Rodica Ion si Gara trairilor aleatorii
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
Fidel ideii potrivit careia artele, indiferent de limbajul folosit, se întalnesc în discursul lor despre lume, Muzeul Literaturii Romane gazduieste continuu expozitii de arta vizuala. Recent, a fost vernisata aici, în salile de la etaj, expozitia „Calatorie în amanunt“ a tinerei Rodica Ion. Nascuta în 1975, absolventa, în 2004, a Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, clasa de Arta Murala a Marilenei Preda Sanc, Rodica Ion se dovedeste un artist prolific, fiind deja la a patra personala. „Calatorie în amanunt“ a facut escala la Bucuresti, dupa o prima prezentare la Belgrad la începutul acestui an.
Intrarea în expozitie dovedeste o „regie“ ingenioasa. Picturile si lucrarile de grafica sunt sprijinite pe socluri; volume masive, împachetate în folie lipita cu scotch. Vizitatorul devine astfel un trecator printr-o gara de marfuri, desigur speciale, care-l opresc în drumul sau catre indiferent ce. Piese de mari dimensiuni, într-o cromatica preponderent calda si nu rareori contrastanta solicita ochiul prin aparenta încifrare a limbajului. La prima vedere, lucrarile par sa apartina demersului abstract. O mai îndelunga oprire descopera elemente usor recognoscibile, esentializate, de un lirism pe care forta compozitionala îl disimuleaza. Lectura operelor Rodicai Ion este vizibil stratificata. Privitorul se poate opri la îndrazneata sonoritate cromatica sau la rigoarea compozitiei purtatoare de monumentalitate. El poate apoi descoperi, ici si colo, elemente ale realitatii înconjuratoare, ca în cazul pisicii din „Liniste2“ sau al „turturilor“ din „Gheata“. In sfarsit, dincolo de aparente, poate gasi trairile. In fata elementelor naturii, a ideilor sau în interiorul sentimentelor omenesti. „Zborul“ Rodicai Ion are un dublu sens. Compozitia este, desigur, ascendenta, dar liniile verticale pot urca spre înalt sau pot coborî catre interior, într-un elan introvert, daca se poate spune asa. Elementele plastice ale compozitiei „Iubire“ sunt prinse într-un vartej. Este o întalnire, este, în acelasi timp, virtualitatea unei comunicari sau a unei miscari centrifuge. Si chiar daca sunt aerate, ele nu pot fi despartite de miscarea mult mai dramatica, mai accentuata si cromatic si compozitional din „Furtuna“, de exemplu. Primordialele elemente ale naturii, aerul, apa – fie sub forma ploii, fie sub aceea, solida, a ghetii –, pamantul devin subiecte ale trairilor artistului. Ele capata o consistenta care le impune privirii, ca în „Aer“, o dinamica accentuata, ca în „Ploaie“ sau o tulburatoare materialitate matriciala ca în „Foc, pamant“. Indiferent însa daca este vorba despre fenomene naturale sau despre senzatiile ori „banalele“ sentimente omenesti („Dupa“, „Avort“, „Frig“, pentru a da cateva exemple), se desprinde din lucrari o latura contemplativa. Nu în sensul neimplicarii autorului, ceea ce ar însemna, de altfel, o artificialitate de care Rodica Ion nu poate fi nicicum banuita, ci în acela al contopirii cu obiectul prin îndelunga convietuire vizuala. Aici gasim, evident într-o formula europeana, declarata admiratie si apropiere a artistei de stampele japoneze. Chiar daca s-a vorbit despre elemente compozitionale preluate din aceasta zona artistica, cum ar fi cartusele de culoare rosie, lipsite aici de semnatura, apropierea de arta japoneza este una de tehnica a comunicarii cu exteriorul si de mijloace plastice. „Pestele“ Rodicai Ion este urma miscarii lui în apa, compozitia „Drept“ este o întalnire între orizontal si curb, „Viitorul“ este prezenta continuta în miezul lucrurilor sau în trecerile, deloc nelinistitoare, din „Dincolo“.
