulara, inconstientul colectiv, iar originile metafizice, întrucat transcend individul si vointa sa, tin tot de inconstientul colectiv. Una din imaginile inconstientului colectiv este mama, Marea Mama sau matricea, iar aceasta este o întruchipare destul de adecvata pentru spatiul mioritic ori felul nostru de a fi traditional. Numai ca acest aspect al matricii nu este neaparat bun, el e de obicei neutru determinat, atat bun, cat si rau. La fel si legaturile cu el. Nu te poti întoarce la origini fara a-ti fi castigat în prealabil acest drept, fara a avea o anumita statura, o anumita forta care sa-ti permita sa porti un dialog cu ele. Altfel, în loc sa te adapi de la izvoare, sa te întaresti sau poate chiar sa renasti – de la astfel de izvoare bei, în cazul fericit, apa vie –, ajungi sa-ti gasesti în ele mormantul, precum Fat-Frumos din „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte“. Sufletul poporului nostru nu se maturizase în perioada interbelica, nu-si faurise o identitate proprie, suficient de îndepartata de traditie pentru a surveni natural momentul critic al necesitatii reevaluarii traditiei. Intr-adevar, el nu avea de unde sa se întoarca la origini, la începuturile sale, pentru ca nici nu se despartise vreodata de ele efectiv. Nici nu pasise bine pe calea de neocolit a modernizarii, ca si obosise. Isi punea deja, pripit, întrebari precum: oare nu cumva modernitatea nu ne e potrivita, nu trebuie sa luptam din rasputeri împotriva oricarei schimbari aduse identitatii nationale traditionale?
Pentru a vorbi în imagini, sa ne amintim ca, în unele mituri, eroul oboseste dupa lupta cu zmeii si vrea sa se odihneasca pe un superb camp cu flori ce-i iese-n cale. Calul sau îl sfatuieste sa n-o faca, pentru ca sub masca acelui camp se ascunde vreuna din sotiile zmeilor. Prin analogie, poporul care se întoarce obosit la varsta sa preistorica, la campul sau mioritic, ajunge în bratele mamei-zmeoaice, se adapa de la un izvor cu apa moarta, un izvor din care, în alte împrejurari, unele pentru care trebuia si trebuie sa se lupte, curge apa vie.
Mentinerea cu orice pret, încapatanata a unei identitati traditionale neschimbate merge mana în mana cu întoarcerea catre fondul traditional, de fapt catre strafundurile inconstiente ale sufletului colectiv. Dar în aceste tenebre sacre nu poti afla iesirea din situatia critica în care te afli – ma gandesc la criza interbelica prin care a trecut poporul nostru, daca acum se poate considera ca o fi iesit – fara o lupta prealabila. Or, ce arma avea sufletul colectiv romanesc în interbelic pentru o astfel de lupta? Nici macar pe cea a întelegerii situatiei sale. Intelectualii ce preamareau „traditia“ îsi imaginau spatiul mioritic doar ca pe un paradis, sufletul poporului ramanea autentic, dupa ei, numai în masura în care îsi pastra atributele traditionale, si doar pe acestea, ceea ce era tot una cu a spune ca trebuia sa le respinga pe cele moderne. Originile însele cer continuarea drumului, mai abrupt spus, transformarea sufletului, deoarece, la rigoare, ele sunt un început a ceva. A le venera ca atare, fara a le dezvolta, a te opune vehement modernizarii, a pretui traditia doar de dragul ei înseamna a nu o întelege, a nu o respecta în spiritul ei. A trata originile ca pe o valoare în sine, ce trebuie doar conservata, nu si dusa mai departe, înseamna a lucra la desfiintarea lor.
Venerarea traditiei se pare ca înseamna venerarea unui fond sufletesc inconstient din care nu e neaparat necesar sa primesti energie pentru a continua sa evoluezi fericit în viata. Ea poate deveni bolnavicioasa. Cand nu e adecvat înteles, acest fond livreaza posibilitati de viata preistorice, barbare. Daca, stapanit de inconstienta, un popor îsi doreste frenetic sa se afle în nemijlocita legatura cu originile sale tulburi, acestea îl „ajuta“ sa involueze catre ele. Ii trimit un contra-erou, un capitan ca Zelea Codreanu , un conducator ca Antonescu sau ca Gheorghiu-Dej ori, înca mai involuat, ca si Ceausescu, sa-l calauzeasca pe aceasta „minunata“ cale. Bineînteles ca majoritatea populatiei nu-l percepe ca atare, drept contra-erou, macar la început, ci proiecteaza în el cele mai infantile dorinte de mai bine. Doar un astfel de erou cum a venit, cum a si adus dreptatea, cum a starpit toti netrebnicii, toti împilatorii poporului si a daruit „oamenilor de bine“ o viata pe masura lor – de la un punct încolo, nici macar acesti oameni de bine nu mai cred ca ar fi mai buna; de fapt, cine stie?, întotdeauna se mai gasesc nostalgici. Romanilor cu astfel de instincte, „oamenilor de bine“, li s-a adresat dupa ’89 Ion Iliescu, dupa ce le-a recunoscut cu un simt infailibil reveria patologica. Cum sa nu fii nostalgic dupa un regim care a simulat crearea omului nou cand tu însuti sperai, mai mult sau mai putin tulbure, sa te înnoiesti?
