Protest la „Protest“

articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31
» cultura polemica »
Autor: Constantin Teodrovici

„Protest“. Despre functionarea defectuoasa a Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“

Domnule Presedinte al Romaniei,

Domnule Presedinte al Academiei Romane,



Ne adresam Dumneavoastra pentru ca faptele la care ne referim privesc nu doar cercetarii stiintifice în Academie, ci si nivelul legalitatii în tara.

Daca într-un Institut al Academiei, Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, în mijlocul Bucurestilor, se poate instaura, prin amenintari si infiltrarea sistematica a fricii, un regim de teroare si de ilegalitate, atunci ne aflam în fata unei realitati grave care decurge din subrezenia respectarii legalitatii în tot sistemul nostru social.



Un început foarte deplasat, hiperbolizat, care încadreaza problema fortat, tintind efecte publicistice ras-rasuflate; într-o tara ca a noastra, uite tocmai unde s-a încuibat faradelegea, teroarea, crunta nedreptate. Nu va imaginati ca Domnul Presedinte al Tarii, care stie el ce stie despre ilegalitate, s-ar putea sminti de ras citind acest denunt rasunator? Autoarea acestor randuri nu prea îsi da seama ce spune.



A. Va rugam sa luati masurile necesare pentru a verifica urmatoarelor actiuni:

1. Ce lucrari stiintifice de prestigiu au persoanele angajate în Institutul de Istorie si Teorie Literara pe posturile de cercetator stiintific dupa luna iulie 2006, de cand în Institut a venit un nou director, fostul presedinte al Academiei Romane, acad. prof. dr. Eugen Simion?

2. In ce zile anume s-au desfasurat, în luna decembrie 2006, concursurile pe post - unul dintre ele, spre exemplu, se pare ca a fost datat 29 decembrie, zi în care Institutul a fost închis?



Aici nu prea am ce comenta, cred ca, iarasi, solicitarea nu e bine formulata, pur si simplu trebuia sa se ceara verificarea legalitatii acestor concursuri, plecand, bineînteles, de la legitimitatea candidatilor de a concura pentru acele posturi. Indicand mereu, de la bun început ce „rau“ a fost savarsit (de ex., ca respectivii angajati ar fi niste neaveniti, niste incompetenti), se induce fortat ideea ca autoarea „Protestului“ stie adevarul gol-golut, a verificat si cantarit deja totul, valoarea oamenilor, neîmplinirea celor mai elementare reguli de angajare etc. Eu ma mir ca am scapat pana acum, cand am fost angajat la un alt institut al Academiei, nu aveam nicio lucrare, daramite una de prestigiu!



3. Cu ce drept li s-a interzis salariatilor sa plece în concediile de odihna programate pentru lunile septembrie - 15 decembrie 2006? Dupa 15 decembrie s-au facut presiuni pentru ca oamenii sa-si scurteze concediile amanate (fara nicio forma legala)?



Inainte de a fi pusa aceasta întrebare ucigatoare, cred ca trebuia facuta o cat de mica referire la împrejurarea care a determinat pe director sa ia macar si în calcul ipoteza interzicerii plecarii cuiva în concediu. Oare de ce? E bolnav de terorism psihic directorul sau au fost enuntate niste conditii de a caror îndeplinire depindea permisiunea de a pleca în concediu? De cercetat daca nu cumva oamenii respectivi voiau sa plece, sau erau chiar plecati în concediu, tocmai cand era imperios necesar sa faca ceva anume, pentru a respecta niste termene de finalizare a anumitor lucruri. Apoi, e o alta poveste daca un director poate fi de acord sau nu cu plecarea unui angajat în concediu într-o anumita perioada.



4. De ce în anul 2005 i s-a cerut unei asistente de cercetare sa revina din concediul de odihna (fara niciun motiv justificat) si i-a fost refuzat dreptul înscris în codul muncii de a-i fi platita calatoria de întoarcere. Pentru ca nu a dat curs unei ilegalitati, i s-a aplicat o dubla sanctiune: scaderea nejustificata a calificativului pentru munca intelecutala si scaderea fara nicio formalitate legala a salariului. In ce fonduri merg banii opriti din salariu de atunci încoace?



