Un Om intreg
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura » sertar
Autor: Niculae Gheran
Zicala „Cand tot raul e spre bine“ am verificat-o pe propria-mi piele, dupa cum nu o data s-a confirmat si pe de laturi. Bati la o usa care nu ti se deschide, pentru ca apoi sa se prabuseasca zidurile peste cei dindaratul ei (cazul lui Iordan Chimet, refuzat cu delicatete de Veronica Porumbacu sa participe la o sarbatoare de Purim, unde, in afara de Mihai Petroveanu, se mai aflau sotii Gafita si Baconski, cu toti victime ale cutremurului din 1977); pierzi un tren si afli ca a deraiat la Chitila; plangi dupa o iubita ratacita in ceata si Dumnezeu, bun si intelegator, te despagubeste cu doua, una de zile mari si alta de rezerva; izgonit dintr-o institutie avariata de-o haita de zurbagii, te pomenesti, n-ai fi crezut, intr-un mediu prielnic propriei tale dezvoltari. Adevarat noroc in ghinion, petrecut mai totdeauna la granita dintre tragic si comic.
Nici viata literara nu este scutita de accidente similare, mai ales in ramificatiile ei editoriale. O carte nepublicata la timp este ca un cosciug uitat intre peretii casei in care a fost zamislita: pana nu scapi de catafalc, n-ai loc de nunta sau de botez. Ca editor, mi-a fost dat sa oficiez toate aceste ritualuri la o rascruce de drumuri in preajma unui om de o rara noblete sufleteasca, carturar de aleasa conditie intelectuala.
L-am cunoscut la Editura Enciclopedica si Stiintifica, gratie unei lucrari careia ii pierduse urma. Dupa relatarile lui, o predase cu multi ani in urma Editurii Minerva (sau E.P.L.), de unde fusese matrasita din portofoliu si transferata la institutia sus-amintita. Eu insumi fusesem transferat aici in virtutea faimoasei politici de „rotare a cadrelor“, mijloc de a te descotorosi de cei nedoriti. Cum de cand ma stiu nu am aruncat cu piatra intr-un caine mort, trec peste numele binevoitorilor mei, cocotati atunci in fruntea sistemului editorial, odata cu revenirea in forta a platformei proletcultiste din jurul anilor 1968-1969. Din fericire, beneficiam de increderea directorului Dumitru Tranca, el insusi retrogradat dintr-o functie mai mare, ca si Mihai Sora, cantonat o vreme la aceeasi institutie. imi daduse mana libera sa initiez noi colectii si serii editoriale, colectivul redactional, mostenit de la Editura Politica, fiind aplecat peste doua lucrari de interes national: „Marea enciclopedie romana“ si „Enciclopedia Romaniei“, adevarate himere, atata timp cat se resimtea lipsa instrumentelor pregatitoare, de tipul cronologiilor, bibliografiilor, dictionarelor si enciclopediilor domeniale.
Nimerisem intr-o redactie literara patronata patriarhal de Gheorghe Pienescu, inconjurat, intre altii, de Gabriela Adamesteanu, Dinu Flamand, Nora Iuga, mai tarziu si Victor Ernest Masek, megiesi sub cupola artei cu muzicologul Gheorghe Firca, cineastul Gheorghe Rado, de artele plastice ocupandu-se Elena Hanciu, Smaranda Popescu si Alexandra Teodorescu, majoritatea astazi peste hotare. Nu pot uita ca in prima zi de activitate ma aflam in biroul cat o debara al barbosului Pienescu, pe masa caruia trona un imens manuscris de peste 1400 de pagini: „Mihail Kogalniceanu“, o biobibliografie critica.
- S-a intors acum de la cenzura fara viza de tiparire.
Discutand cu mai vechiul meu coleg despre toate si nimic - revenind mereu asupra marotelor noastre: Arghezi si Rebreanu -, frunzaream lucrarea pomenita, al carei autor, Alexandru Zub, nu-mi spunea nimic.
La vremea respectiva, putini stiau rostul „indolierii“ paginilor incredintate tiparului. Mai precis: peste noapte, se hotarase ca textele dactilografiate sa fie incadrate intr-un chenar cu 31 de liniute marginale. Motivatia oficiala: mijloc de calculare exacta a volumului printr-o paginatie-tip (31 randuri a 65 de semne). in realitate, noua grafica ingaduia cenzorului sa marcheze cu un punct discret randurile (pasajele) cazute in pacat.
Cum discutia ameninta sa nu se mai termine, alunecasem cu privirea peste toate semnele cerberului. Multe, dar nu de nerezolvat.
- Lasa-ma cu ceaslovul acesta acasa doua saptamani si ti-l aduc cu „bun de tipar“.