Problema e ca fascismul si, putin mai tarziu, comunismul, desi nu erau ideologii faurite la noi, au venit în întampinarea asteptarilor periculoase ale unui popor nedesprins de fondul sau inconstient sufletesc, fond în care cauta, vrajit, o solutie rapida la starea sa istorica nu tocmai multumitoare. Iar ca revers al fascinatiei fata de acesta, era strans în brate, de acelasi fond, cu o dragoste sufocanta, ca de o mama-zmeoaica. Poate ca din cauza acestei intimitati îmbatatoare, care le-a luat mintile, au putut pana si reprezentanti ai elitei romanesti precum Eliade, Cioran ori Noica sa creada în solutia legionara. In asemenea vremuri tulburi pare a se ivi din inconstientul colectiv arhetipul eroului, dar si el este, în sine, dublu specificat, si bun, si rau. Prin el însusi, arhetipul eroului nu este deloc evident ca va fi bine înteles si bine recunoscut în concret. Fascinatia pe care o suscita nu e întotdeauna de bun augur, ea poate duce la paralizarea discernamantului si, consecutiv, la o împlinire barbara a sa, într-un contra-erou care beneficiaza de aura numinoasa a arhetipului. Cand Eliade însusi se gandeste la Codreanu ca la un erou, ce asteptari sa mai ai de la oamenii simpli? Si nu au fost si Antonescu sau Ceausescu perceputi, macar pentru un timp, ca niste eroi? Iar astazi, se pare ca C.V. Tudor se mai bucura de simpatia unei parti a electoratului tocmai ca mostenitor spiritual al lui Ceausescu si ca personaj favorit al proiectiilor celor ce spera în înfaptuirea dreptatii sociale de catre o mana forte, de catre un toiag de fier, atribute ale aceluiasi erou.
Aici se impune introducerea unei paranteze. Se poate întelege din cele de mai sus ca doar aplecarea catre traditie, catre niste origini gresit întelese si asumate e de vina pentru instaurarea regimurilor totalitare la noi. Ca din binomul pozitie prooccidentala, modernista/pozitie antioccidentala, antimodernista, numai cea de a doua ar fi vicioasa. Ar fi tentant sa credem ca cei ce au criticat, în perioada interbelica, regimul democratic si au sustinut renasterea spirituala a Romaniei prin purificarea (etnica) propusa de legionari sunt singurii vinovati, daca de vina trebuie sa vorbim, pentru dezastrul la care s-a ajuns. Numai ca si acesta ar fi un tip de rationament unilateral, facil simplificator. E greu de crezut ca acea parte a elitei care a criticat, e drept excesiv, democratia, regimul parlamentar, statul modern în ansamblul sau, nu a avut, fie si minimal, dreptate. Nu pot crede ca a fost vorba doar de o ratacire.
Ca sistemul democratic ajunsese în anii ’30 cu deosebire corupt pare a fi un adevar neîndoielnic. Acum, asta nu înseamna ca trebuia sa se renunte la el, macar pentru ca era raul cel mai mic posibil si era putin probabil sa se gaseasca un alt regim mai viabil decat cel democratic. Dorinta acuta si nechibzuita de a-l arunca în aer, proprie chiar si unor intelectuali ca Nae Ionescu, Eliade ori Cioran, e reprobabila si de-a dreptul înspaimantatoare pentru noi. Numai ca exasperarea la care ajunsesera unii ca ei – sa ne amintim ca nu erau nici putini, nici nereprezentativi pentru o buna parte a populatiei – este, printre altele, rezultatul politicii „democratice“ romanesti. Nu poate fi contestat ca, pana la un anumit punct, formele de stat moderne nu si-au gasit aici un fond, nici nu au reusit sa-l creeze, ba chiar au reusit sa-l rascoleasca pe cel vechi, traditional. O concluzie partiala ar fi ca esuarea modernizarii a împins catre cautarea unei solutii în traditie, asa cum am aratat ca a fost aceasta conceputa. Si, de ce nu, invers: preamarirea necugetata a mitului totalitar fascist ori, la Panait Istrati, comunist, a contribuit la esecul modernizarii.
