X---X
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Dornic sa-si consolideze inventarul, la un moment dat, Molloy fura. Pe langa o foarte utila argintarie, se improprietareste si cu un obiect de o utilitate indecisa: „era alcatuit din doua X-uri, a caror incrucisare era unita printr-o bara si semana cu o minuscula capra de taiat lemne … Acest straniu instrument, cred ca-l mai am pe undeva, nehotarandu-ma niciodata sa-l schimb pe bani gheata, chiar cand nevoi extreme o cereau, caci n-ajunsesem sa inteleg la ce putea servi, nici macar sa construiesc o ipoteza pe aceasta tema“. Pe acesta nu-l vinde, nu-l schimba, nu-l converteste. Semnificatia lui ascunsa il preocupa constant, ii venereaza stranietatea. Dar, desi il pozitiveaza la nesfarsit, pe toate partile si din toate unghiurile, obiectul ramane tacut.
Conturul acestui obiect se propaga insa difuz in tot textul/ toate textele. in misiunea de recuperare a vagabondului Molloy, „agentul“ Moran pleaca insotit de fiul sau (dubioasa relatie) pe care, pentru mai multa securitate & subordonare se gandeste sa-l introduca intr-o „problema de lanturi si noduri“: „am cochetat cu ideea sa-l leg de mine cu o funie lunga, ale carei capete ar fi fost prinse de mijlocul fiecaruia“: X---X.. Un icon obscur in simplitatea lui, care pune in abis cam toate tipologiile beckettiene, fiindca asta sugereaza: mania relatiei. Doi termeni („codetinuti“) intre care se stabileste o legatura („confabulatie“) care - atentie! - initial nu este una de echivalenta si geminare (de tipul Lache-Mache, Mercier-Camier, Vladimir-Estragon). Cand relatia se profileaza, pozitiile dintre cei doi termeni nu sunt nici pe departe echivalente, ci plasate intr-o scara a subordonarii si controlului de tipul maitre-esclave, ca Moran si fiul. Unul conduce, celalalt e condus, unul dicteaza, celalalt e dictat, unul e continator, celalalt e continut. Abia spre final relatia se aplatizeaza, prin transfer: „agentul“ Moran, de exemplu, individ cu buletin, ancorat social si ierarhic, isi vinde toate posesiunile si se transpune in vagabondul Molloy, ca si cum ar trece dintr-o membrana in alta. (Primul semn al transferului fiind junghiul. Pe drum, Moran simte cum se instaleaza - o data cu junghiul la picior - destinul invers, de vagabond, nu de proprietar sedentar. Ciudat cum la eroii beckettieni hoinareala implica anchiloza, nu esti vagabond profesionist daca nu esti serios anchilozat, daca nu exista ceva care sa te impiedice sa mergi, dar tu, nu, tot inainte! Toti au probleme de „statodinamica“ si reformuleaza cinic argumentul „biped“ din arsenalul definitoriu al umanitatii: „sa mergi…, dar exista taratul!“).
Mania simetriei si a relatiei se exprima uneori in termenii cei mai brutali. Diferenta dintre cele doua elemente - inainte de transferul si aplatizarea finala - poate sa fie atat de mare, incat relatia la care sunt obligati sa fie mult mai dura: faptul ca Moran se transforma in Molloy sau Mercier in Camier este un lucru suportabil, chiar si pentru cei cu alergie la indecizia identitara. Dar faptul ca Molloy e transferat intr-un caine sau omologat cu un papagal nu mai are nicio demnitate. Manevrandu-si imprecis bicicleta si avariind mortal un caine aflat in posesia unei anume Lousse, deci constrans la o formula reparatorie, Molloy a lucrat un timp pe post de inlocuitor de caine. Dimensiunile circeene ale problemei (si probabilitatea ca Molloy sa functioneze pentru putin timp ca Ulise) nu echilibreaza dezastrul unui astfel de transfer. in fond, zoomorfismul si posibilitatea ca diferenta de altitudine dintre un om si un caine sa se aplatizeze, iar omul sa devina cainele sau porcul cu care intra in relatie, este una dintre cele mai cinice reprezentari ale icon-ului X---X.. Important este cine pe cine conduce, cine dicteaza; cine e continut si cine continator, cine in capul cui se afla. Am stabilit ca, chiar si in sumbra perspectiva a doi „codetinuti“, X si X sunt plasati ierarhic. Cel care „masoara“, acela e stapanul schemei (de unde obsesia inventarelor).