Aici nu înteleg cum a putut sa-i fie refuzata plata calatoriei de întoarcere, daca angajata nici nu a facut gestul de a se întoarce? In ceea ce priveste scaderea salariului, îmi închipui ca asta se poate face daca cineva nu îsi îndeplineste sarcinile de serviciu; numai daca nu si le-a îndeplinit si, în plus, a mai si plecat în concediu într-un moment în care era nevoie de prezenta ei, sanctiunea îmi pare justificata. Nu stiu ce prevede legislatia muncii, în general, sau alte eventuale reguli de functionare a unui institut al Academiei, daca exista.



5. De ce se refuza cercetatorilor dreptul lor legitim (de fapt obligatia) de a se perfectiona continuu, fiind împiedicati sa plece în strainatate, cu burse de cercetare obtinute dupa trecerea prin selectii serioase si dificile?



Cred ca întrebarea este pusa tendentios; putea sa înceapa cu „de ce li se refuza unor cercetatori dreptul legal, castigat, de a se perfectiona în strainatate?“, argumentandu-se, apoi, ca asta e o latura esentiala a perfectionarii. Dar, mai cu seama în domeniul literaturii, e foarte greu de crezut ca cineva nu poate înainta în învatatura decat mergand în strainatate; tare îmi vine sa cred ca, în aceasta disciplina, te poti perfectiona destul de mult si în Romania; nu ca ar strica cuiva o deplasare, dar sa spui ca cineva refuza unui cercetator dreptul de a se desavarsi profesional, întelegand prin asta numai si numai plecarea sa în strainatate, mi se pare o copilarie. Ar mai fi de luat în seama aici si momentul în care cineva doreste sa plece; daca e unul de maxima solicitare la locul de munca, parca nu ar fi cel mai potrivit. La urma urmei, o întrebare foarte importanta ar fi: care e relatia dintre director si angajati în cadrul Institutului? Este reglementata? Ce prevede? Cum, cu ce s-a abatut directorul de la lege? Daca totul era asa clar, puteau fi indicate una sau doua prevederi legale, pe care dictatorul le-a încalcat. Apoi, un angajat trebuie sa faca ce îi cere institutia la care lucreaza sau ce doreste el?



7. De ce sunt împiedicati sa urce în ierarhia stiintifica oameni care si-au luat doctoratul cum laude si si-au publicat lucrarile în tara si în strainatate?



E o întrebare asa de retorica!... Daca nu se face aluzie la un caz concret, degeaba am mai pus chestiunea. In plus, nu se face nicio specificare daca acei oameni au facut diligentele necesare, apoi, daca da, s-au plans ei cuiva, mai mic decat Domnul Presedinte al Romaniei, iar acela nu l-a luat în seama?



8. De ce nu sunt afisate documentele oficiale, trimise de Centrala Academiei, privind schimburile stiintifice bilaterale? v. 7



9. De ce sunt boicotate sistematic proiectele înaintate de cercetatori pentru colaborarea interacademica? v. 7



10. Dorim sa vedem un raport oficial în care sa se arate unde merg de 12 ani toate fondurile alocate pentru „Dictionarul General al Literaturii Romane“ (DGLR). Va rugam sa puneti în actiune toate forurile competente care sa faca o asemenea investigatie.



Evident, acele fonduri merg, în primul rand, în salariile cercetatorilor si în onorariile colaboratorilor din afara sistemului Academiei. Intrebarea ar fi daca ceea ce ar mai fi ramas din aceste fonduri se stie pe ce a fost cheltuit. Tot nu prea face nimic DNA, iar domnului procuror-sef de acolo i-ar face mare placere sa investigheze cazul si sa restituie reclamantilor sumele furate de „dictator“. Cat despre dramatica cerere de a pune pe urma raufacatorului „toate forurile competente care sa faca o asemenea investigatie“, poate ar fi bine ca, macar din motive de prudenta, sa lasam pe dinafara un for, sa fie de rezerva, cine stie ce se mai poate întampla în tara estimp.



