Insemnarile unui nostalgic modern
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
In Romania postdecembrista, jurnalul, fie el intim sau extim, cu un termen inventat de Michel Tournier, pentru cel public, si evocat de Alexandru Calinescu chiar la lansarea cartii la care ma voi referi, este (înca) genul (sau specia) cel mai prizat, inclusiv, daca nu cumva în primul rand, de cititorul cultivat si de intelectualul elitist. O cultura, a noastra, care, pana în 1990, nu se putea lauda cu prea multe scrieri de acest gen, ele constituind un semn de maturitate, de asezare si de rafinament, era asa-zicand avida de literatura subiectiva de aceasta factura. Fapt e ca ne-am pricopsit, în cei 17 ani de istorie buimaca, de haos axiologic,de grava confuzie a valorilor si de lipsa a modelelor, cu o piata invadata de productii diaristice, memorialistice sau pretinse astfel.
Altminteri, „caramida“ de 650 de pagini a lui Val Gheorghiu este o lectura incitanta (acesta este cuvantul). Te captiveaza, te indigneaza, te bucura, te dezamageste, te revolta. Ce-ti poti dori mai mult, ar putea sa replice cineva. Raspund: mi-as fi dorit mult mai mult si, poate, chiar altceva.
Ma numar printre cei care pot depune marturie în acest sens, întrucat am urmarit destul de atent fenomenul si am comentat în ultimul deceniu, saptamanal, în „Adevarul literar si artistic“ (seria 1990 – 2005) si apoi în spatiul acestei rubrici din „Cultura“, îndeosebi carti de memorii si jurnale, nu putine cu totul remarcabile. Pe scurt, de observat ca, dupa o lunga epoca de tacere mai mult sau mai putin impusa, cand jurnalul a fost – daca a fost si cat a fost – un „eu de refugiu“, cu o sintagma definitorie apartinand reputatului analist al jurnalelor intime din perioada 1880 – 1938, „varsta de aur a culturii“, Jacques de Rider, s-a creat la noi o adevarata moda. As spune ca, (si) din acest punct de vedere, asistam la un fel de bovarism ce i-a cuprins deopotriva pe cititor si pe scriitor. E limpede ca în ceea ce priveste succesul sau, daca vreti, ratingul, autofictiunea a devansat fictiunea. Oricum, prima a fost si înca este preferata celei de a doua. Incat, e suficient sa pui în subtitlul unei carti cuvantul „jurnal“ sau „memorii“, pentru ca ea, cartea, sa fie creditata aprioric ca o lectura cel putin interesanta. O prezumtie nu întotdeauna profitabila, decat doar pentru autorii de autofictiuni...
Aceste consideratii au si nu au legatura cu un tom de peste 650 de pagini, aparut recent la Editura Institutului European din Iasi, avandu-l ca autor pe pictorul si scriitorul Val Gheorghiu. El si-a intitulat cartea în care a oranduit cronologic, pe ani, o mare parte din însemnarile publicate în doua ziare iesene si în „Romania literara“, „Cinci degete-n ochi, jurnal 1990 – 2006“. Titlul este al uneia dintre lucrarile sale de pictura, datata 1993, care, de altfel, ilustreaza si coperta volumului. Dar ce fel de jurnal scrie si publica Val Gheorghiu? Sa vedem ce raspunde, cu oarecare precautie, el însusi: „Nu e un jurnal intim. De vreme ce sta sub semnul unei convertiri. Una formala, fortand oarecum regimul textului de cotidian sa-si asume conditia... însemnarii memoriale, sa o mladieze în atare masura încat sa-si piarda din urgenta rubricii, pentru a castiga în durata meditatiei. Am plecat de la convingerea ca – desi ancorate într-o actualitate de neevitat – textele acestea au însemnat, iata, un segment de viata-mi, poate cel mai dramatic, avand în vedere neasteptata rasturnare ce l-a marcat, nu fara efecte rascolitoare în existenta zilnica. De ce, atunci, dispunerea textelor periodice într-o cursivitate zilnica n-ar suna ca un jurnal? Fie el si intim. Si probabil chiar asa suna.“
In prefata, Liviu Antonesei vorbeste de un jurnal (eu i-as spune antijurnal) public, semnaland ca cele mai multe texte care îl compun sunt politice. Asa este! Numai ca afirmatia prefatatorului, conform careia diaristul-jurnalist Val Gheorghiu are „judecati precise“ si „clare“ mi se pare gratuita, ca sa nu spun exorbitanta. Precum nisipurile miscatoare, politicul, mai ales aici, în Balcani, este o zona unde nici cei mai experimentati si obiectivi analisti si politologi nu pot avea pretentia preciziei, darmite un scriitor, un artist care, fatalmente, judeca emotional, subiectiv, ca genus irritabile ce se afla.
