Domesticirea realitatii
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
Spuneam ceva mai demult, într-o nota despre premiile revistei „Cuvantul“, ca doua sunt romanele foarte bune din 2006: „Teodosie cel mic“, al lui Razvan Radulescu, si „Christina domestica si Vanatorii de suflete“, al lui Petru Cimpoesu. Salutam atunci alegerea noii echipei de la „Cuvantul“. Si totusi, romanul exceptional de anul trecut e, fara doar si poate, cel al lui Razvan Radulescu, spuneam eu; laudam alegerea, dar contestam echipa si show-ul – dar asta e cu totul alta poveste. Eram – si sunt – subiectiv.
Naratorul-VIP
Intre timp, Petru Cimpoesu a primit, pentru „Christina domestica...“, alte premii, poate mai mari si mai magulitoare: al Uniunii Scriitorilor, al revistei „Observator cultural“, al „Ziarului de Iasi“ (Premiul National de Proza). Ba a primit chiar si un premiu din Cehia – Magnesia Litera, pentru o traducere a unui roman mai vechi, „Simion liftnicul“. Razvan Radulescu i-a mai luat-o înainte o singura data, la Premiile Radio Romania Cultural. Si altii au fost – si vor mai fi – subiectivi. Daca as fi comentator sportiv, as spune, încantat: castiga spectacolul. Competitie la mustata, cum nu s-a mai vazut de mult.
„Cat despre critica, ce sa spun, trebuie sa scrie si bietii critici despre cineva si probabil ca s-au plictisit sa tot scrie despre vedete, asa ca m-au luat pe mine“, declara Petru Cimpoesu într-un interviu. Lista de mai sus infirma însa spusele sale: da, e normal, „Christina Domestica“ a ajuns (cam tarzior) în capul listei mele de prioritati, deoarece autorul sau a devenit o vedeta! Critica, nu-i asa, se leaga numai de VIP-uri: Marius Ianus, Gelu Negrea, Valentin Ursianu (cine e si Ursianu asta?!). Scriitorul se joaca de-a modestia provinciala. Citatul pare rostit de aceeasi voce narativa care îsi face, tam-nisam, aparitia pentru a lamuri lucrurile în finalul romanului: „Pana la urma, chiar daca am ales cariera de inginer, am publicat cateva carti si am ajuns un scriitor cu oarecare notorietate, macar în judetul meu. El
Ce mai narator cel din „Christina Domestica...“, în stare sa îsi dea peste cap, în cateva zeci de pagini plasate la coada, pe post de „drum spre happy-end“, cateva sute de pagini laborioase, cu planuri narative supraetajate, fire întortocheate si tot tacamul. Personajele încep sa absoarba substanta, se umfla precum buretii, unii sunt bufoni, altii nebuni deliranti, altii conspiratori misteriosi, atii victime nestiutoare, altii, în fine, carieristi frustrati care sufera transformari morale si îsi regasesc demnitatea.
Marea aiureala
Dar s-o luam, întai, cu începutul. Desi e impropriu spus ca ar exista un început. Totul porneste undeva, în mijlocul Pacificului, pe insula Roland, o proprietate secreta a statului roman. Locuita de rolanzi – colorati si manglitori, rromi, ce mai încoace si încolo – si de americani, stationati într-o baza militara. Inainte si dupa Revolutie, cu tot peisajul unui cartier romanesc provincial. Polii magnetici ai pamantului s-au mutat de la locul lor si ameninta echilibrul planetar, niste extraterestri îsi vara si ei coada, iar o organizatie secreta, sau serviciile de spionaj americane, sau securistii romani comploteaza sa creeze supraomul-pisica-telepata. Cam asta e tot. Simplu?
Toata aiureala încape, cu greu, în cateva sute de pagini. In centru se afla Christina Domestica, realizatoarea unei emisiuni numite „Intalnirea cu fericirea“. Christina nu are habar de nimic si încearca sa salveze lumea. Intamplator, ea se afla în mijlocul unor conspiratii mondiale si al unor planuri concentrice de distrugere/salvare a lumii. Ca în Peter Pan, Insula care nu exista e buricul Universului.