11. De ce, la obiectiile pe care unii membri ai Institutului le ridica, se raspandesc în Institut zvonuri de tipul: nu încercati sa va opuneti, nu are rost, suntem cu mainile legate; directorul este puternic sustinut (ne întrebam: de cine? Cine poate sustine neconditionat o persoana, indiferent de fapte?)



La nivelul întregii tari sunt raspandite mii si mii de zvonuri; de ce? A, aici e un caz special, directorul le raspandeste, ca sa „infiltreze sistematic frica“ în randurile inocentilor cercetatori. Ei, daca e asa, va rog, Domnule Presedinte...



12. Este normal sa fie platita din banii statului o armata de oameni pentru a construi gloria unei unice persoane - a coordonatorului?



Intrebarea este prea stupida. Contine, se pare, cluul întregului protest, dar cat de subiectiv, precar si abstract! Cine, cum ar putea sustine/ demonstra ca Eugen Simion a platit o armata de oameni din banii statului pentru a-si construi propria glorie? Unde este aceasta glorie, în ce consta ea? In tot alaiul de înjuraturi, atacuri, mizerii, parascovenii etc. de care s-a bucurat acest om de cativa ani încoace? Dati-mi un singur exemplu de triumf, de glorificare a lui, unde s-a întamplat si cand si la ce i-a folosit aceasta neasemuita glorificare! Dar oare chiar nu conteaza deloc ca ideea elaborarii unui dictionar aproape exhaustiv (nu atat în privinta numarului de autori tratati, cat a calitatii celor inclusi) al literaturii romane e una nu buna, ci absolut necesara? Trebuia sau nu elaborat? Daca da, de cine, cand, cum, ca sa fie bine? Ce, pe cine, pana cand trebuia sa asteptam? Se poate afirma ca oricine ar fi initiat o asemenea lucrare ar fi din capul locului condamnabil pentru neînfranata sete de glorie?



13. Va rugam sa dispuneti verificarea modului în care a fost cheltuit bugetul Institutului „G. Calinescu“ si cum au fost folositi banii de cand a venit noul director. v. 10



14. Este legal ca într-un institut al Academiei Romane cercetatorii sa fie coborati la un asemenea nivel de frica, încat sa se eschiveze în fata propunerii de a alcatui un sindicat?



Ca sa cobori la un anumit nivel, înseamna automat ca acel nivel este scazut; daca nivelul de frica este asa de jos, înseamna automat ca frica nu e mare. Dar, ca sa nu cadem în speculatii, eu propun sa se achizitioneze din „strainatate“ un aparat de masurat „nivelul de frica“ din institutele Academiei (zic institutele, pentru a nu compara cifrele), sa se stabileasca daca acest nivel depaseste cotele legal admisibile, iar unul dintre cei cu succese în strainatate sa elaboreze un studiu (ca proiect individual platit din salariul lui Eugen Simion) despre efectele dezastruoase ale unui eventual înalt nivel de frica: ce ar mai pati cercetatorii adevarati, în afara de îngrozitoarea imposibilitate de „a se alcatui un sindicat“?



15. Este legal sa nu li se comunice cercetatorilor care este bugetul Institutului, cui si de ce i se dau premii sau al 13-lea salariu, ce sume sunt alocate pentru deplasari stiintifice în tara si în strainatate, ce sume pentru corespondenta cu strainatatea, pentru rechizite, pentru convorbirile telefonice etc. etc.? Ce se întampla anual cu banii Institutului?



Sper din suflet ca si pe acest „Protest“, Domnul Presedinte al Romaniei va scrie „rog rezolvare legala, spre binele natiei“ si îl trimite Doamnei Ministru Care Ne-a Bagat în Europa.



