O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura politica » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin – Pana acum ati fost cunoscut ca poet, romancier, istoric si critic literar. De catva timp ati început sa scrieti si dramaturgie. Ce noua viziune, ce alte posibilitati de exprimare gasiti sau intuiti în teatru?
Kjell Espmark – As vrea sa vad un mod mai curajos de a exprima emotiile pe scena. Dramaturgia ultimului secol a fost în mare masura realista sau naturalista, o continuare a celei create de Ibsen în „Casa cu papusi“ si „Strigoii“ sau de Strindberg în „Tatal“ si în „Domnisoara Iulia“. Aceeasi orientare se regaseste la O´Neill si Albee sau, daca vorbim despre Suedia, la Lars Norén. Distantarea si stilizarea unui Brecht nu aduce niciun fel de schimbari esentiale în modul de redare a vietii interioare pe scena. Ceea ce percepem din viata sufleteasca a actorilor este ceea ce vedem si auzim si ceea ce ni se sugereaza din intriga. Exista, însa, doi Strindberg. Celalalt este cel care a scris „Visul“ si cateva razlete „piese de camera“. Strindberg cel irational a devenit o sursa de inspiratie pentru expresionismul german – inclusiv pentru Kafka, în ale carui romane cosmarul prinde un contur naturalist de-abia perceptibil –, dar si pentru dramaturgia franceza a absurdului. Samuel Beckett, care reduce totul la conditia umana, dincolo de identitatea individului si de cadrul social, are în continuare o pozitie solida în teatru, iar mai tanarul sau frate, Harold Pinter, care îsi ancoreaza tematica existentiala în cotidianul britanic dau înca semne de vitalitate. Exista si cateva personaje izolate ce reprezinta o dramaturgie mai lirica si mai vizionara. E vorba de Bernard-Marie Koltes si Elfriede Jelinek – cea din urma si prin strania piesa In den Alpen, în care mortii catastrofei montane îsi deruleaza vietile în fata spectatorilor.
In ciuda acestor exemple, scenele noastre sunt dominate astazi de o reflectare naturalista a conflictelor umane. Irationalul razbate de regula în montare – asa cum s-a întamplat de curand cu o piesa de Cehov, jucata la Stockholm într-o încapere dominata de jumatati de mingi de crochet gigantice, cu actorii în costume din diferite epoci.
Ceea ce as vrea eu sa vad este o continuare a liniei începute de Strindberg în „Visul“. Si cand spun asta, nu ma gandesc la întamplarile onirice si la conflictele simplificate pana la existentialul gol-golut. Mai degraba as vrea sa vad o sinteza, în care cotidianul este recognoscibil, dar totodata filtrat de o realitate interioara, conflictul spiritual aparand pe scena sub o forma palpabila.
In poezie (si într-o anumita masura în proza de fictiune) a fost cultivata de la Baudelaire încoace ceea ce el numea „arta de a traduce sufletul“, cu alte cuvinte, arta de a întrupa gandurile si sentimentele în imagini îndraznete. In dramaturgie exista putine corespondente. Exista ezitari în a proiecta latura launtrica a individului vizual, pe scena, chiar daca acest lucru e perfect posibil. Modalitatile sunt diverse: atunci cand eu, într-un anumit pasaj, îi plasez pe parintii morti ai eroinei principale într-un cadru pe perete, pentru a interveni din cand în cand în actiune, aceasta este o expresie concreta a unui adevar abstract – faptul ca mortii ne influenteaza vietile, prin memorie si prin mostenirea pe care ne-o transmit.
Cand, în aceeasi piesa, barbatul care si-a parasit familia ramane în continuare în carne si oase pe scena, în fotoliul din sufragerie, ca obiect al acuzatiilor caustice ale femeii abandonate, aceasta este o alta vizualizare a unei realitati psihologice – si anume, ca cel ce a parasit pe cineva continua sa traiasca din umbra. Intr-o alta piesa, personajul principal se întoarce din regatul mortii pentru a da înapoi timpul ce si-a pierdut cadenta. Cei vii nu suporta însa tot ceea ce-si aminteste si tot ceea ce vrea sa repare salvatorul lor, expulzandu-l în cele din urma – înca o încarnare a unui fenomen psihic, de data aceasta refuzul nostru de a intra în dialog cu trecutul. Aceasta „traducere“ poate functiona, într-o anumita masura, si într-o piesa radiofonica. Astfel, într-una din piesele mele, o batrana care se muta si trebuie sa-si vanda o parte din lucruri asculta mobilele povestindu-i episoade din viata ei, episoade pe care ea însasi nu si le mai aminteste.
As vrea sa sustin în felul acesta o dramaturgie în care coflictele de natura spirituala sa nu se multumeasca doar cu o oglindire realista în actiuni si replici, o dramaturgie care sa le ajute sa dobandeasca o forma concreta în decor, o dramaturgie capabila sa dea contur lucrurilor pe care le purtam în noi.
(Traducere din suedeza de Dan Shafran)