Alienare 3
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura ideilor »
Autor: Alex. Cistelecan
Teoria lacaniana este atotputernica si indestructibila pentru ca e deja paranoia.
Rezulta niste sugestii interesante cu privire la sarcina efectiva a unei revolutii posibile: aceasta trebuie sa îsi întoarca rapid armele din directia capitalistilor în directia capitalului însusi. Nu „exproprierea exploatatorilor“ si însusirea proprietatii lor private este cea care face revolutia, asa cum se parea ca spun ceva mai sus, ci aproprierea mijloacelor de productie. Si nu exista decat un mijloc de productie, intermediarul simbolic al banului. Sensul actiunii revolutionare este, asadar, invers decat ne-am fi asteptat
Sa vorbim atunci, iarasi si iarasi, despre conceptul lacanian de alienare (1). Cred ca cea mai usoara cale de a-l expune ar fi sa-mi chem în ajutor celebra nuvela a autorului argentinian Feliciano Entfremdung, intitulata „Traiasca victoria socialismului“. Actiunea ei se petrece în timpurile noastre: exista, asa cum s-a adeverit deja prin comun acord, o situatie oarecum asemanatoare profetiei lui Orwell, adica vreo trei-patru imperii aflate într-un conflict controlat, în sensul ca singurele victime recunoscute se numara pe la periferie sau prin perifericele tv. Ei bine, în acest cadru de desfasurare perfect actual (si care, desigur, îi ofera autorului posibilitatea de a profita din plin de avantajele locului sau de balta, i.e. America de Sud, si de natura ei de teren actual de testare a utopiei sau, poate mai bine, de teren în care se manifesta ultimele rezistente ale utopiei la real), povestea argentinianului e cu un informatician nebun care produce si lanseaza un virus nemaivazut numit „Traiasca victoria socialismului“. Efectele sale constau în stergerea tuturor informatiilor bancare. Evident, naratiunea urmareste frumos consecintele dezastruoase pe care le instituie acest gest criminal. Ele duc, s-o spunem din capul locului, strrraight la disparitia intermediarului simbolic. Si într-un mod perfect logic. Iata cum: sub actiunea acestui virus al capitalului, în scurt timp nu mai ramane decat, pe de o parte, rezerva de aur a statului si, pe de alta parte, un popor care n-are alti bani decat cei pe care se întampla sa-i aiba în buzunar în momentul fatidic m. Deci, efectiv, în realitate, aceasta situatie va duce la existenta, pe de o parte, a unei rezerve statale de nimic (pentru ca nici aurul nu are valoare de întrebuintare naturala, în sine, ci doar una construita, diferentiala, simbolica, iar simbolicul tocmai s-a facut de cacao prin gestul informaticianului nebun) si, pe de alta parte, a unui popor absolut fara bani. Pe scurt, disparitia însasi a intermediarului simbolic, i. e. a banului „virtual“ - în ghilimele pentru ca tot banul e, asa cum vom vedea mai jos, virtual - lasa o societate fara proprietate fata în fata cu o proprietate fara societate. Concluzia argentinianului e ca aceasta situatie limita nu trebuie decat socializata. Si ca aceasta este mult cautata victorie a socialismului.
Sa reluam acum cu încetinitorul. Pentru cititorii sai, ideea practica a autorului ar fi, prin urmare, ca salvarea consta în chiar aceasta alienare radicala, absoluta: în confruntarea directa a subiectului cu obiectul a, cu pura sa exploatare obiectualizata, cu echivalentul real al banului, lipsit de intermediarul virtual al acestuia din urma. Abolirea banului virtual este deja socializarea proprietatii, deja victoria socialismului. De ce? Pentru ca banul virtual este pura datorie: în termeni lacanieni, el e echivalentul datoriei ireductibile pe care o creeaza simbolicul si pe care doar el o poate acoperi la nesfarsit. Sau oare ne înselam echivaland banul virtual si impunerea sa universala cu impunerea universala a datoriei? Sa ne gandim putin: scara departajarii sociale de astazi nici nu mai e între bogati si saraci, ci între oameni cu o rata si oameni cu mai multe rate. Intr-un fel, deja nimeni nu mai are bani. Iata de ce, înca o data, revolutia marxista nu ar consta, de fapt, în abolirea proprietatii private, ci, asa cum se spune si în Manifestul partidului comunist, tocmai în abolirea absentei de proprietate privata. Si aceasta realitate, asa cum spuneam, pare sa se fi instalat deja: datorii avem cu totii, doar ca unii au mai mari si mai multe. Si, culmea, ei sunt si cei mai bogati.