- N-ai cum, Niculae. De doua ori a fost la D.G.P.T. si de fiecare data s-a intors cum a plecat. Observatii de detaliu nu s-au dat peste eticheta de „inoportun“.
Am insistat si am plecat in cele din urma cu balotul sub brat, pentru ca apoi, la termenul fixat, sa-l restitui insotit de un referat in care argumentam rostul editarii si oportunitatea catorva interventii redactionale. in prealabil, avusesem grija sa discut de indelete cu Elena Doxanescu de la institutia amintita, o femeie care, pe parcursul anilor, imi dovedise ca stie sa asculte si peste latratul cainilor din ograda. Mi s-a parut normal ca, dupa primirea vizei, sa-l chem pe autor, explicandu-i toate tribulatiile.
- Ati taiat din text?
- Nu mi-am ingaduit. Au ramas in carte toate posturile bibliografice, numai ca pe-alocuri am intervenit in adnotari, schimband o bancnota de o suta in patru a 25, mai uzuale. Va astept sa veniti de la Iasi sa vedeti despre ce e vorba.
La Bucuresti avea sa se convinga, surprins, ca uneori schimbasem aceeasi bancnota de 100 in sase a 25. De pilda: adnotarea: „Protest catre Rusia tarista cu privire la rapirea Basarabiei“ o inlocuisem cu „Mesaj catre Rusia vecina asupra unor probleme de vie actualitate“.
- Domnule Gheran, mi-ajung anii de inchisoare pe care i-am facut. Stergeti „de vie actualitate“.
Am revazut apoi impreuna textul, traducand din romaneste in romaneste aceeasi informatie. Trebuiau ocolite cuvintele tabú de tipul „Basarabia“, precum si tot ce-ar fi pus intr-o lumina defavorabila istoria marelui frate. Astfel, la capitolul dedicat relatiilor romano-ruse, adnotarea unui titlu care privea impuscarea catorva ofiteri romani de catre militarii taristi, aflati in trecere prin capitala Prahovei, s-a redus la: „Despre incidentele din Gara Ploesti“. in rest, datele bibliografice se reproduceau integral intr-un capitol bine structurat tematic.
Cartea a aparut in anul 1971, reliefand, prin comentarea celor peste 8000 de titluri, profunzimea studiului si, implicit, spiritul critic al unui istoric de larga respiratie, ce debuta editorial in mod spectaculos, oferindu-ne un etalon de cercetare aplicata.
- Si-acum ce ne mai dai?
- Nu-i suficient, domnule Gheran, ca „Kogalniceanu“ a zacut ani de zile in sertarele editurilor pana i s-au ingalbenit foile?
Am insistat si-mi place sa cred ca siguranta interventiei mele a avut ecoul scontat:
- Va dau un „Xenopol“!
- Cand?
- Sa zicem un an!
Asa a fost, desi, sincer vorbind, initial nu l-am crezut, fara sa stiu ca autorul nu se dezlipea de la masa de lucru, oficiind de dimineata pana seara acelasi altar al singuratatii.
Nu stiu prea bine de ce, dar atunci mi se parea extrem de tanar, aflat miraculos in prelungirea unei sublime adolescente, cu toti cei 36 de ani inscrisi pe raboj. Avea o puritate neobisnuita in priviri si un zambet dezarmant, cu care abia indraznea sa te contrazica sau sa sublinieze o idee iesita din comun, mai mult ca o scuza, lasand mereu comunicarii o fereastra deschisa. Nici un rid nu-i marca trecerea prin infernul detentiei, iar parul blond-auriu ii lumina si mai pregnant trasaturile juvenile. Doar fruntea, nefiresc incretita continuu, ii trada nelinistea interioara, facandu-te uneori sa simti ca, desi alaturi, cotrobaie cu mintea pe alte coclauri. Alergand mereu contra-cronometru, se incapatana parca sa recupereze un timp pierdut. Viata de sihastru, implinita prin carte si pentru carte, intr-o lume ostila celor haraziti sa ramana in istoria neamului prin inaltimea mintii si nu prin agoniseala lor.
- Si-acum, ca a aparut „Xenopol“, ce ne mai dai, Alexandre?
- Un „Parvan“, boierule!
Apelativul, neobisnuit in epoca, intrase in vorbirea noastra pe usa din fata; vom fi fost noi subtiri la buzunare, dar boieria spiritului nu ne lipsea defel. Dupa ce ne dumirisem de unde ne tragem in gandire si ce vrem, nimic si nimeni nu ne impiedica sa ne consideram mai asezati decat toti avutii din jurul nostru, damblagii, atunci ca si acum, pe cararile culturii.
