Noua pornografie
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache
Dezinhibarea sociala, politica si sexuala, initiata la noi la începutul anilor ’90, si-a avut apogeul pe parcursul aceluiasi deceniu – primul venit dupa o lunga perioada de comprimare. Pudibonderia socialista, rasa monahala aruncata de cenzura peste trupul viu si gol al literaturii nu compensau defel pierdutele bucurii ale carnii prin proportionale împliniri spirituale. Obiectivele culturale ale vechiului regim erau unele cu semnul minus: arta trebuia deposedata de cat mai multe dintre dimensiunile si valentele ei, pentru a se mortifica, îngheta ideologic. Cu atat mai firesc, mai natural a fost dezghetul postrevolutionar, în care vechi poncife, tabuuri si clisee propagandistice au fost exuberant dinamitate. Tarabele gemand de reviste si carti pornografice editate pe hartie proasta, mainile tremuratoare si ochii sticlind de placere ai cumparatorilor de toate varstele (de la puberul timid cu fata plina de cosuri la pensionarul indignat în public si satisfacut în particular) indicau nu atat o pervertire generala, cat o regularizare a debitului psiho-social.
Aceasta pornografie cinstita, de prima instanta, fara alte pretentii decat aceea de a satisface un public cat mai larg, se vede în prezent concurata de catre o descendenta cu ifose ce ar vrea sa uite de trunchiul de care apartine. Noua pornografie este una „cu staif“, cautand sa confere obscenitatilor programatic introduse în text o dimensiune de adancime; sau, daca nu, o atmosfera decadenta, un climat artificial, o nota de sofisticata intelectualitate. Se poarta homoerotismul, fetisismul, incestul, coprofagia: de la cele mai aburoase reprezentari la cele mai concrete, duhnind în pagina trendy, autorii si autoarele acestui tip de literatura speculeaza la maximum o tematica altadata interzisa, facand eforturi de a o transforma în problematica si a o impune ca atare. Cand nu îsi arata entuziasmul, critica literara, dramatica sau cinematografica poate fi redusa la tacere cu argumentul suprem al întarzierii, retardarii unor cronicari înca neracordati la fluxurile contemporaneitatii; iar cand, dimpotriva, receptarea este entuziasta (cazul Ioanei Bradea, al carei Bagau a facut furori), usor le este competitorilor de pe versantul celalalt sa acuze neîntelegeri de fond, diferente de cod cultural si artistic...
E foarte instructiva, din aceasta perspectiva, prefata pe care Liviu Antonesei o face volumului de debut al Ioanei Baetica, Fisa de înregistrare. Intitulata Rafinament si provocare literara. Un fel de prefata la un debut remarcabil, ea este, într-adevar, „un fel de prefata“ – dar la un debut lamentabil. „Provocarea, ah, provocarea!“, exclama exegetul înfiorat, simtindu-se dator sa o previna pe „tanara si curajoasa autoare“ asupra riscurilor pe care si le-a asumat. Nu va avea o viata usoara în fata publicului autohton; iar „critica de afiliere academica va stramba pudica din nas“. Daca nici publicul larg, nici critica specializata nu-si vor arata entuziasmul pentru carte, raman cateva individualitati apte s-o pretuiasca. Cei doisprezece oameni de gust care, în opinia lui G. Calinescu, fac canonul unei epoci devin, în versiunea caricaturala a lui Liviu Antonesei, o secta de initiati în ale literaturii, scarbiti de nivelul vulgului si de ipocriziile criticii. „Ea nu ne-a provocat de dragul provocarii, ci ne-a provocat pentru a ne verifica si selecta. Ne-a supus probei cu apa regala“, puncteaza prefatatorul, cu aerul ca el a luat examenul. Daca testul consta în a duce lectura pana la capat, o spun cu regret: l-am trecut si eu. Am parcurs, hélas!, aceasta carte, dimpreuna cu cititorii „adevarati“, cei ce stiu „cum se trece de la primul capitol la al doilea, apoi la celelalte, pentru a intra în partea a doua“ a volumului (precizarile lui Liviu Antonesei sunt absolut delicioase); si am ramas cu un gust de ranced, de fictiune alterata, uitata la soarele orbitor al nonvalorii.
