Irealitatea mediatizata
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura controversei »
Autor: Felicia Antip
Inchid televizorul si ma întreb de unde vine senzatia de ireal, de absurd, pe care o induc evenimente recente si în curs. Politicieni din primele esaloane ale diverselor partide se arata descumpaniti, s-ar zice ca s-ar fi asteptat la orice, nu însa si la o atat de categorica respingere prin referendum a tentativei lor a-l demite pe presedintele Traian Basescu. Cum nu-i putem considera nici prosti sau picati din luna, nici masochisti cu tendinte suicidare, trebuie sa gasim alta explicatie pentru încredintarea cu care s-au aruncat cu capul înainte într-o aventura cu zero sanse de succes si cu care se dedau acum la exercitii de combinatorica speculativa.
Nu cumva sunt din alt film decat cei ce nu traiesc întru politica, locuiesc în alta lume? Asta ce nu înseamna ca sunt de pe alta lume, lumea cunoscuta de ei, singura lume cunoscuta cu adevarat de ei nu-i o nalucire, ea este cat se poate de reala, de materiala, de concreta si atat de absorbanta încat cei din interiorul ei nu au cum vedea ce se petrece în afara.
Am mai scris despre disproportia dintre numarul bogatasilor din varful piramidei politice (conduceri de partide, Parlament, guverne succesive) la noi si la altii si, pe de alta parte, dintre acest numar si numarul oamenilor avuti din alte categorii de populatie. Sa observam acum alta fateta a disproportiei: densitatea fostilor nomenclaturisti în noile structuri si în straturile de foarte sus, de sus si de mijloc ale averii care cumpara putere si ale puterii consolidata de avere.
Camarila largita s-a transferat cu arme si bagaje în post-ceausism si se simte mai bine decat oricand, mai bine decat si-ar fi putut imagina vreodata ca s-ar putea simti. A adus cu sine întreaga perfidie a double-thinking-ului si a double-speaking-ului si know-how-ul rotatiei de cadre în regim de perpetuum mobile si sistemul de interconexiuni care i-a facut si-i va face întotdeauna „sa tina aproape“ si informatia privilegiata despre bunuri, active, fonduri aflate în proprietatea statului comunist si toate relatiile cu parteneri economico-financiari externi ai Romaniei si aroganta fara de margini si deprinderile de casta. Punand la bataie toate aceste avantaje si atribute, s-a priceput si s-a grabit sa declare fara stapan si sa-si însuseasca tot ce se putea gabji, solul si subsolul si ceea ce misca sau era fixat în diversele medii, pe pamant, pe ape, în vazduh: terenurile agricole si padurile, petrolul si celelalte zacaminte, vapoarele si tipografiile, casele de protocol si magazinele, fabricile, rafinariile, comertul cu arme, loteria, întreprinderile de constructii de drumuri, cai ferate, diverse alte utilitati, conturile din banci straine si o seama de alte mijloace de productie si surse de venit la care nici cu gandul n-ar fi putut gandi cei din afara vechiului sistem. N-a scapat din maini nici noile partide si ministere, vechile-noile administratii judetene si locale, sistemul de învatamant, de sanatate, armata, politia si mai ales serviciile secrete, nimic din ceea ce poate fi folosit pentru a asigura privilegii nemaiauzite. Asumat si afisat cu ostentatie, concentratul de capital si de autoritate a ajuns la o densitate obscena si nici o legislatie anticoruptie sau pentru lustratie nu-i mai poate primejdui astazi pozitiile.
Ne pierdem vremea si ne facem nervi urmarind la televizor simulacre de dezbateri în contradictoriu între politicieni care se încontreaza pentru ca asa e piesa si ziaristi cu parti-pris dinainte cunoscut. Daca ne lasam antrenati pe panta asta, o sa ne trezim drogati ca pe vremea CPUN-ului, cand renuntam pana si la somn ca nu cumva sa pierdem vreo zicere revelatoare, vreo paruiala verbala sau vreo gogomanie debitata de inimitabilii întemeietori ai parlamentarismului romanesc redivivus. O imagine recenta prinsa de un reporter al Realitatii TV a simbolizat pentru mine deosebirea dintre ceea ce ni se spune si ceea ce este. La raliul organizat de ei pentru ei si ai lor, proprietari de masini de curse si magnati altminteri interesati de afacere, dar în dispretul bucurestenilor împiedicati sa-si vada de treburi si de necazuri, domnii Tariceanu si Videanu, adversari politici înversunati, erau alaturi, foarte bine dispusi, doi camarazi cu pasiuni înrudite, care se întelegeau din priviri si din cateva vorbe prietenoase aruncate în treacat.
