„Lucia di Lamermoor“ la Opera Merite si semne de intrebare
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Mi-l amintesc pe Andrei Serban în foyerul Operei Nationale, înainte de premiera mult contestatei sale productii cu „Oedipe“, trecand rapid printre spectatori si îndemnandu-i cu glas tare sa citeasca synopsis-ul din programul de sala.
Intre vis si realitate
Grea misiune si-a asumat regizorul bulgar Ognian Draganoff, regandind trama „Luciei...“ pentru noua montare prezentata la mijloc de mai de Opera Nationala din Bucuresti! (De fapt, este vorba de o productie timisoreana, datata 2000 si „importata“ temporar de prima scena lirica a tarii.) A imagina o întreaga mizanscena ca un vis al eroinei principale sau, mai bine spus, ca o întretesere între vis si realitate apare dificil ca demers, riscant ca realizare si, nu în ultimul rand, neconcordant cu textul, cu muzica.
In ambientul de cimitir în care se desfasoara (la Draganoff), practic, toata actiunea, Lucia, ale carei tulburari psihice sunt declansate înca de la început (cauza, pierderea mamei, pluseaza regizorul) si care este permanent controlata medical de preotul „de spital“ Raimondo si „infirmiera de... Cruce Rosie (?!)“ Alisa, îsi plasmuieste un iubit, Edgardo, personaj de mult mort, cu care nu s-a întalnit niciodata si care o obsedeaza prin aparitii fantomatice în cortegiu de îngeri. In alt plan ramane, desigur, cunoscuta intriga careia Lucia îi cade prada. Cea politica. Numai ca, odata cu contrapunerea vis-realitate apar inerent si inadvertentele cu textul, regizorul fiind nevoit sa faca modificari pentru a da, cat de cat, coerenta fictiunii sale, în jurul unui erou pe care l-a aneantizat: manipulari mincinoase (soldatii din primul tablou carora li se cere sa certifice „aparitia“ lui Edgardo), scrisori inexistente (pe care Lucia, în dementa ei, si le autoadreseaza ca venind din partea iubitului ei ireal), replici ale lui Raimondo catre Edgardo (precizate în partitura ultimului tablou) redirectionate catre Enrico, uciderea lui Normanno de catre acelasi Enrico (inutil de subliniat ca Donizetti si Cammarano nu i-au mai „invitat“ pe cei doi în finalul operei) etc. Cu toata imaginatia lui Draganoff, tabloul ultim este cel mai greu de justificat, fiind sustinut în integralitate de Edgardo cand, se presupune, acesta se volatilizase cu totul, el existand numai în închipuirea Luciei, acum moarta. Oare cat de multe abateri de la subiect si, în fond, de la sprijinul si exprimarea muzicala i se pot permite unui creator de regie? Este oare firesc ca opusul sa fie susceptibil de a fi semnat Donizetti-Cammarano-Draganoff? Exclus.
Dorind sa sublinieze imaginatia maladiva a Luciei, regizorul s-a simtit dator sa se exprime pleonastic (cat de des am fost nevoit sa folosesc aceasta sintagma la ultimele premiere ale teatrului de pe Splai!). Iata cateva flash-uri din marea arie a actului al III-lea: Lucia rememoreaza „Edgardo mio“ – cel evocat apare purtat de îngeri, Lucia canta despre „Inno di nozze“ – apare un alai de nunta, Lucia intoneaza „Ecco il ministro“ – apare un cardinal, Lucia îl invoca pe Arturo – si acesta apare cu valul mortii pe fata. Reafirm, muzica lui Gaetano Donizetti se exprima singura, cu suportul textului libretistului Salvatore Cammarano si trebuie lasata sa-si îndeplineasca menirea.
Poate cea mai grava tara a acestei viziuni este ca visarea bolnavicioasa a Luciei spulbera înclinatia obsesiv-pasionala (oare mai putem vorbi de dragoste?) a eroinei pentru Edgardo, nimic nu are fior, anihileaza conductul care defineste asemenea partituri de prima jumatate de Novecento. Cei doi nu se ating, aproape nu se privesc, raman reci, distanti si impasibili, lipsiti de emotia iubirii.
Atent cu solistii, cu miscarea si atitudinile lor, dar prins, probabil, în vartejul complicatiilor propriei conceptii, Draganoff s-a concentrat mai putin asupra jocului scenic si expresiv al corului (muzical, bine pregatit de Stelian Olariu) care, iata, pe zguduitoarea povestire a lui Raimondo din actul al III-lea, a ramas total fara reactie, în poza de concert costumat.