In acest context, afirmatia lui Entfremdung pare sa fie cat se poate de justificata: acel ceva de care avem nevoie acum e o noua iertare sau, ca s-o spunem în termeni moderni, o radicala esalonare a datoriilor. Si aceasta stergere a datoriilor nu poate fi dusa pana la capat decat abolind forma lor de manifestare, banul virtual, contul. Iata de ce alienarea absoluta (prezenta fata în fata a subiectului, aici revolutionar fara sa-l fi întrebat cineva, cu alienarea sa, i.e. gramada rezervelor sale reale, de aur, din trezoreria statului) este deja aproprierea: nu mai ai alta alternativa decat sa devii stapan pe deseul tau.
In caz ca nu sesizam, alternativa sugerata de Feliciano Entfremdung are marele avantaj de a rezolva dintr-o miscare de tasta vreo doua impasuri cu traditie în teoria marxista, oferind, în plus, o frumoasa exemplificare a relatiei lacaniene dintre alienare si separare. Sa le luam pe rand. Mai întai, e vorba de acea dilema ireductibila pe care o întalnim în forma sa poate cea mai clara în disputa dintre mensevici si bolsevici: adica, revolutia este rezultatul necesar, implacabil si obiectiv al evolutiei structurale a raporturilor de productie sau, dimpotriva, ea reprezinta o ruptura în cursul acestui proces, o devansare a evolutiei sale normale, pe scurt, un efort subiectiv de vointa? Raspunsul nuvelei e limpede: si una, si alta. Vointa revolutionara este destula si e bine sa fie, doar ca ea apare numai atunci cand conditiile obiective o vor fi facut inevitabila, ineluctabila si indubitabila. Pe scurt, consistenta subiectului revolutionar nu este decat pozitivarea si asumarea inconsistentei raporturilor de productie obiective. A doua dilema priveste tocmai momentul dezvaluirii acestei inconsistente a raporturilor obiective de productie: trebuie oare sa asteptam si sa speram în acea prevestita precarizare si proletarizare universala ca efect firesc al evolutiei capitalului, sau se cuvine sa ne resemnam si sa recunoastem ca sistemul capitalist pare sa aiba capacitatea de a evita întotdeauna la mustata apocalipsa sa (în dublul sens de dezvaluire si catastrofa)? Raspunsul e, din nou, fermecator: si una, si alta. Intr-un fel, capitalismul e deja dezvaluit, deci împlinit: existenta si impunerea progresiva a unei sfere financiare virtuale si autonome, reducerea operatiilor economice majore la pure speculatii care, desi exista într-o lume paralela celei reale, pot antrena efectele cele mai extreme asupra acesteia din urma, toate acestea fac ca sistemul capitalist sa fie deja, asa cum spuneam, dezvaluit si sa se afle, ca atare, în momentul sau de maxima vulnerabilitate. Prin urmare, rolul nostru nu este decat cel de a muta putin accentul apocaliptic de la „dezvaluire“ spre „catastrofa“: cat se poate de simplu, printr-o singura miscare de tasta. In fine, în al treilea rand, asemanarea acestei strategii cu relatia lacaniana dintre alienare si separare nu poate decat sa sara în ochi (2). Caci, în acelasi fel în care separarea nu e decat replierea alienarii si aplicarea acesteia asupra registrului semnificant prin care tot ea s-a realizat de la bun început, la fel, momentul final, revolutionar din nuvela argentiniana nu face decat sa aplice asupra sistemului capitalist propriul sau principiu de reproducere: doar ca, în loc sa se rezume la niste speculatii financiare asupra valorii unei companii sau a alteia, pentru a duce, în final, la falimentarea acesteia, virusul fatal opereaza aceste speculatii asupra capitalului însusi, conducand astfel lejer la falimentarea principiului însusi de falimentare care este banul virtual.