Ar fi cazul sa ne maturizam, sa ne dam seama macar acum, dupa ce-am constatat inaderenta politicienilor la realitatea în care se zbate tot omul, ca între noi si ei este o fereastra semi-oarba ca acelea din filmele politiste americane: noi îi scrutam atent, dar ei nu ne vad si nici macar nu-si dau seama ca ne aflam de cealalta parte a oglinzii în care, din perspectiva lor, se reflecta numai propriile lor chipuri. Daca ar fi spart geamul despartitor si s-ar fi ostenit sa ia cunostinta de existenta celor ce misuna, fac, dreg, vorbesc si poate chiar gandesc dincolo de el, ar fi constatat, eventual, ca acestia nu-l vor destitui pe seful statului numai si numai pentru a satisface capriciul celor ce au ceva de împartit cu el, ca ar fi trebuit sa se osteneasca sa formuleze un rechizitoriu plauzibil în termenii constitutiei. Si-au calculat însa mezaliantele, iesirile verbale, toate miscarile, uitandu-se doar unii la altii, ei între ei, ca si cum ei si numai ei ar fi întreaga Romanie. Acum se mira sau regreta, dar de învatat nu par sa fi învatat nimic: încearca alte figuri ale dansului în formatie, interesati doar sa ramana sau sa patrunda în ringul din care se exercita puterea, fara sa le pese cu cine vor ajunge sa dea mana sau cui îi vor întoarce spatele.
Actualul sistem de vot le garanteaza inamovibilitatea de casta, înlocuirea lui cu un vot uninominal conceput în asa fel încat sa nu rastoarne caruta ar asigura eligibilitatea celor în masura sa-si finanteze campania electorala personal sau cu contributia unor persoane-companii-grupuri de interese cu perspectiva de a încasa dividende din investitie. Populatia (ca altfel nu stiu cum sa ne zicem) nu poate decat sa stranga din dinti si sa-si exercite drepturile democratice, chiar daca optiunile sunt limitate. O zicala înteleapta spune ca, indiferent de cate ori s-ar însura, un barbat îsi va alege nevestele din acelasi sertar. O sa votam totusi cu încapatanare, iar si iar, pana cand vom ajunge sa avem mai multe sertare, nu doar din cel în care, dupa cum a spus Traian Basescu la ultimele alegeri prezidentiale, se afla numai fost comunisti sau, în general, fosti.
Ne lasam însa pacaliti atunci cand credem ca nu-i suficient sa ne exercitam drepturile cetatenesti, ca am avea si obligatia de a acorda atentie tuturor vorbelor de claca, tuturor exercitiilor de imagine ale alesilor si nealesilor nostri. Ne dopeaza televiziunile, ziarele, radio-ul, am devenit dependenti, unii dintre noi nu se îndura sa plece de acasa la ora jurnalului sau a talk-show-ului ca nu cumva sa piarda ultima dezvaluire, ceea mai noua rasucire, disputa disputelor.