B. Ne vom referi în continuare la nivelul stiintific al activitatii Institutului „G. Calinescu“:



1. De 12 (doisprezece!) ani, la interventia directa a fostului presedinte al Academiei, ajuns mai recent director de Institut, sunt eliminate (cu una sau doua exceptii, obtinute cu mare greutate) toate proiectele de lucru din afara DGLR-ului. Asadar, de 12 ani, un Institut academic de cercetare nu face cercetare, deci nu-si îndeplineste misiunea pentru care este platit de statul roman. Un „Dictionar“ al literaturii nu este o cercetare, ci o munca de sistematizare a cercetarii. Daca se încurca aceste doua activitati, se ajunge - ca în cazul binecunoscut al dictionarului lui Hasdeu („Magnum etimologicum“), numai pana la litera B, si anume pana la cuvantul „barbat“.

Este nevoie de putina ordine în aceste afirmatii. Despre legalitatea deciziei cuiva de a sista toate lucrarile din sectiile de istorie literara ale institutelor Academiei si din Institutul „G. Calinescu“, pe perioada elaborarii DGLR, nu ma pot pronunta, nu stiu cine are decizia în acest sens, în ce masura e obligat sa se supuna la rigorile unui proiect comun, dar a spune ca de doisprezece ani nu se face cercetare în Institut pentru ca se lucreaza la dictionar, care nu necesita cercetare, ci sistematizare a cercetarii, e fabulos! Autoarea face o afirmatie exterm de grava despre sine, aratand fara nici un echivoc ca nu prea are habar cu ce trebuie sa se ocupe domnia sa pe acolo. Desigur, sunt si cazuri care ar corespunde, aparent, ideii ca dictionarul ar presupune mai degraba o sistematizare a unor cercetari deja facute, dar cat e de vaga chiar aceasta sintagma! Ce ar însemna, dupa aceasta atat de originala membra a faimosului institut, „sistematizarea cercetarii“? Pai, chiar de ar fi sa faca cineva numai asta, tot cercetare se cheama, pentru ca persoana respectiva trebuie sa cerceteze toate... cercetarile în legatura cu subiectul, sa retina esentialul, sa sintetizeze lucrurile cele mai importante care au fost spuse despre el, sa deceleze, din multitudinea de afirmatii, descrieri, consideratii, precizari, etc. cele mai pertinente linii, sa le interpreteze, sa-si formuleze concluziile într-un limbaj cat mai propriu si mai sintetic, sa respecte normele lexicografice la toate nivelurile unui articol etc. Apoi, cercetatorul, în conceptia protestatarei, oare are acces numai la documente originale si scrieri iesite din mana autorului, chiar din vremea aceluia? Nu cumva mai si citeste si niste studii, articole si cate altele despre obiectul propriu-zis al cercetarii? Nu cumva executa si el, nesilit de niciun dictator, o sistematizare a cercetarilor facute de mai toti cei dinaintea lui? Tare edificator era daca autoarea protestului dadea un exemplu de cercetare autentica, în ce consta ea, ce urmareste, cum se face, punand în paralel un exemplu de înjghebare, atat de superficiala si nedemna de un institut al Academiei, a unui mizerabil de articol pentru DGLR. Asta, în cazurile cele mai fericite, cand totul preexista, toata partea documentara e la vedere, la îndemana, cand asupra operei respective s-au pronuntat cele mai autorizate voci s.cl. Dar ce ne facem cand avem de lucrat un scriitor despre care nimeni nu a scris nimic, despre care nu se stie mai nimic, ale carei scrieri zac prafuite de decenii prin cine stie ce rafturi, uneori chiar de negasit? Nu e nevoie de cercetare propriu-zisa în rasfoirea a zeci de periodice, de carti vechi si noi, a unor documente prin arhive, de întocmire a unei corespondente cu biblioteci sau fonduri de la care se presupune ca ar presupune date despre un autor anume? Nu trebuie citita opera