De aici rezulta niste sugestii interesante cu privire la sarcina efectiva a unei revolutii posibile: aceasta trebuie sa îsi întoarca rapid armele din directia capitalistilor în directia capitalului însusi. Nu „exproprierea exploatatorilor“ si însusirea proprietatii lor private este cea care face revolutia, asa cum se parea ca spun ceva mai sus, ci aproprierea mijloacelor de productie. Si nu exista decat un mijloc de productie, intermediarul simbolic al banului. Sensul actiunii revolutionare este, asadar, invers decat ne-am fi asteptat: nu exproprierea bogatilor constituie revolutia, ci revolutia e cea care duce, pe circuitul cauza-efect, la aproprierea comunului asupra proprietatii sale alienate. Insa revolutia efectiva, declicul real consta în abolirea intermediarului, nu a opozantului: refuzi termenii în care ti se propune alternativa. De-aceea se si spune ca revolutia proletara este inclusiv o eliberare a burgheziei de ea însasi. Pur si simplu: îi iei mijloacele de (auto)productie. Ii iei snobilimii din mana pixul cu care si-a scris cecul (3).
Putina spiritualitate, totusi
Dar oare ce este acest gest subversiv al abolirii banului daca nu tocmai acel nihilism activ despre care vorbea Nietzsche?
Sau gresim cumva identificand banul cu intermediarul simbolic? Nu cred. Caci banul în general (fie virtual - conturile; fie real - bancnote; fie natural - echivalentul de aur din trezorerie), este credinta materializata: cinci dolari sunt pura presupozitie ca ceilalti sunt de-acord cu faptul ca ceea ce am în mana sunt cinci dolari, atatia cat vad si eu (4). De aceea se spune ca crestinismul este singura revolutie care a reusit: e singura în care credinta s-a realizat, ce mai, s-a materializat de-a binelea. Care e explicatia acestui succes? Exact aceeasi schema de mai sus: faptul ca a refuzat însasi categoriile prin care opozantul sau trasa distinctia si o excludea în acelasi timp. Faptul ca a abolit, asadar, structura simbolica a societatii anterioare: a inventat libertatea, adica logica semnificantului. A introdus principiul lui „fa-te ca lucrezi“: da Cezarului ce e al Cezarului, lasa-l sa comenteze, nu te baga. A inventat interioritatea tocmai repliind exterioritatea asupra ei însasi, facand-o sa nu mai coincida cu sine: parodiaza-ti conditia efectiva, lucreaza ca si cum n-ai lucra, fa-te ca lucrezi (5). Iata de ce crestinismul a fost o revolutie reusita: a stabilit ca identitatea e cea mai mare contradictie. A instituit repetitia ca diferenta. Etc.
Inapoi pe teren...
Dar aceasta era doar o parabola, un eventual exemplu de urmat. Revenind la sarcina socialista actuala si recapituland concluziile nuvelei argentiniene: lectia cea mai mare a autorului nu era doar ca revolutia consta în abolirea universalului, asa cum am putea foarte usor crede, ci si ca - atentie, urmeaza prapastia! - acest universal este întotdeauna materializat undeva, în realitate, într-o gramada maronie ascunsa în vreo pivnita. Iar aceasta gramada - obiectul a ce devine pur gunoi odata ce intermediarul simbolic al banului virtual dispare, odata ce gramada e prea aproape si e vazuta din fata - este cea care trebuie apropriata de catre subiectul revolutionar.