Cu prilejul prezentarii expozitiei la Belgrad, scriitoarea Mariana Dan consemna:
„Chiar daca vrei sa vorbesti de experiment în cazul Rodicai Ion, el este de natura personala si artistica în acelasi timp si te opreste într-o «statie» existentiala în care realizezi ca însasi viata e un soi de experiment ori proiect, în care aceasta pictorita îsi gaseste toate motivatiile si alibiurile artistice în functia tabloului, care e un fel de catalizator al trairilor.“ Teoretic, afirmatia este valabila pentru orice artist autentic. In cazul de fata, ea capata consistenta prin dubla determinare a actului creator al Rodicai Ion: o acuitate a senzatiei si o capacitate, remarcabila avand în vedere varsta, de sublimare intelectuala. Stare de spirit, pictura si grafica ei releva o rigoare compozitionala, o economie de mijloace, o stiinta a folosirii culorii ce tradeaza filtrarea prin luciditatea impusa de mestesug.
Intalnind-o pe artista în expozitie, n-am rezistat tentatiei de a-i pune cateva întrebari. M-au incitat mai ales directetea exprimarii, sentimentul puternic de „viu“ pe care dialogul cu ea ti-l trezeste. Reproduc o parte din aceasta conversatie în jurul expozitiei si nu numai.
– De ce ati ales aceasta formula de expunere?
– A trebuit sa lucrez cu spatiul si nu împotriva lui. Mi-am dat seama ca ideea de a pune socluri la pictura nu este rea. De ce sa stea numai sculptura pe soclu? Sa se lafaie si pictura, si grafica.
– Sunt socluri atipice, care dau sentimentul de efemeritate.
– Ele raspund ideii întregii expozitii, aceea de calatorie, din care ramai cu amintirile fiecarei statii, fiecarui pas ...
– Asezarea unor lucrari de grafica pe podea, în mijlocul salii, ofera posibilitatea privirii lor din orice directie. In panotarea obisnuita, privirea este obligata la un anumit unghi. Este intentionata aceasta libertate a privitorului de a se roti în jurul imaginii si, eventual, de a alege singur punctul din care face lectura compozitiei?
– Exista o oarecare directionare. Vizitatorul este obligat sa urmeze un anumit traseu. De obicei, privitorul intra în sala, se uita de jur împrejur, fara sa depuna nici un efort. Eu îl oblig sa se aplece prin aceasta orizontalitate a panotarii si sa urmareasca detaliile. In al doilea rand, eu, cand lucrez, îmi tot întorc lucrarile. Am avut cativa profesori care m-au învatat ca lucrarea trebuie sa „stea“ bine din orice directie. Sigur ca am o preferinta, pentru ca indiferent de „stabilitatea“ compozitiei, ideea mea cere o anumita directionare.
– Cat de arbitrare sunt titlurile lucrarilor?
– Foarte putin. Sunt vreo doua piese care parca îmi soptesc ca nu se simt bine cu titlurile lor. Cam asa procedez de obicei. Le întreb: cum vrei sa te cheme? De cele mai multe ori, îmi spun. De fapt, asa le chem eu acum. Poate mai tarziu le voi reboteza sau le voi adauga înca un nume.
– Ce ai vrea sa mai spui despre aceasta expozitie?
– In primul rand ca ea este dedicata lui Gyuri Kazar. Nu întamplator, toate lucrarile sunt studii dupa stampe, mai ales dupa acelea care apar în cartea lansata de curand, cand, la comemorarea lui, noi, de fapt, l-am sarbatorit. Este seria de stampe de Hiroshige. Apoi, multumesc domnului Condeescu si prietenilor mei fara care expozitia nu ar fi existat. La vernisaj le-am si spus: fara iubirile si fara urile voastre n-as fi facut tot ce este aici.
– Te joci în creatia ta la limita dintre figurativ si abstract. Unde te afli de fapt?
– Nu cred în abstract. Dar lupt împotriva celor care cred ca abstractul este facil. Nu este usor sa sintetizezi ceva. Mai curand poate fi facila reproducerea. Imi place pictura indiferent de demersul artistului. Dar tin la arta abstracta, mai ales ca în momentul de fata exista o tendinta catre figurativ. De fapt, ceea ce conteaza în piesele mele, este informatia, pusa în compozitie; o poveste care nu este scrisa litera cu litera.
– Cu ce profesori ai lucrat?
– Vladimir Zamfirescu, pe furate, cu Mircia Dumitrescu, Gheorghe Anghel, Vlad Ciobanu, Vasile Chinschi. La facultate am avut-o profesor pe Marilena Preda Sanc...
– Cum te simti vazand lucrarile în expozitie?
– In atelier, cand lucram la ele, mi se parea ca este o galagie cumplita. Lucrarile vociferau. Mi-am zis ca am luat-o razna. M-am întors cu spatele. Liniste. Am revenit, galagia a reînceput. Acum, ma uit la ele. E liniste!