Literatura ca basm în bucatele
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
„Literatura e constant autoreferentiala si... noi, autorii, nu vorbim de nici o realitate exterioara însesi literaturii“ – afirma Federico Andahazi, citat de Ileana Scipione în prefata romanului „Mironositele“. Si continua: „orice text nu-i decat o piesa, care, mai devreme ori mai tarziu, se acomodeaza, în cele din urma, cu întortocheatul basm în bucatele al literaturii“. Foarte pe val, detinator al Premiului Planeta – 2006 pentru romanul „Anatomistul“, scriitorul argentinian s-a impus în lumea literara hispanica tocmai bazandu-se pe aceasta autoreferentialitate.
Intr-o perioada cand, dupa furia continuarii unor carti celebre (care s-a dovedit, poate, utila, ca metoda de scriere creativa, mai ales în universitatile americane, dar care n-a produs texte notabile, cu exceptia, sa zicem, lui „H“, „urmare“ a romanului „La rascruce de vanturi“, adjudecarea personajelor altor scriitori, amestecarea lor cu/printre persoane/personalitati reale si „închiderea“ lor în propria scriitura încep sa devina moda.
Incapatorul basm în bucatele al literaturii a primit în „corp“ si a integrat perfect în unitatea/unicitatea sa cele trei romane ale lui Federico Andahazi – „Secretul culorii pure“, „Anatomistul“ si „Mironositele“, remarcabil traduse de Ileana Scipione si publicate de Editura RAO, care-i dedica scriitorului o serie de autor. Serie care deja si-a gasit cititorii entuziasti si comentatorii pe masura. Prin ce captiveaza scrisul acestui (înca) tanar prozator, el însusi posesorul unei biografii speciale si al unor înaintasi speciali (tatal, Bela, emigrant în Argentina la mijlocul anilor ’50 dintr-o Ungarie însangerata, poet si psihanalist, bunicul aristocrat si pictor impresionist, candva „coleg“ de atelier cu Picasso, la Paris, dar si politician social-democrat, senator si ambasador în Turcia), cu „basmul în bucatele“ recognoscibil chiar în numele Carlos Federico Andahazi Kasnya?
Inainte de toate, printr-un joc (fara oprelisti!) cu literatura. Perceputa nu ca irealitate, ca fictiune, ca „basne“, vorba cronicarilor, ci drept realitate. Nu o alta realitate, chiar Realitatea. Pentru ca, în acceptiunea acestui prozator cu marca inconfundabila, Jack London, Camilo José Cela, Cervantes, Dostoievski, Kafka, scriitori pe care-i citeste asiduu „au lasat o urma în istoria romanului“, au schimbat, de fapt, fata lumii. Tot astfel, John Donne ori George Gordon Lord Byron si altii cativa pe care poate, în viitor, îi vom recunoaste printre personajele romanelor lui Andahazi.
Jocul de care aminteam include si coincidente stranii, întai regizate, apoi constatate „pe teren“ (si invers), (de si) remontarea mecanismului scrierilor gotic-terifiante, a romanelor de misterii cu secrete teribile abia la sfarsit, si nici atunci în întregime, dezvaluite, palpit de policier, pastise stralucite dupa autori celebri ai genului si nu numai, fireste intertextualitate, fireste postmodernism. Acesta din urma purtat cu panas de catre Andahazi, care în realitate (sau nu?) îl mineaza încet dar sigur, cu talent (insidios) de orfevru, în niste romane de mica întindere si mare chef de joaca. Apoi, printr-o punere în scena dibace a unor relatii si legaturi (nu tocmai sanatoase!) între originalitate si plagiat, între paternitatea operei, impostura si zisa devenita loc comun „cartile din carti se fac“. Sa fie, oare, „cineva“ în spatele fiecarui scriitor de valoare? Sa-i scrie oare acest „cineva“ cartile care-i aduc glorie, onoare si bani (cand se poate)?
Si daca da, care sa fie plata primita de acest „cineva“? Cu umor de-ti îngheata sangele în vene, Federico Andahazi reia (stra)vechea tema a pactelor (literare si nu numai) pe model Faust-Mefisto, creator – demon. In care cel dintai nu-si vinde sufletul ori sangele ci, într-o apasat erotica perioada literara – si cand a fost scris „Mironositele“, adica, în 1998, si cand se petrece „actiunea“, adica în 1816 – vremuri în oglinda, ce mai! – un alt fluid vital, adica sperma.
Bucatica lipsa pe care o „îmbuca“ Federico Andahazi în basmul (cel mare) al literaturii e, în cazul „Mironositelor“, aceea a unui gotic localizat în Villa Diodati' de pe malul lacului Leman, închiriata de Lordul Byron pentru o vacanta care-i reuneste prietenii, Percy si Mary Shelley, sora vitrega a acesteia, Claire Clairmont si pe secretarul sau, John William Polidori. Intr-o atmosfera imbibata de erotism nu tocmai comme il faut, aici se vor „naste“, în urma unui pariu, doua scrieri cu subiecte terifiante: „Frankenstein“-ul lui Mary Shelley si „Vampirul“ lui Polidori (prima povestire dintr-o specie care astazi face deliciile unei deja bine individualizate categorii de cititori-fani). Ceea ce-l intereseaza pe autor în intersectarea biografiilor acestor personaje reale, tinand cont ca, asa cum spune Julio Cortazár, „orice biografie e un sistem de ipoteze“, este cum a reusit Polidori, un medic marginit si nevrotic si un secretar care-si detesta, dar si iubeste (tainic) stapanul celebru într-ale literaturii, sa scrie povestirea si sa castige pariul. Studiul de „caz“ asupra pactului cu monstrul (sobolanoasa Anette Legrand, o „muza a tenebrelor“) e extins, spectaculos, asupra (mai) tuturor capodoperelor literaturii, punand în discutie paternitatea reala a lor. Si daca marii scritori ai lumii au fost, de fapt, niste impostori (inclusiv cel care si-a pus numele pe manuscrisul „Mironositelor“, adica însusi Federico Andahazi)? Ipoteza paternitatii (literare) incerte e dublata, în oglinda, de aceea ca girul editarii manuscriselor nu e dat de-o profesionista instanta umana ci de... o masinarie specializata, care spune da sau nu si care respinge chiar manuscrisul supraveghetorului ei, cel ce-i propune un text scris tocmai în parametrii publicabilului.
Literatura se naste din literatura printr-un act erotic, literatura e „materia“ literaturii si castiga pariul cu literatura care ajunge la cititor validata de-o masinarie, de un sistem, dar, asa cum spune Cortázar (citat de Andahazi), „sistemele se pot substitui, iar pariurile se pierd de obicei“.
Un alt roman care se nutreste din echivalenta literaturii cu basmul în bucatele atotintegrator e „Gertrude si Claudius“ al lui John Updike (aparut la Editura „Paralela 45“, în buna traducere semnata de Ana Andreescu). Un „Hamlet“ înainte de „Hamlet“, care i-a fost inspirat autorului de reflectiile cunoscutului shakespeareolog G. Wilson Knight: „Lasand la o parte amorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regina nobila, Ofelia, o comoara de dragalasenii, Polonius, un sfatuitor plicticos, dar nu rau, Laertes, un tanar original. Hamlet îi împinge pe toti spre moarte“. Dar si de ecranizarea de patru ore dupa „Hamlet“, din 1996, a lui Kenneth Branagh, care aduce în prim plan si personaje de „culise“, precum bufonul Yorick si batranul rege Hamlet, carora li se ofera noi „partituri“ fata de originalul shakespearian. Despre „Gertrude si Claudius“, într-un alt episod.