Piratii, la capatul lumii si al rabdarii
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger
Dupa „Omul-Paianjen“ si „Shrek“, o alta serie de blockbuster-uri a ajuns la al treilea episod – si, sa speram, ultimul.
„Piratii din Caraibe“ s-a transformat într-un nou „Matrix“: a debutat acum patru ani cu un film independent, inovator si absolut încantator, care, normal, s-a bucurat de succes, însa producatorii nu s-au multumit cu acest „mizilic“, visand la un megasucces planetar, asa ca au scornit doua episoade legate (astfel încat sa se asigure ca spectatorii vor merge la ambele), lansate la mai putin de un an distanta, întinzand pelteaua la maximum si mizand pe devotamentul irational al „fanilor“.
„Piratii din Caraibe: La capatul lumii“, semnat, ca si anteriorul film, de Gore Verbinski, este episodul cel mai lung din serie (aproape trei ore!) si cu povestea cea mai complicata – daca as încerca sa va rezum toate firele sale narative, spatiul acestei cronici mi-ar fi mult prea insuficient. De fapt, primele doua ore sunt cu adevarat cumplite si îi pot aduce pe spectatori la capatul rabdarii: aliante se fac si se desfac, iubiti sau tovarasi se tradeaza pentru a se împaca apoi s.a.m.d., încat nici nu mai stii care dintre personaje este bun, care rau si care doar nebun. Nu zic ca aceasta indecidabilitate ar fi musai un lucru rau, dar e normal sa te enervezi cand realizezi ca toate „rasturnarile de situatie“, care implica zeci de personaje, sunt perfect inutile. Batalia finala dintre corabiile „Perla Neagra“ si „Olandezul Zburator“ este, fara îndoiala, entuziasmanta, dar ea putea avea loc cu cel putin o ora mai devreme. In plus, momentele comice sunt mult mai rare decat în filmul anterior, pana si Johnny Depp (Capitanul Jack Sparrow, readus din lumea umbrelor) fiind incredibil de sters, desi scenaristii îl înzestreaza cu o personalitate multipla. In aceste conditii, principala distractie pentru spectatorii romani va fi sa-l descopere, sub tone de machiaj si accesorii pirateresti, pe Marcel Iures, care are chiar si doua-trei replici...
Filmul abunda în personaje si situatii penibile; aleg la întamplare cateva exemple. Vrajitoarea Tia Dalma (Naomie Harris) se dovedeste întruparea umana a zeitei Calipso, iubirea pierduta a capitanului-fara-inima-dar-cu-ventuze Davy Jones (la asta nu v-ati fi gandit, nu?). Un fost admirator al lui Elizabeth (Keira Knightley) îsi face aparitia cateva secvente, numai pentru a o elibera si pentru a-i marturisi ca nu are nici un amestec în asasinarea tatalui ei, apoi se sacrifica împacat cu sine însusi. Moartea „demna“ – si aberanta – a maleficului Lord Beckett (Tom Hollander) pare mai potrivita cu atmosfera din „Titanic“. Cat despre povestea de dragoste dintre Elizabeth si Will (Orlando Bloom), finalul ei este de-a dreptul patetic. Din pacate, exista si unele piste care sugereaza posibilitatea unui al patrulea episod. Totusi, faptul ca ultima secventa este una de tipul „dupa zece ani“ îmi da sperante ca nu va mai exista un sequel (macar în urmatorii... zece ani).