Pe scurt: revolutia nu e doar abolirea universalului istoric, ci si aproprierea de catre subiectul revolutionar a obiectului a pe care acest universal l-a produs si prin care s-a produs pe sine. In consecinta, mersul revolutiei trebuie trasat astfel: de la alienarea subiectului în reprezentarea sa financiara la intermediarul financiar ca pura alienare, ca structura în sine inconsistenta. Ei bine, tocmai despre asta tineam sa vorbesc de la bun început: despre relatia lacaniana dintre alienare si separare. Si sa repet ceea ce-am zis deja: solutia salvatoare la alienare este chiar repetarea ei, separarea. De la alienarea în celalalt, la separarea de celalalt (de fapt, daca e sa fim chiar pedanti, ajungi la separarea celuilalt de sine), la realizarea faptului ca l’Autre chiar n’existe pas, ca semnificantul e deja barat, inconsistent.
... spre poarta legii
Daca e sa traducem aceasta dialectica sinuoasa în termeni politico-juridici, problema si în acelasi timp salvarea (alienarea si în acelasi timp separarea) ar consta în faptul ca legea e întotdeauna în exces asupra ei însasi, întotdeauna pe undeva materializata într-un obiect a, asa cum sunt, de pilda, ceea ce vom vedea mai jos, niste picioare albe si paroase. Legea e un deschis în care nu poti intra, un deschis pe care, pentru a intra, trebuie mai întai sa-l închizi. Aceasta miscare din urma e si separarea lacaniana: repetarea alienarii, aplicarea alienarii pe obiectul însusi prin care ea s-a instituit. O usa care, în sfarsit, se închide. Alienarea-i o poarta.
Sa revenim însa, în scopuri demonstrative, cu picioarele pe pamant si sa luam în considerare un caz concret: cel al arbitrului în lumea fotbalului. De ce, atunci cand acest individ îsi interpune piciorul pe traiectoria mingii, ne prefacem cu totii ca nu vedem, ca nu sesizam ca arbitrul are corporalitate si ca, ce mai!, suntem realmente jenati sa o surprindem asa, afisata pe teren, totusi, atunci cand un jucator îi da un branci arbitrului, toata na(ra)tiunea e automat ultragiata? Pentru ca violenta asupra legii, mai exact singura violenta posibila asupra legii, tocmai pentru ca singura care produce o reactie violenta din partea acesteia, consta în a o obliga sa se actualizeze - într-un cartonas - si sa trebuiasca sa admita ca un rest - picioarele albe, paroase si rupte ale arbitrului - releva, totusi, de ea însasi. Ceea ce se întampla aici, pur si simplu pe fata, e ca deseul legii, corporalitatea ei este inclus(a) în lege: faultul la arbitru se penalizeaza ca atentat la regulament, nu la niste picioare care, abia ceva mai devreme, pe traiectoria mingii, nici nu existau. Arbitrul e, cum s-ar zice, ca si suveranul clasic: si înauntru si în afara jocului. Dar, oricum ar sta, picioarele îi dau flagrant pe dinafara. In acest sens, corporalitatea arbitrului repeta oarecum conditia acelui homo sacer al lui Agamben: ea e situata între doua lumi. In conditiile normale de desfasurare ale jocului, arbitrul e, pe teren, un punct mort, o pata de antimaterie, o gaura neagra, un pur obiect anamorfotic ce nu poate fi abordat direct, dar care distribuie liniile de perspectiva si interpretare asupra realitatii din jur, fara a face parte din aceasta. Pura lege fara materie, pur gest. Exista însa, pe parcursul jocului, niste situatii exceptionale în care corporalitatea spectrala a arbitrului este, brusc, investita cu materie si cavalerul fluierului începe sa fie considerat in corpore. In mod normal, conform presupozitiilor de mai sus, aceasta situatie n-ar trebui sa contravina armoniei prestabilite: daca arbitrul nu are corp, înseamna ca a-l lua la pumni e ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Ceea ce poate fi nefiresc, dar nu ilegal. Mai mult, aceasta situatie, daca ar fi generalizata, ar putea fi considerata o buna cale de solutionare si calmare a stresului social: simti ca te sufoci de nervi? Nimic mai simplu: du-te si da-i niste palme politistului din intersectie, du-te si faulteaza-ti reprezentantul legal. Nu-i vorba ca ai ameninta natura lor de reprezentanti ai legii pe pamant: dimpotriva, nu faci decat sa-i cureti de suplementul lor de corporalitate, sa desprinzi legea de picioarele si mainile care atarna degeaba de ea.