Dincolo de o „masca“ mateina, Val Gheorghiu este o constiinta convulsiva, o sensibilitate marcata poate mai mult de cele traite în timpul regimului totalitar, cand el si-a facut totusi studiile, s-a afirmat ca artist plastic, a publicat carti în care pana de prozator si de eseist „profita din plin de ochiul exersat al pictorului“, cum bine observa si Liviu Antonesei, dar a îndurat, ca noi toti, si chingile cenzurii sau umilintele slujbei de desenator de tarani de opereta la ziarul care era organul partidului capitala Moldovei... Apoi, pictorul-scriitor e un nostalgic incurabil. Are nostalgia monarhiei si a epocii interbelice (Ce lume, ehe ce vremuri! – melancolizeaza el). O lume si o epoca, pe care nu avea cum sa le cunoasca direct, oricat de precoce ar fi fost, de vreme ce este nascut în 1933. „Scriitorul la ziar“, ca sa preiau o cunoscuta formula, nu-si ascunde idiosincrasiile, parti-pris -urile, prejudecatile, ba chiar le etaleaza cu o voluptate psihanalizabila. „Imi place teribil sa fac neplaceri“, marturiseste el cu o dezarmanta franchete. Pentru Val Gheorghiu, Marin Sorescu este un bufon, iar Günter Grass, un stangist – „tobosar al vremurilor noi“. Ileana Malancioiu îl dezamageste fiindca îl critica pe Emil Constantinescu. Henri Wald sau Constantin Piliuta sunt tintele ironiei sale, cam, cum sa zic?, nepotrivite, neadecvate, întrucat ironia presupune si adecvarea la tinta. Che Guevara este un „sud-american rudimentar“. Ion Iliescu este probabil cel mai prezent si cel mai detestat personaj de Val Gheorghiu, în notatiile sale. Totul este atat de îngrosat în ceea ce-l priveste pe fostul sef al statului, încat, de la un punct încolo, pana si criticile întemeiate îsi pierd credibilitatea. Cand vine vorba de rusi, Val Gheorghiu declara fara sa clipeasca, desi... cu cinci degete-n ochi, ca este „patimas, maniheist... nesocratic“. Unul dintre argumente ar fi acela ca doi frati ai sai au murit în Rasarit. Argument pur emotional. O spun ca unul care are în familia sa asemenea victime, tineri abia iesiti din adolescenta care au luptat pana la Cotul Donului, unul dintre ei mort acolo. In treacat fie spus, un Molotov cinic ne-ar putea întreba, pe Val Gheorghiu si pe sussemnatul: ce au cautat ei acolo? Si nu stiu ce i-am putea raspunde. Unde mai pui ca patima, maniheismul, despartirea de Socrate nu rezolva nimic la atata amar de ani de la încheierea dezastrului mondial din anii ‘40 ai secolului trecut.