scriitorilor respectivi, judecata, raportata la perioada în care a aparut, evaluata, nu trebuie ca redactorul respectiv sa scrie el, poate primul, si nu într-o gazeta, ci în ceea ce, vrand-nevrand, ramane ca un tezaur, un panteon al unei literaturi? Sunt scriitori si opere, mai mult sau mai putin modeste, de care nimeni nu s-a ocupat si, foarte probabil, nimeni nu se va mai ocupa în viitorul apropiat, cercetarea de acum fiind singura ocazie ca acestora sa li se întocmeasca o carte de identitate, o fisa de existenta în literatura. E chiar nimic acest lucru? O frana teribila în calea „cercetarii“? Dar, la urma urmei, ce înseamna cercetare? De ce lucrul pe care l-ar fi facut protestatara – daca nu venea zbirul setos de glorie desantata – era cu mult mai important decat aceasta „sistematizare a cercetarii“ (care fie si numai atat, de ce ar fi blamabila? Nu trebuie, la un moment dat, sa fie facuta si o sistematizare? Vine o data vremea cand trebuie sa ne oprim din înaltul zbor al cercetarii si sa ne sacrificam pentru a face ordine în ceea ce s-a facut pana acum, sa adunam totul într-un loc accesibil oricui)? Chiar e cazul sa se spuna ca un institut al Academiei nu-si achita datoria fata de statul care îl plateste, pentru ca are nerusinarea sa elaboreze cel mai elementar si necesar corpus al literaturii nationale? Sunt chiar cu atat mai utile si mai pretioase niste tandari decat vasul întreg? Si-apoi, cine, daca nu un colectiv organizat oficial (poate chiar din cadrul Academiei, care, sa-i amintim cui a uitat, a fost întemeiata tocmai pentru elaborarea unor mari lucrari fundamentale, si nu ca rampa de lansare individuala a unor genii în cercetare), avand angajati oameni de specialitate, care pot fi controlati si prin mijloace administrative, ar fi putut sa se apuce de o asemenea enorma lucrare? (As fi foarte curios daca si cercetatorii de la Institutul de Lingvistica al Academiei, cei care lucreaza, de exemplu, la „Dictionarul Limbii Romane“ de atatea decenii, exclusiv în colectiv, sunt oripilati de situatia în care se afla). Daca autoarea, atat de atacata de frica infiltrata de acest dictator, si-a stopat procesul de cercetare în momentul în care a fost somata sa redacteze articole pentru DGLR, poate ar fi bine sa dea înapoi statului banii luati în acest timp. Eu unul, si nu sunt singurul, am facut cercetare cat se poate de serioasa, în toate momentele pe care le presupune elaborarea corecta, cinstita, profesionista, responsabila a unui articol despre oricare dintre autorii care mi-au fost repartizati si care au devenit, pentru scurtul rastimp în care m-am ocupat de ei, o problema a existentei mele. Iar a face încuietoarea comparatie cu marele rateu al lui Hasdeu, e incalificabila, cel putin atat timp cat în acel caz era vorba de un singur om, iar aici de vreo suta, iar DGLR este aproape în întregime aparut.



2. De 12 ani, salariatii Institutului „G. Calinescu“ (si ai filialelor Academiei din Cluj si Iasi) sunt obligati sa nu-si mai faca datoria de cercetatori, adica de specializare pe anumite domenii, pentru a trece granita cunoscutului si a intra efectiv în necunoscut – deci a cerceta. Pentru tineri mai ales, rezultatul este dezastruos. Fugariti de la un articol la altul, fara nicio continuitate, ei nu mai au cum sa-si creeze un profil stiintific propriu. Ritmul în care se lucreaza deriva dintr-o stare de haos combinata cu o planificare evident defectuoasa. Fiecare cercetator ar putea rupe o parte din timpul sau de lucru pentru a lucra articole de dictionar. Dar numai o parte din timp, îndeplinindu-si, în continuare, si îndatoririle specifice muncii de cercetare.