Inca un ingredient important. Mult, foarte mult umor. Imaginati-va, de pilda, niste discutii nesfarsite între împaratul rrom-Roland, care sufera de toate complexele grandomane ale micimii pozitiei sale, si colonelul sef de baza americana, care sufera de Irritable Bowel Syndrome – adica de balonari, flatulenta si hemoroizi. Sau pe colonelul respectiv purtand o casca plina de bobine de autoinductie care ar trebui sa-l vindece de hemoroizi prin captarea campurilor geomagnetice ale pamantului. Una din sursele consistente ale umorului este disponibilitatea personajelor de a crede orice, si în orice, de la OZN-uri la energii acumulate în spirale yoghine si în puterea taumaturgica a castilor paranormale.
La sfarsit – pentru ca nu e nici o greseala sa sarim direct la sfarsit – naratorul se plictiseste, parca, de întreaga tevatura, care ar mai putea continua pe alte cateva sute de pagini. Si îi lasa pe toti în aer, hotarandu-se sa recupereze doar unul sau doua personaje, sa le spunem, cheie: pe nebunul Pablo si pe Christina. Si sa introduca alte personaje, care nu au nici o legatura cu povestea de dinainte: Vasile Tumburuc, zis Basil – o caricatura a scriitorasului provincial ratat –, plus cateva profesorese-amante. Adio, prin urmare, Colonel Puritanal, adio, Imparat al rolanzilor, adio, Maior Smith (devenea chiar simpatic!), Vic (sotul Christinei), Cosmo (tatal Christinei, se pare, agent secret CIA), dr. Thomas (disparut, oricum, fara prea multe lamuriri, într-un depozit conspirativ), Joanna-Jeni, Marychka, Naggie si ai ei amanti. Adio, rolanzi, OZN-uri, MSAMDR, conspiratii oculte si pisici telepate. Cu o singura lovitura, papusarul acestui circ psihedelic se hotaraste sa simplifice lucrurile. Taie, fara multe ifose, nodul gordian, trimitandu-i pe toti la plimbare.
Din nou, naratorul
Ce mai narator, dupa cum ziceam. E demiurg, intra cand vrea în mintile, în casele si în secretele personajelor, le comenteaza, întelegator-ironic, gandurile („Maiorul Smith nu stia ce sa creada si de aceea nu crezu nimic“), se lanseaza în divagatii filosofice nesfarsite în jurul motivatiilor acestora si învarte tot felul de psihologii si parapsihologii care-i nuanteaza si/sau disimuleaza punctele de vedere. O face cu verva, cu inteligenta si cu luciditate. Nu se lasa prins în capcana povestilor din „Fenomene paranormale“; aceasta e buna doar pentru personajele credule.
Naratorul acesta insidios e, de fapt, primadona romanului. Cel care presara, permanent, sarea si piperul acestuia. Comenteaza, de pe margine, piesa pe care o pune în scena, îi scoate sub reflectoare pe unii, îi concediaza, discretionar, pe altii, si îngheata, cand are chef, actiunea pentru a explica cum e cu e cu desenul lui Jastrow, cu principiul lui Goodman („o imagine nu exprima decat proprietatile metaforice la care face referire“) sau cu pisica lui Schrödinger. Sau pentru a se pierde în divagatii poetice de felul urmator: „Apoi, cortegiul a pornit spre cimitirul Ecaterina. Pe strazi cu hopuri, marginite de blocuri; pe langa care curgeau în zadar trotuare; si magazine alimentare; sufletul ei auster si supus, izbavit de pacate, pluti lin catre cer; se ridica tot mai sus, deasupra a tot si a toate; unde zbuciumul lumii s-a stins, nici pasari nu zbor, nici vantul nu bate; abia se zaresc printre nori, la mari departari, orase si sate“ etc (poezeaua naiv-optzecista o da înainte, pe doua pagini).
E un narator subiectiv, ironic, muscator. O adevarata enciclopedie, doldora de tot felul de surse mai mult sau mai putin serioase, de la articole din „Evenimentul zilei“ si carti de tipul „“Energia care vindeca“, a renumitului bioterapeut Viorel Olivian, din Pascani, judetul Iasi“, la teorii si studii de fizica a cuantelor. Un narator care, la un moment dat, hotaraste sa arunce mantia si sceptrul de demiurg sarcastic, si sa îmbrace hainele de lucru ale inginerului bacauan. Dupa ce îi invoca pe Marx, Sartre, Tesla si Bohr, rezolva totul cu cel mai ieftin truc din manual: acela al manuscrisului adus de un necunoscut, într-o sacosa de plastic.