Sa revenim. Am vorbit mai sus despre o anume continuitate între spiritul national interbelic si cel din perioada comunismului. As mai aduce un argument în sprijinul acestei idei. Cu privire la Codreanu si Garda de Fier, Mircea Eliade, incontestabil exponent al unei paturi a intelighentiei interbelice, a vorbit despre „renastere romaneasca“, despre „revolutie spirituala“, despre conceperea „omului nou“, despre „mesianism“. Renastere prin întoarcerea la origini, prin arderea nu neaparat metaforica a formelor moderne ale statului, înnoire a oamenilor si deopotriva a spiritului national, care astfel se salveaza din impasul politic. Apoi, detasat de realitatea romaneasca, scrie, la cateva decenii distanta, ca istoric al religiilor, despre „mitul marxist al unei varste de aur instituite prin victoria definitiva a proletariatului“, despre promisiunea marxista ca „nu va mai exista istorie propriu-zisa, va exista un fel de paradis terestru, caci va fi în sfarsit liber si va manca liber“ . Nu ar fi de ajuns sa subliniez aici asemanarea dintre cele doua regimuri totalitare. As insista mai degraba asupra modului în care functioneaza un astfel de mit.
Opinia predominanta este ca un asemenea mit a fost indus romanilor de un sistem de propaganda foarte bine pus la punct, cel putin dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Si, sub un aspect, chiar asa e. Noua clasa politica conducatoare, detasata pe fondul proletariatului, se foloseste de acest mit în scopuri necurate: comunistul de la conducere s-a înnoit atat de profund încat are o sete de putere cel putin la fel de mare cat a celui detronat, a „burghezo-mosierului“. Innoirea însasi devine un mit, de asta data în sensul de iluzie. Numai ca la Eliade este vorba despre un mit general uman, unul de sorginte metafizica sau, în termeni jungieni, un mit care e, macar în parte, creatia inconstientului colectiv. Or, arhetipurile, indiferent de acceptiune, eliadesca sau jungiana, nu stau la dispozitia omului, nici a vreunei clase sociale ori partid politic – chiar daca membrii celor din urma îsi pot închipui ca stapanesc toate detaliile propriei ideologii, inclusiv pe cele arhetipale. Mitul exista, indiferent ca omul vrea sau nu. Conteaza însa enorm cum e trait, înteles, simtit.
Nu este atat de important ca mitul comunist seamana cu cel fascist în abstract. Daca lucrurile s-ar opri aici, problema ar fi doar una intelectuala, ne-ar interesa probabil ca un joc logic. Mai important este ca a putut prinde radacini la noi dupa ce mitul fascist nu a reusit. Iar asta s-a întamplat în temeiul prezentei foarte active în inconstientul colectiv romanesc a arhetipurilor eroului, regelui (-stapan) si/sau salvatorului. Oamenii, simpli ori intelectuali, au crezut în aceste arhetipuri sau, altfel gandit, în arhetipul regelui care se ridica, eventual din sanul poporului, sa-si scoata tara din ghearele raului, lupta ca un erou pentru renasterea ei si e perceput ca salvator. De un astfel de temei e nevoie ca profetii mincinosi sa castige încrederea populatiei. Aici ar mai putea fi pusa întrebarea daca nu cumva ei însisi sunt robiti de aceste arhetipuri pe care le urmeaza ca-n transa. Dar sa trecem peste asta. Pe acest fond a crescut floarea otravita a fascismului, iar apoi, dupa ce el a dat gres, aceea contrara, desi aceeasi în principiu, a comunismului. Reluand o idee expusa mai sus, as putea spune ca, într-o succesiune nefericit logica, substanta sufletului colectiv romanesc e, mai întai, debil conceputa sau constientizata, asa ca se manifesta accidental, adica forma ei politica trece capricios de la democratie la totalitarism, iar apoi, în domeniul totalitarismului, prima specie, fascismul legionarilor, se converteste, la o distanta destul de mica în timp, în contrariul sau, comunismul.