Nesigura pe resursele sale, sau constienta de ele, Ioana Baetica îsi plaseaza în deschiderea cartii un text-carlig care sa capteze interesul cititorului. Prima secventa din romanul „fracturist“ Pulsul lui Pan e o colectie de provocari în cheie sexuala, aglomerate pe un spatiu redus si inventariate cu satisfactie de proprietar pe ogorul pornografic. Vlada si Cristi (care pleaca adesea la conferinte de filozofie) o fac din toate pozitiile posibile si imposibile, însa descrierea acuplarilor – voite cat mai originale – este de un descriptivism atat de plat, încat efectul produs e unul contrar. In loc sa roseasca estetic si sa se scandalizeze moral (ca, de pilda, la lectura Lunilor de fiere de Pascal Bruckner), cititorul obisnuit si criticul academic ajung sa rada cu lacrimi. Si cine i-ar putea condamna? La început, fata îi gusta iubitului din urina; într-o seara magica, îi înghite „bolul alimentar îndelung mestecat“ („cred ca la origine era vorba de niste paine cu margarina“, încearca sa rememoreze, cat mai exact, eroina); nu rareori, îi împleteste parul pubian, lipindu-i suvitele cu saliva si sperma; alteori, filozoful ejaculeaza în urechea fetei („spermatozoizii vorbesc între ei!“, exclama Vlada); iar iarna, cei doi amorezi îsi dau jos pantalonii si stau cate zece minute cu fundurile goale în zapada. De ce? Ca sa le înghete sexele.
In celelalte capitole ale romanului, unul mai slab decat celalalt (nivelul cel mai de jos fiind atins în Achtung! ), Ioana Baetica va cauta o etajare intelectuala a acestor mizerii. Fisa de înregistrare e substituita printr-o fisa de lecturi, la fel de anosta si lipsita de relief artistic. Hesse si Pasolini, Fowles si Sylvia Plath, De Chirico, Rahmaninov si Leonard Cohen se amesteca într-un bol alimentar livresc, mestecat cu fata la oglinda, dar nedigerat satisfacator. „Romanul“ penduleaza între fictiune si realitate, inserand inclusiv conversatii ale tinerilor fracturisti (Ianus, Chiva, Tupa, Domnica Drumea) si vituperand, cu indignari à la Ginsberg, împotriva mizerabilei Romanii. Versuri, fragmente de jurnal osciland între inept si scabros, insertii onirice de un gust dubios, imagini „poetice“ (fluturi, pasari cu aripile falfaind) repetate pana la satietate, dialoguri de o mare vulgaritate sufleteasca, invocatii ori imprecatii comice... Epica e tulbure la propriu si la figurat, un fel de poligon de încercari cenacliste, o posta a redactiei bombardata cu textele unui singur expeditor. In cartea „splendid construita“ nu se vede nici cea mai vaga idee de constructie. Povestirile sunt la fel de haotice, dezlanate si prost redactate, cu cateva fragmente mai onorabile în Planeta do diez si bune pagini în Omul care a terminat-o cu lumea, acestea din urma datorate însa lui D.H. Lawrence. Pe care tanara autoare ambitioneaza sa-l continue, ducandu-i la bun sfarsit o proza neîncheiata. Dar cum sa poti rescrie pagini de literatura, cand nu esti capabil sa le scrii?
Noua pornografie, pe care Ioana Baetica o ilustreaza abundent si exact, este tot una cu cea veche: o completa lipsa de talent literar, de expresivitate artistica si de îndemanare lingvistica, pseudoliteratura ambalata comercial ori servita rece.