Simfonie în alb-argintiu
Respectand obligatoriu contextul, scenografia si lighting design-ul semnate de arh. Catalin Ionescu Arbore au sustinut cu profesionalism si imaginatie mizanscena. Este poate una din cele mai reusite transpuneri ale unui vis într-un teatru liric. Albul imaculat domina, dansul voalurilor aduce simbolul irealului, amplasarea decorurilor (în principiu, sarcofage, basoreliefuri) cultiva asimetria ingenios „jucata“ – ca pandant al schematismului cartezian – iar platoul scenei este judicios si variat folosit. Costumele sunt absolut superbe, simfonia albului si tentelor de gri sau bej pastelat este „sparta“ de texturile multicolor ecoseze ale mantilelor, palariilor, esarfelor, capelor de epoca. Combinatia de alb si argintiu este o alta reusita cromatica. Lumina explodeaza la final într-o tenta orbitoare a aceleiasi mixari alb-argintii, care fixeaza grupul statuar funerar al celor doi eroi principali. Intr-un cuvant, atmosfera dorita de regizor a fost impecabil sustinuta scenografic. Am detestat însa caii uriasi de ipsos pe care Edgardo si chiar Enrico se ambitioneaza sa apara în zornait de... rulmenti.
Restituire importanta
Marele merit al noului spectacol revine dirijorului Adrian Morar, în primul rand prin redarea în integralitate a partiturii, o premiera pentru Bucuresti, cuprinzand cel putin un arc de timp ce se întoarce pana la jumatatea secolului trecut. Pot depune marturie! Mai mult, cred ca istoriografii ar veni cu dovezi pentru o perioada si mai extinsa. Au fost eliminate „salturile“ traditionale – sa exemplific... cateva masuri în cabaletta lui Enrico, aria lui Raimondo din actul al II-lea, un pasaj din ansamblul de final al aceluiasi act, scurta scena ce urmeaza ariei nebuniei – si, mai ales, a fost reintrodus marele si dificilul (vocal) tablou al „turnului“ (titulatura din partitura) cu care debuteaza actul al III-lea. O restituire importanta pentru scena lirica bucuresteana, cu valoare de reper.
Adrian Morar, pe care îl apreciez pentru incursiunile sale în teritoriul verist, a demonstrat o aplecare speciala si pentru belcantoul romantic donizettian. Tempii au fost logici, orchestra a sunat bine si precis, solo-urile instrumentale au fost valorizate. Gestica dirijorului, subtila si eleganta, s-a aratat – ca întotdeauna – inspiratoare.
In rolul titular, Mihaela Stanciu a expus cu generozitate bogatia si rotunjimea timbrala a glasului sau liric, stralucirea si vesmantul sonor plin de falduri armonice. Poate ca registrul supraacut nu-i mai este întrutotul la îndemana în acest moment al carierei, dar agilitatile se deruleaza în siguranta, linia vocala este fluent condusa, intonatiile grave di petto dau culoare. Am apreciat cateva pasaje intense, printre care cel mai minutios gandit mi s-a parut „Tu che vedi il pianto mio, tu che leggi in questo core“ din duetul cu Enrico, ceea ce vadeste preocuparea sopranei nu numai pentru prezentarea frumosului sau glas.
Tenorul Robert Nagy (Edgardo) a cantat cu cunoscuta-i sonoritate, cu penetranta egala pe ambitus. Inclin sa cred ca imobilismul la care a fost supus de regizor – a stat numai în pozitii fixe, în picioare sau calare – si-a pus amprenta si asupra paletei vocale expresive. Siguranta prelungilor acute a impresionat si de aceasta data, dar cateva atacuri brutalizate în tabloul ultim au iesit din formatul stilistic.
Personajul Enrico a revenit baritonului Ionut Pascu, o prezenta scenica dinamica, cu un registru centro-grav impunator ca timbralitate si culoare, a carui omogenizare la trecerea catre cel înalt se cere urmarita, ca si înmuierea sunetului în sens belcantist vorbind. Accentuand prea impetuos, excesiv violent, vizand verismul, tanarul artist se departeaza de spiritul cantilenei donizettiene. Efortul nu e deloc neglijabil si iata o usoara voalare de sunet s-a insinuat în scena „turnului“.
Raimondo a fost Pompeiu Harasteanu, bas de profunda rezonanta si autoritate artistica.
In alte roluri, tenorii Teodor Ilincai (cu inerentele emotii ale debutului, o tanara si promitatoare voce într-un rol mic, dar deseori problematic din cauza tesaturii vocale a scriiturii) si Valentin Racoveanu (Normanno), mezzosoprana Sidonia Nica (Alisa).
In final, un gand... Mi-l amintesc pe Andrei Serban în foyerul Operei Nationale, înainte de premiera mult contestatei sale productii cu „Oedipe“, trecand rapid printre spectatori si îndemnandu-i cu glas tare sa citeasca synopsis-ul din programul de sala. Afise amplasate din loc în loc recomandau acelasi lucru. (Ne amintim alegoriile, transpunerile în era contemporana.) Ei bine, stimati melomani, faceti acelasi lucru la noua productie cu „Lucia di Lammermoor , chiar daca montarea ar fi trebuit sa se sustina singura, în compania muzicii, a libretului! Altfel...