Vezi mai sus. Ce ar trebui sa faca acesti tineri, daca redactarea unor articole despre autori romani e un dezastru profesional? Cam cat ar trebui sa stea ei la un articol, ca sa nu se cheme ca sunt fugariti? Ar putea autoarea protestatara sa faca o foarte succinta fisa a unui asemenea nenorocit, în cat timp, cate articole a facut, care sunt „îndatoririle specifice muncii de cercetare?“



3. Timp de 12 ani, au fost refuzate proiecte de cercetare de prima importanta pentru istoria literaturii romanesi au plecat din Institut specialisti de prim rang, unii efectiv alungati, altii, ca semn de protest fata de degradarea intolerabila a nivelului activitatii de cercetare în Institut. In schimb, cativa dintre cei care au fost adusi se caracterizeaza printr-o „remarcabila“ lipsa a publicatiilor cu valoare stiintifica.



Asta s-a întamplat numai pentru ca marii specialisti au aflat de la doamna lidera de opinie ca ceea ce li se cerea la DGLR, nu era cercetare si ca, departe de a fi „proiecte de cercetare de prima importanta pentru istoria literaturii romane“, articolele pentru DGLR erau niste descalificante compilatii din cercetarile altora...

4. Cei mai multi tineri nu-si pot redacta lucrarile de doctorat si au dificultati în a formula proiecte de cercetare viabile, cu care sa obtina finantari europene.



Pai, sa încerce sa obtina burse, sponsorizari în afara Academiei, pentru a putea fi platiti ca sa-si redacteze lucrarile de doctorat. Eu cred ca daca esti angajat undeva, trebuie sa te supui rigorilor acelui post, nu postul sa se plieze pe necesitatile tale.



5. Acei cercetatori (tineri sau seniori) care au reusit sa plece cu burse în strainatate au publicat lucrari în care plusul de informatie si de întelegere este vizibil. Dar noul director, fostul presedinte al Academiei, care a impus exclusivitatea DGLR-ului ca proiect de lucru, interzice practic plecarile în strainatate. Ar trebui sa-i laude, sa-i sustina, sa-i promoveze pe aceia care au reusit (prin efort propriu), fara sprijinul Academiei, sa atinga un asemenea grad de profesionalism încat sa castige încrederea colegilor din Vestul Europei. In loc de asta, îi umileste, îi ameninta cu desfacerea contractului de munca (sau chiar o pune în practica), amana la nesfarsit sau refuza sa iscaleasca cererile legale de deplasari pentru perfectionare. Trebuia sa fie clar ca astazi, cel putin în domeniul în care ne pricepem, anume domeniul umanist, nu se mai pot elabora adevarate lucrari de cercetare, limitandu-ne numai la orizontul national îngust. Orizontul national ramane baza noastra de lucru, dar a ne rezuma la el înseamna provincialism, situare în afara specificului timpului nostru.



O mirare nespusa ma loveste citind aceste profunde meditatii. Deci, daca studiezi cu tot dinadinsul literatura romana, opere si referinte, daca te specializezi cat se poate de mult în istoria literaturii romane, fie si numai pe un nivel, cronologic, de genuri literare, curente etc., daca te pui la punct cu cele mai recente si mai serioase metode de cercetare si evaluare a fenomenului literar, de oriunde ar veni aceste metode, nu ai facut nimic, e musai sa mergi în minunata strainatate pentru a capata „plusul de informatie si de întelegere“, altfel suntem niste nenorociti de provinciali... Ma întreb ce îi împiedica pe acesti martiri ai cercetarii în îngustul spatiu al Romaniei sa mai citeasca si ei o carte a vreunui minunat strain, diverse studii, articole, orice este accesibil de aici (si în vremea noastra, a informatizarii generalizate, multe devin accesibile), pentru a depasi „orizontul national îngust“. A face din plecarea în strainatate conditia sine qua non a cercetatorului istoriei literaturii romane, mi se pare o fantasmagorie. Daca acesta e cel mai important lucru, eu zic ca sa ne trimitem copiii la studii în strainatate din clasa întai, nu înteleg de ce îi intoxicam cu învatamantul romanesc. Fireste, mergand mai departe, nici nu mai înteleg ce rost are sa ne mai batem capul cu chestiuni privind cultura romana, care pare ca nici nu exista.