Si totusi, într-un mod absolut inexplicabil, lucrurile nu se desfasoara astfel. Contrar tuturor asteptarilor, legea decide sa reactioneze la aporia reprezentarii sale printr-un exces pe masura celui initial: stabilind ca pretutindeni unde-s picioare de arbitru e si lege. Aceste obiecte sacre au fost sublimate în si ca lege. Legea s-a desertat si pe urma a ascuns frumos resturile. Insa de la teza la sinteza, ceva s-a schimbat: tu nu mai joci. Legea, a carei fascinatie persista atata vreme cat ea ramane în potenta, s-a actualizat. Poarta, finalmente, s-a închis. A ramas un zid.
In acest sens actul subversiv consta în a obliga legea sa se actualizeze ca propriul ei deseu, în propria ei corporalitate, a o face sa-si dezvaluie natura sa de a fi un exces materializat fata de ea însasi, întotdeauna deja plus-valoare, plus-de-jouir. Intotdeauna deja metamorfozare a subiectului vid ($) în obiect a, transformare a capitalului viu în capital mort. Juisare reificata. Sau, cum se zice, moartea pasiunii.
Pe o cale opusa celei de la care am pornit în primele paragrafe, am ajuns, asadar, la o situatie similara: pentru a se putea impune, intermediarul simbolic (aici, al legii) trebuie sa se materializeze într-un exces fara sens, pur deseu. Ca în pledoaria hegeliana în favoarea monarhiei, legea trebuie sa se actualizeze într-un punct în care cultura si natura comunica imediat: aici picioarele arbitrului, acolo persoana si tot „patologicul“ regelui (6). Insa, odata ce aceasta suprapunere imediata este pusa în chestiune, odata ce fie intermediarul simbolic este abolit, fie prezenta patologica, anamorfotica din centrul legii este abordata în mod direct, puterea de captare a acesteia se epuizeaza, iar faimosul fundament mistic al autoritatii se dovedeste a fi niste simple picioare.
Scor final
Iata-ne, în sfarsit, ajunsi la punctul din care vroiam sa plecam: în fond, de ce tin toate aceste paradoxuri ale reprezentarii arbitrale, daca nu de problema semnificantului, adica de problema reprezentarii arbitrare? Ce-am învatat, asadar, din cele de mai sus, în afara faptului ca fotbalul e un joc complex si ca literatura sud-americana, daca ar exista, ar avea un bun potential speculativ? Nimic altceva decat cateva strafulgerari asupra logicii semnificantului si, gratie acesteia, o cale sigura de rezolvare a problemelor globale ale omenirii. O rezolvare, sa recunoastem, absolut eleganta: caci, în acelasi timp în care logica semnificantului articuleaza solutiile cu maxima acuratete, tot ea le face imposibile. E si asta tot un fel de deschidere care închide.
Iata de ce problema devine, pe parcurs, ca aceasta teorie atotputernica si indestructibila ne poate duce foarte usor cu un picior dincolo de bordura: de la teoria semnificantului arbitrar ajungi foarte lesne la fantasma semnificantului ca destin aleatoriu, dar, totusi, destin pe bune. „Il n'y a de maître que le signifiant...“. Ajungi sa si crezi. Ramane însa convenit ca doar pentru ca esti paranoic nu înseamna ca ceilalti nu vor sa te omoare.