Sa ne întoarcem pe final la teza modernizarii esuate. E clar ca sufletul colectiv romanesc nu a reusit sa-si schimbe decat superficial atributul identitar, pe cel preponderent traditional cu cel modern. De unde decurge „succesul comunismului romanesc de a crea un om nou“ . Horia-Roman Patapievici sustine ca de aceasta nereusita este vinovata în primul rand generatia pasoptista si continuatorii ei care nu au reusit sa faca „acceptabila Romaniei taranesti modernitatea Romaniei liberale“ . Nimic de zis, decat poate ca e prea intransigent cu elitele care au sustinut liberalismul. In fond, nici elitele care s-au împotrivit din rasputeri modernizarii nu sunt mai putin responsabile, fapt cu care cred ca ar fi de acord. Dar as adauga ca nici marea majoritate a populatiei nu e libera de responsabilitate, doar inconstienta nu poate fi o justificare. Mi se pare ca asta si sugereaza Patapievici atunci cand vorbeste despre legatura stransa dintre votul universal, cu subsecventa posibilitate ca majoritatea populatiei sa-si exprime optiunea politica, si autoritarism sau dictatura unui lider carismatic.
Insa, cu toate ca mentioneaza „sprijinul popular“ acordat „solutiei politice autoritare“ , el subliniaza ca acest sprijin a fost facut cu putinta de votul universal pentru care s-au luptat continuatorii generatiei pasoptiste. Sa ne concentram putin asupra acestei idei: simplificand lucrurile, generatia pasoptista a acordat votul universal populatiei tarii. Insa cea care l-a folosit prost a fost „Romania profunda“. Cu alte cuvinte, continuatorii generatiei pasoptiste sunt vinovati pentru ca i-au permis acesteia sa voteze. Restrictionarea manifestarilor acesteia prin vot cenzitar ar fi fost, potrivit lui Patapievici, o idee mai buna. E aici ceva neclar. Cum poti reusi sa modernizezi niste tarani daca nu-i lasi sa se manifeste liber? Si cum poti face asta daca nu le acorzi nici macar posibilitatea de a vota? Sa fie acesta un argument platonician, taranii reprezentand partea apetenta a sufletului colectiv, parte care e necesar sa asculte de partea rationala, înfatisata în cazul nostru de mostenitorii spirituali ai pasoptistilor?
E adevarat ca e riscant sa lasi sa se manifeste liber aceasta parte irationala a sufletului. Dar, limitand-o foarte strict, mai apasat spus, tinand-o în robie, fie si doar metaforic (desi rascoala de la 1907 nu a fost o metafora), nu pregatesti tu însuti momentul în care ea se va rascula? Nu o determini sa tanjeasca dupa un salvator, de pilda un conducator politic? Teama mi-e ca, în realitate, votul universal, dublat de reforma agrara, asa cum a putut aceea sa fie facuta, nu a fost de ajuns. Cred ca elita democrata a înteles bine ca taranii trebuie cooptati în viata politica a tarii si ca trebuie sa se încerce rezolvarea problemei lor sociale, strans legata de proprietatea asupra pamantului. Insa mai cred ca miturile, în cazul nostru mitul regelui-erou-salvator, nu se manifesta doar din ratiuni politice ori sociale. Acestea din urma contribuie în schimb din plin la configurarea unei anumite receptari a mitului, de exemplu a uneia deformate.
Daca intelectuali ca Nae Ionescu sau Mircea Eliade ar fi reusit sa interpreteze adecvat arhetipul regelui-erou-salvator, în loc sa i se supuna neconditionat, iar apoi sa ajute si oamenii de rand sa-l înteleaga, macar nedeformat, într-o cheie pe cat posibil simbolica, de nu chiar religioasa, poate ca dezastrul n-ar mai fi capatat asemenea proportii. Ar fi fost prea frumos, probabil imposibil, ca situatia sa se fi putut schimba din temelii, iar tara noastra sa nu fi evoluat catre un regim totalitar. Sa-mi fie iertat ca ma gandesc la asa ceva, dar sa ne aducem aminte, în acest context unde s-a vorbit despre mesianism, ca Mantuitorul era asteptat ca un rege care sa scoata poporul ales din robie, cea romana atunci, adica pana si El a fost înteles mai curand politic. Ceea ce nu l-a împiedicat, ba poate chiar l-a întarit în a sustine ca Imparatia Lui nu e din lumea aceasta. El s-a întrupat, a fost printre noi, dar nu a vrut si nu trebuie sa fie înteles dupa o masura obisnuit omeneasca.