Prozatorul de respiratie scurta, dar profunda – admirabile sunt unele schite de portret si scene cu artisti (Stefan Bousca, Mihailescu-Craiu s.a.), scriitori sau mari profesori – are deseori accente, ca sa nu zic accese, pamfletare, care însa nu-l prea „prind“. Ca sa-ti „iasa“ asa ceva într-un jurnal îti trebuie experienta, cu adevarat dramatica, forta si „rautatea“ pamfletara ale unui Petre Pandrea, dar si pana, finetea observatiei psihologice si eleganta unui Constantin Toiu (vezi „Memorii din cand în cand“, vol. I, II, III). Unele apropieri stilistice cu „Prepeleacul“ acestuia din urma sunt însa posibile. Atent la „nuantele si fineturile“ altora, diaristul iesean renunta el însusi la nuante, uneori motivat, alteori nu. De pilda, el, un cititor – nu-i asa? – de elita, noteaza la un moment dat: „Romanul mare, memorabil, se scrie acum doar în Occident...“ Propozitia e nepermis de categorica, pentru a fi si adevarata. De altfel, nici pe departe realitatea literara nu este cea pe care o „vede“ Val Gheorghiu. De vreo 50-60 de ani, ora marii proze a batut si bate si în prezent în alte zone ale lumii (de pilda America Latina), iar obsesia unui singur punct cardinal, îndeosebi în cultura si arta, mi se pare, oricum, provinciala si pagubitoare, daca nu chiar invalidanta. In fine, ca sa mai dau un exemplu, a face bascalie apropo de Marx mi se pare riscant. Risti sa patesti (caz real!) ca acel polonez care, ajuns în anii ’90 la o universitate americana, precum multi alti veleitari si „învartiti“ de prin Estul Europei, a început sa vitupereze, ca la un miting politic, într-o dezbatere stiintifica despre marxism. Rezultatul: polakul a fost trimis urgent acasa.
Altminteri, „caramida“ de 650 de pagini a lui Val Gheorghiu este o lectura incitanta (acesta este cuvantul). Te captiveaza, te indigneaza, te bucura, te dezamageste, te revolta. Ce-ti poti dori mai mult, ar putea sa replice cineva. Raspund: mi-as fi dorit mult mai mult si, poate, chiar altceva. Dar nu vreau sa fiu malitios. Important e ca am citit cartea cu interes si cu creionul în mana. Intre altele, am ramas cu impresia ca lui Val Gheorghiu i-ar fi foarte greu sa scrie despre ceva ori despre cineva sine ira et studio. In fond, asta-i artistul! Nu mare, nu mic, dar autentic. Un spirit viu, nelinistit, satisfacut de ceea ce face si, se pare, multumit cand se uita în urma. Dar, de fapt, „Cinci degete-n ochi“ este jurnalul extim al unui vesnic nemultumit chiar si de sine, mai putin însa de judecatile sale politice, care mi-au adus în memorie, nu neaparat ca formulare, ci ca idee, cliseele si poncifele anilor 90. In rest, e si literatura. Sensibil, ca sa folosesc si eu un cliseu, la farmecul discret al clasicilor (Salvador Dali, Picasso), împatimit iubitor de blazoane, unele false, Val Gheorghiu e o figura aparte a Iasilor. Cand îl întalnesc, si se întampla des, pe strada Armeana, unde pictorul îsi are atelierul (în care am pasit cu placere de cateva ori de-a lungul anilor), încerc un sentiment de liniste: da, sunt la Iasi, oras pe care artisti, scriitori, intelectuali rasati ca el nu doar îl iubesc, nu doar îl traiesc, ci îl doresc mereu si îl viseaza. Flanarile lui Val Gheorghiu, „rondurile sale de noapte“, evocate cu farmec, par a fi dintr-o alta vreme, desi, sau poate tocmai de aceea, atat la sevalet, cat si la masa de scris, el este, asa cum s-a remarcat, „un modern, un experimental“. Dupa disparitia lui Mihai Ursachi si a altor cateva figuri pitoresti ale Iasilor din ultimele 5-6 decenii, unele poate mai putin cunoscute la nivel national, dar de care se leaga o întreaga mitologie (postbelica) a locului, Val Gheorghiu este ultimul „crai“ în sensul matein al termenului. Jurnalul sau o dovedeste o data în plus.