Note
(1) Acest text va fi fost un fel de excursus la „Abecedarul Lacan“. Avand în vedere aparitia rara pe piata a revistei Literatura noua si aparitia ei înca si mai rara în camera mea, am decis, iata, sa las acest foileton speculativ sa dea pe dinafara cadrului sau prestabilit de prezentare, publicand acest text într-o revista oficial vrajmasa, aici de fata.
(2) Ceea ce poate ilumina oarecum raportarea lui Lacan la Marx: nu o respingere în bloc, nici o încercare de a solutiona aporiile marxismului, ci, paradoxal, o încercare de a propune ca solutii aporiile însele. Adevarul marxismului vor fi fost, asadar, din punct de vedere lacanian, contradictiile si impasurile acestuia. De aici, pozitionarea ideologica ambigua a psihanalistului francez, perfect surprinsa de afirmatia sa: „je ne suis pas de gauche, je constate“. Vreau sa zic ca si eu fac exact la fel: numai constat.
(3) Nu pot sa nu amintesc aici înca o nuvela faimoasa a aceluiasi autor argentinian, intitulata Lassie: e relatarea aproape fidela a unui caz real de vanatoare, în care un caine, dupa ce e îmbracat si deghizat ca un vanator de catre stapanii sai, fiind prevazut, asadar, cu o vesta pe bust, o sapca pe cap si o pusca pe umar - toate pentru a fi fotografiat - sfarseste prin a-si împusca stapanul. Povestea e scrisa, desigur, din perspectiva pustii: în mod firesc, caci ea este subiectul. In intentiile autorului, nuvela încerca sa traseze nimic mai putin decat spaima majora a omului lumii contemporane: sa nu care cumva sa ia nastere împotriva noastra un boicot organizat de tehnica si animalitate laolalta, sold la sold. In schimb, în unele din interpretarile ei recente, nuvela ar reda, de fapt, însasi geneza subiectivitatii revolutionare: te-amuzi deghizand un caine în vanator si te trezesti ca animalul se amuza deghizandu-te în vanat. Ca în legile lui Murphy, pui în mana omului un ciocan si te trezesti ca te ia drept cui. Ii dau omului un pix si te trezesti ca se-apuca sa-ti explice cum sta treaba. Ca sa n-o mai lungim, stiti cine e, de fapt, Lassie? Revolutia proletara.
(4) De-aici paralela dintre bani si subiectivitate devine strigatoare la cer: caci în acelasi fel, nu exista nici o diferenta obiectiva între Napoleon si un nebun care se crede Napoleon, cu exceptia faptului decisiv ca asa-numitii „ceilalti“ presupun, de regula, ca doar ceea ce vede în oglinda unul dintre cei doi nebuni e chiar „Napoleon“.
(5) Sunt unii care ar obiecta în privinta relevantei universal crestine si actuale a acestei maxime pur romanesti. Tin sa fiu în total dezacord cu ei si sa rezolv cu aceasta ocazie o mare problema pusa prost de la bun început. Conform unei pareri care circula nestingherita prin cultura romana, noi, romanii, am fi, de fapt, un popor întarziat la lectia de istorie; noi n-am fi, asadar, destul de maturi pentru istoria în care ne-am trezit aruncati. Ba vreau sa spun ca lucrurile stau exact pe dos: traim, în sfarsit, timpurile în care ne simtim ca pestii în apa. Asta-i vremea pentru care am fost destinati: epoca bisnitului global. Postmodernismul s-a nascut la sat.
(6) Nu întamplator, în ciuda erorilor evidente si inevitabile ale arbitrului în fotbal, se întarzie înlocuirea sa cu un sistem electronic infailibil de arbitrare. Situatia e înca si mai clara în tenis: aici, cei doi, arbitrul în carne si oase si sistemul electronic de supraveghere coexista. Iar arbitrul este nevoit sa-si asume rolul minim pe care monarhul îl avea deja la Hegel: cel de a „pune punctele pe i“, de a personaliza deciziile abstracte ale mecanismului electronic, de a le investi cu o autoritate mistica.