6. Consiliul Cultural al Europei cere ca, în anul 2007, sa fie depuse numai proiecte individuale (nu colective!) de lucru, ale unor cercetatori care au între trei si opt ani de la sustinerea tezei de doctorat si s-au impus în campul lor de activitate cu un profil propriu. Ce astfel de cercetatori au crescut în ultimii 12 ani sub regimul impus de cel care a instaurat dictatura DGLR-ului?



Eu chiar cred ca cercetatorii care au stat pititi de frica dictaturii si n-au facut nimic, ar fi mult mai bine sa nici nu încerce sa se duca cu proiecte la Consiliul Cultural. Tare bine era daca semnatara acestei epocale dezvaluiri publice ar fi schitat concret în ce a constat sacrificiul acestor mielusei: ce norma au avut ei în acesti ani, cat de mare sau cat de mica era aceasta norma în comparatie cu ce poate face un om într-o anume unitate de timp, cu ceea ce e în general acceptat ca posibil în acest domeniu, daca au avut aceeasi norma în fiecare luna si în fiecare an, daca, redactand acel numar de articole (pentru care nici nu trebuiau sa faca vreo cercetare, niciun efort deosebit, ci doar sa sistematizeze cu usurinta cercetarile anterioare, un fleac, acolo!) li se umpleau cele opt (daca mai e valabila cifra asta socialista!) ore legale si daca dupa cele opt ore blestemate, petrecute în pofida firii si a chemarii sacre a celor în cauza, n-ar mai fi putut cumva sa puna mana pe ceea ce, cu adevarat, s-ar putea numi Cercetare, Perfectionare, Redactare a tezei de doctorat, Activitate intelectuala adevarata... Poate sunt momente în viata unui om, profesionala sau privata, cand trebuie sa faca niste eforturi deosebite pentru a raspunde cerintelor unor circumstante mai complicate, dar nu nesfarsite.



7. Va este oare cunoscuta grila de apreciere a activitatii stiintifice din Institut? 10 puncte pentru un articol de dictionar pentru DGLR si 1 punct (unul!) pentru un studiu stiintific serios, aparut în strainatate!



Pai, de acum, suntem lamuriti. Daca asta a înteles cercetatorul ca trebuie sa faca (si a si facut) pentru DGLR, adica niste fleacuri fata de un „studiu stiintific serios aparut în strainatate“, e normal sa cadeti pe spate ca se puncteaza într-un asemenea hal. Dar tot nu-mi iese din cap de ce nu a facut si un articol „stiintific serios“, precum studiul pentru export?



8. A fost practic desfiintata „Revista de Istorie si Teorie Literara“, publicatie care s-a straduit decenii întregi (si de cele mai multe ori a reusit) sa pastreze un nivel cu adevarat academic, înlocuita fiind, practic, tot cu DGLR-ul, lucrare a carei menire este aceea de a-l reprezenta pe coordonator, desigur, fostul presedinte de Academie.



Nu mi-e clar cum a fost înlocuita „Revista...“ cu DGLR-ul (ceva cu totul neacademic) si cum aceasta metamorfoza slujeste neînfranatul cult al personalitatii impus de director.