- „Parvan“ sa fie, Alexandre, dar, rogu-te, fixeaza-te bine la un numar de pagini, ca avem de-a face cu o administratie bolnava. Te anunti cu o carte cat o caramida - e perfect; dar daca te pune naiba sa te programezi cu 300 de pagini si dai 312, e jale. Lasa o marja.
- Sa zicem 400 de pagini.
Si, bineinteles, spatiul s-a dovedit meschin, obligandu-ne pe amandoi sa tundem adnotarile.
Primul care avea sa valorifice aceste instrumente biobibliografice a fost autorul lor, semnand ulterior monografii prestigioase, precum „Mihail Kogalniceanu istoric“ (1974), „Vasile Parvan - efigia carturarului“ (1974) s.a.
in istoria cartii noastre, biobibliografiile lui Zub au oferit un prototip pe care, ca editor, l-am impus intr-o colectie de profil cu concursul lui D. Vatamaniuc („Ion Agarbiceanu“, „Lucian Blaga“ si „Ioan Slavici“ - in colaborare cu T. Bugnariu si I. Domsa); Ion Balu („G. Calinescu“) s.a. Era firesc ca existenta unor atare instrumente de lucru sa impulsioneze lansarea unor serii de „Opere“, lasate acum in paragina. Aparitia recenta a monumentalei biobibliografii „Tudor Arghezi“, datorata lui D. Vatamaniuc, nu este altceva decat un ecou prelungit al activitatii de odinioara. Ma indoiesc ca astazi sa se mai gaseasca vreun amator dispus sa lucreze ani in sir de amorul artei, atata timp cat se risipesc miliarde cu editii asa-zis bibliofile, majoritatea facute la ciocan si nicovala sub pulpana unor faptasi cu luare de mana.
N-a fost niciodata cazul lui Zub, Vatamaniuc, Strempel, Balu, Nestorescu-Balcesti si al altor carturari de marca, obisnuiti sa lucreze mult si sa numere mai putin.
in raport cu legile economiei de piata, Zub este un personaj anacronic. Invitat pe vremuri peste hotare, el a revenit in tara, spre tristetea celor care pana atunci nu-i acordasera un pasaport. De-acolo s-a intors cu lazi de carti, reviste si documente, nicidecum cu o masina de la cimitirul frecventat de multi ipochimeni. Neavand unde sa le depoziteze, le-a carat la institutul unde lucra, sa fie de folos si altora. Oferindu-i-se sub regimul Conventiei un post de ambasador, a multumit de intentie si a refuzat. Diplomati pe toate drumurile, nu si oameni de stiinta de talia lui. Si, ca sa nu para o vorba aruncata in vant, sa ne imaginam cum ar arata cultura romaneasca daca toti diplomatii sau ministrii nostri de ieri si de azi ar fi lasat in urma lor macar o carte asemanatoare celor semnate de Zub sau de alti confrati, nuferi crescuti in mocirla sfintei indiferente fata de trecutul si prezentul unei culturi de seama, temelie fundamentala a oricarui edificiu social.
Pastrez in sertarele mele vreo 50 de epistole de la prietenul meu din dulcele targ al Iesilor. Marturisesc ca, initial, cu ele as fi dorit sa pornesc la drum, imbogatind o rubrica de evocari si documente. Paradoxal, recitite azi, m-au intinerit si imbatranit de la o scrisoare la alta. Parca mi-au fost aduse acum de postas, numai ca au poposit prea mult pe drum, imbatranindu-ne. Multe inscrisuri au valoarea unui jurnal intim si, in joaca, am vrut s-o probez cu pasaje datate. Ar fi fost, totusi, o nedelicatete, atata timp cat insemnarile ii apartin. Doar el si-o poate ingadui si, cine stie?, o va si face candva. Din cele stiute de mine, majoritatea oamenilor de cultura nu intretin un jurnal, ceea ce nu i-a impiedicat pe multi sa se confeseze in scris unor prieteni. Adunate, astfel de documente sunt uneori mai relevante decat memorialistica zmangalita la batranete, scaldata in uitare sau aflata sub povara unui trecut sau prezent anapoda. Oricum, ziua de ieri, buna sau rea, n-au cum s-o mai intoarca, s-o corecteze, decat masluind alfabetul.
intre timp, credincios siesi, tanarul de ieri a reusit sa-si respecte multe din angajamentele cu care se impovarase singur, intrand pe poarta din fata a Academiei Romane, strain de subsolurile ei dubioase. Asistandu-l de departe, ma bucur ca sufleteste a ramas acelasi, intreaga lui evolutie amintindu-mi de replica lui Lapusneanu:
„- De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!“