E ca si cum, la un moment dat, s-ar fi plictisit de proportiile pe care le lua conspiratia si de firele pentru a caror deslusire ar mai fi avut nevoie de alte cateva sute de pagini. Si ar fi spus: gata, pana aici! In final apar editorul romanului si unul dintre redactori – „Nu erau niste pensionari, cum crezusem. Spre mirarea mea, unul dintre ei, cunoscutul filosof L., directorul unei edituri importante (pe celalalt nu-l cunosteam, un tip mai înalt si slab, cu mustata si ochelari, care mergea cu capul aplecat într-o parte si nu spune decat „îham, îham“) s-a oprit, a facut o reverenta cam teatrala si a spus...“. Si gata, ei au vazut si, probabil, sunt parte a conspiratiei si au interese oculte, ergo produsul e bun de tipar.
Cam asta e tot... adica nimic
Jocul intereselor oculte, miturile de consum si, mai ales, disponibilitatea consumatorilor de fictiuni mediatice de a crede în asa ceva este, de fapt, firul rosu al romanului si, în acelasi timp, cea mai evidenta pista falsa pe care o indica Cimpoesu. Desigur, personajele sale sunt gata, dupa cum am mai spus, sa înghita orice, desi orice-ul Christinei nu e identic, de pilda, cu orice-ul lui Naggie. Fiecare are propria versiune asupra para-realitatii, fiecare detine sursele sale de încredere si se informeaza de la expertii sai în supranatural. Una e sa-l citesti pe Viorel Olivian, si alta pe J. Allen Hynek, cu a sa „Experienta OZN“.
Dar „Christina Domestica“ nu e un roman despre manipulare, credulitate si conspiratii. Nu intra în aceeasi oala cu „Saludos“, „Sigma“ sau cu „Hotel Europa“, de pilda. Adica Ecovoiu, Tepeneag, Cusnarencu and so on. Marea conspiratie a nu-se-stie-cui (sau tra-la-la, sau MSAMDR) e doar una dintre pistele posibile. Scenariul S.F. e la fel de verosimil; la fel si posibilitatea ca totul sa fie, în definitiv, visul unui nebun (Pablo sau N. Ceausescu?), sau o halucinatie, sau o viziune fantastica s.a. Sau o demonstratie sclipitoare a unei teorii literare ad-hoc, pe care o voi numi fictiunea realitatii ca efect:
„Cam asta e tot – adica, mai nimic. Am impresia ca detaliile pe care sunt tentat sa le adaug ar fi de prisos, nereusind decat sa complice inutil un desen oricum ratat, lipsit de semnificatie. Constituie totusi dovada faptului ca eram prezent acolo, înca lucid si observam atent... realitatea ca efect“.
Inapoi la Razvan Radulescu. Fara ierarhii si comparatii, de data aceasta. Dincolo de premii, între „Theodosie...“ si „Christina...“ exista asemanari de fond. Una decoleaza din realitate spre o suspensie fantastica, naucitoare si haotica, alta coboara, ludic, dinspre fantastic spre real, învaluindu-se în reveria stralucitoare a unui copil care viseaza, în pijamale si în papuci de casa. Intalnirea lor probeaza o anumita evadare excentrica, o fuga dinspre realismul persoanei întai/al observatiei nude si dinspre procedeele facil-mimetice ale acestora spre fabula, constructie elaborata si solicitanta si chiar spre reactivarea unor zone literare marginale, precum cea a fantasy-ului, S.F.-ului si a hibrizilor derivati din acestea. Si, nu în ultimul rand, un plus de maturitate si un salt serios în arta scriiturii. Lucru deloc de ignorat.
P. S. Chiar cand ma pregatesc sa închei aceste randuri, prietenii mei cinici&intelectuali încep sa-mi trimita, alarmati, pe messenger urmatorul mesaj:
„Tre’ sa stim si noi de ce ne ducem pe p**a! : un al doilea reactor nuclear a explodat la o atomocentrala în Cecenia dupa ce primul a explodat saptamana trecuta. Stirea este tinuta sub tacere de autoritati, dupa bunul obicei (vezi Cernobal care s-a anuntat dupa doua saptamani). Date fiind directia vantului trebuie sa se evite cat mai mult deplasarea în aer liber, sa se evite în TOTALITATE ploaia, a nu se consuma verdeturi sau apa de la chiuveta. Da mai departe la cunostinte, mai ales cei cu copii mici sau FEMEI INSaRCINATE. Noi am fost anuntati în cadrul companiei dintr-o sursa considerata 99.99999% sigura. Repet, nu este o gluma“.
Poate, totusi, teoria conspiratiei nu e un pretext narativ inocent. Poate chiar E punctul central. Hmm, realitatea ca efect...