9. Unii dintre colegii nostri au semnalat de mult anomaliile vietii stiintifice (daca se mai poate numi stiintifica...) din Institut si implicit din Academie. O alta parte dintre noi au încercat pe cale amiabila sa rezolve conflictele inerente din Academie, în Academie. Dar conflictele nu se rezolva, ci se înmultesc, iar ilegalitatile se aduna. Subliniem din nou convingerea semnatarei ca elaborarea unui dictionar al literaturii romane e ceva profund nestiintific, neserios. Cum ziceam mai sus, rau a facut semnatara protestului ca nu a întrebat pe nimeni ce înseamna sa redactezi diferite feluri de articole pentru DGLR! V-ati fi simtit mai bine acum, cu constiinta împacata ca si-a facut datoria, fie si fortata de directorul dictator si terorist al Institutului.

*

De aceasta data, cerand si sprijinul colegilor nostri din alte institutii, ne adresam dumneavoastra, celor doi Presedinti, si va rugam sa interveniti pe toate caile legale pentru a gasi o solutie.



Scrisoarea de protest este semnata de peste 50 de intelectuali. Lista semnatarilor poate fi accesata la adresa http://www.petitionline.com/qd7d8932/petition.html.

Daca eram si eu un intelectual ca autoarea protestului, fireste ca as fi semnat.

Pentru un om care a lucrat din prima pana în ultima zi a vietii sale profesionale, adica 36 de ani, la dictionare de literatura, este o jignire profunda, dureroasa, si cred, absolut nemeritata sa te trezesti tocmai cand ti-ai încheiat activitatea ca vine cineva, plin de resentimente, si îti spune ca ti-ai irosit viata facand un lucru lipsit de valoare. Fara sa aduca un singur argument în sprijinul acestei acuzatii. Cum ar putea cineva sa demonstreze ca descoperirea unor teme (ca exemplu de cercetare „adevarata“), fie ele si importante, în opera unui autor, a unor autori, oricat de savant, înalt, vast ar fi facut, sustinut, formulat, conexat etc. acest demers, e infinit mai valoroasa, mai conforma cu asteptarile statului platitor, ale publicului, decat elaborarea unei vaste lucrari sintetice, care sa cuprinda, sa defineasca tot ce are mai important literatura unei tari.

A aduce toate aceste învinuiri, unele poate reale, fara a porni de la miezul problemei, adica fara a încerca sa stabilesti cat de cat corect, concret, rational, modul de functionare a unei institutii, obiectivele ei, motivele pentru care angajeaza niste oameni, criteriile dupa care îi angajeaza, motivele pentru care se angajeaza cineva acolo, daca programul respectiv corespunde sau nu profilului sau etc., daca acest om îsi asuma vreo obligatie legala fata de acea institutie, daca un institut formeaza sau nu un colectiv care poate functiona, la nevoie, si ca o entitate unica, apta sa produca un bun cultural unic, îmi pare doar o razbunare veninoasa, oarba.

A nu sufla o vorba despre corectitudinea, competenta, buna-credinta, seriozitatea, profesionalismul, punctualitatea, spiritul de colaborare sau lipsa acestor însusiri în cazul tutuor cercetatorilor, luati în bloc, a nu sufla o vorba despre vreo posibila, omeneasca greseala, indisciplina, incorectitudine, incompetenta, rea-vointa, întarziere, atitudine potrivnica fata de o datorie si de un sef) etc. a cuiva, care sa fi determinat masuri, actiuni mai aspre, uneori punitive, mi se pare o judecata extrem de stramba, de partinitoare.



Stimata redactie, nu pot sa va felicit pentru gazduirea acestei irationale initiative. Doar atat. Va multumesc daca ati avut curiozitatea, macar deontologica, si rabdarea de a urmari aceste randuri.

Constantin Teodorovici,

fost cercetator (pana la 31 decembrie) în colectivul de istorie literara al Institutului de Filologie „Al. Philippide“, Iasi,

implicit coautor, între altele, al DGLR



P.S.: Acest „Protest“ mi-a fost trimis pe e-mail de redactia „Observatorului cultural“. Am retrimis pe adresa revistei textul, însotit de comentariile si încheierea de mai sus, dar nu am primit niciun raspuns.

---