Daca ar fi sa ne luam dupa ceea ce ni se spune si ni se arata, universul romanesc se împarte în stratul de sus, al detinatorilor painii si cutitului si patura joasa a delincventilor si asocialilor. Prea adesea, ele sunt contigue, ba chiar ajung sa se confunde. Una dintre caracteristicile comune este dezinvoltura, dezinhibarea, ostentatia cu care-si etaleaza hibele ca pe niste însusiri pretioase. Cei puternici si cei bogati nu se pricep sa-si gestioneze cu decenta puterea si bogatia, se poarta ca niste toape, afisandu-si atu-urile pentru a-i umili pe altii si exhibandu-si iremediabila mitocanie. Injuraturile si vorbele ordinare din Parlament nu sunt decat mostre reprezentative ale purtarii de fiecare zi a alesilor, ale modului lor de a gandi si de a se exprima. Ori de cate ori au fost facute publice, din diverse ratiuni, convorbiri particulare între marimi locale sau de anvergura nationala, televiziunile au fost nevoite sa introduca beep-uri peste beep-uri, pentru ca multe din vorbele care le venisera la gura respectivilor potentati sunt prohibite de legea audio-vizualului. Descalificanta iesire a presedintelui într-un moment în care credea ca e liber sa spuna orice a fost întoarsa pe toate fetele, prilej pentru cei care taie firu-n patru la TV de a o repeta cu nesat si cu delicii si de a formula, exemplificator, si alte insulte rasiste. Nu e zi în care jurnalele tip ora cinci, la concurenta cu emisiunile de budoar (difuzate nu numai de puzderia de posturi specializate, precum Euforia, Canal D, Romantica, Acasa, Antena 3, etc, ci si de posturi cu pretentii de seriozitate) si cu emisiuni strict politice sa nu ne arate cat de urat se poate trai, gandi, vorbi, actiona. Vrand-nevrand, lectiile de infractionalitate, de violenta, de cruzime, de nesimtire, de mitocanie, de exhibitionism, de parvenitism, de sfidare a bunului simt, de demagogie, de inconsecventa, de mintire în fata, se constituie în modele. Hai sa ne balacarim, hai sa ne vindem, hai sa ne dam la cap, asa cum vedem ca face multa lume, toata lumea! Odata ce Vadim si Becali au strans capital electoral înjurand si amenintand si defaimand si instigand fara sfiala, este de la sine înteles ca imitarea lor nu poate fi decat profitabila.
Noi, ceilalti, nu facem si nu spunem, cu rare exceptii, lucruri vrednice de a fi luate în seama. Daca se întampla sa fim savanti sau mari artisti, sa scriem carti remarcabile sau sa compunem simfonii sau sa ne ocupam de semeni în nevoie, mai avem o sansa: cateva emisiuni, din ce în ce mai putine, programate pe la miez de noapte, adica la ore neinteresante pentru vanzatorii de publicitate, se ocupa si de aceste specii rare. In rest, existenta celor care nu intra în categoriile mediatizabile e ca si cum n-ar fi. De ce sa ne miram ca nu suntem vizibili pentru politicienii care-si fac socotelile fara a privi si spre noi, odata ce nu suntem filmati, intervievati, înfatisati? De altfel, noi însine am ajuns sa nu ne mai bagam în seama, uitam ca exista viata si dincolo de micul ecran si de paginile ziarelor. Chiar si atunci cand un post de televiziune – Realitatea TV – ne întreaba ce ne dorim pentru noi sau pentru tara, raspunsurile noastre reflecta în prea multe cazuri o perspectiva distorsionata de falsele scari de valori construite de programele zilnice.
Ce-ar fi sa le întoarcem si noi, macar pentru o vreme spatele si sa ne vedem de ale noastre, sa ne concentram atentia asupra problemelor de care ne ciocnim zi de zi si pe care ei le ignora pentru ca nici macar nu le vad? Cand i se semnaleaza grave neajunsuri ale sistemului de sanatate pe care-l patroneaza dupa ce l-a dat peste cap, ministrul de resort raspunde plin de sine, dar pe alaturi, numind reglementari si trimitand la subordonati presupusi a fi mai în tema, pentru ca habar nu are de situatiile concrete si nici macar nu-i pasa de ele. Cand sunt aduse în discutie probleme din scoli, de pe litoral, de la ghiseele autoritatilor statului, de pe strazi si sosele, orice înalt responsabil deturneaza repede dezbaterea spre abstractiuni, teoretizari, recapitulari, perspective.
Stiu foarte bine ca nimic din ceea ce as putea scrie aici sau oriunde în alta parte nu va clinti înmarmurirea în proiect a celor care exista pentru a detine functii, nu pentru a rezolva sau schimba ceva. Cred, totusi, ca pe langa irealitatile intens mediatizate exista si realitati imediate care merita sa fie luate în seama macar de noi, cei care traim în interiorul lor. Voi încerca sa spun cateva dintre lucrurile pe care le stiu din experienta directa sau din experienta unor apropiati. Ca în anecdota cu tiganul care îsi întreba copilul muribund: „Ai vrea friptura? Poftesti cirese? Ai manca si ciocolata?“ si, raspunzand reprosului unui tert care i-a amintit ca nu are niciuna dintre bunatatile despre care vorbea, si-a explicat demersul: „Sa nu moara copilul neîntrebat“.