***
Malone moare. E relatia cu un proces. Moartea lui Ivan Ilici: relatia cu o necunoscuta punctuala. Ca sa (nu) moara, Malone se ocupa cu „ratificarea unei stari de fapt“: fictiuni si inventare. Face din creier un cartier general al fiintei si sta „pe pozitii“. Nimic sa nu ramana obscur, nici in mediul real, nici in cel fictional. Fiindca ermeticul, elipsa sunt avanposturi ale mortii, Malone pozitiveaza profilactic, explica, masoara. intre inventarele posesiunilor facute in vederea stabilirii unei identitati de servit sergentului stradal („Molloy“) si cele facute pe patul mortii („Malone moare“), exista o continuitate naturala: de la identitate pur si simplu la identitate in vederea mortii. Si moartea aplica dupa identitate; si moartea este o posesiune, inalienabila. Malone externalizeaza mereu perspectiva, scrie in amanunt cum arata bastonul lui, caietul lui, oala lui de noapte, dar nimic despre corporalitatea vocii sale. Ea e transferata in exterior, dupa o logica destul de primitiva, dar probabil eficienta - conform careia moartea, ezitand in fata harababurilor identitare, nu vine daca esti un „altul“, ci asteapta sa devii „eu“. Malone isi diseca pozitia duplicitar: („vad si ma las vazut“, „ma joc ca si cum m-as vedea“), in doi Malone: unul fantosa si unul esential, care contine totul, inclusiv moartea celui dintai, a fantosei. Directionand moartea inspre fantosa, se derobeaza de moartea sa. Cam acesta e planul: confabulatie cu sergentul stradal, confabulatie cu moartea. Povestile si inventarele pe care le face inchis in ceea ce numeste „camera mea“ nu sunt altceva decat practici eufemistice. Ii trebuie iluzia ca el este continator al problemei, ca programeaza iminenta.
Alterego-urile din povestile sale, heteronimii lui Malone, Sapo, MacMann, Louis cel gras, Lemuel s.cl., toate servesc obiectivul falsificarii mortii personale - „sa traiesc atata cat sa simt ca in spatele ochilor mei inchisi se inchid alti ochi.“. Acesti „alti ochi“, ochii fictiunii din fictiune, ochii lui MacMann sau Lemuel, ilustreaza termenul slab, instrumentul, sclavul, din relatia X---X.. Ei ar putea sa moara (martiraj!) in locul lui Malone, fiindca „o viata care se sfarseste iti da putere“ (vampirism!). Aflat in vecinatatea mortii, Malone dicteaza cine si cand sa moara in fictiunile lui („Moll, o voi ucide …“), spre ranforsarea ideii ca el masoara si contine totul. in chestiuni de potenta, Molloy, care controla hazardul, e comparabil cu Malone, care manipuleaza o alta incontrolabila: Iisus. Faptul ca Salvatorul nu mai e un continator al lumii, ci este continut intr-una din fictiunile lui Malone n-ar fi mare lucru. Dar Iisus sta literalmente in fetidul orificiu bucal al fictivei Moll, sub forma unui „canin lung, galben si iesit din alveola, taiat in asa fel incat sa reprezinte vestitul sacrificiu, cu freza probabil“. Iisus-ul taiat „cu freza“ face deci naveta intre estetica dentara si ideologia dezafectata, complet edentata si flasca pe care o simbolizeaza. De aici, de la acest mic detaliu calcifiat, incepe Malone sa dicteze cine va muri si cine pe cine va omori in fictiunile sale, sa joace la scara cosmica.
***
„Caci oamenilor nu le ajunge sa sufere, ei au nevoie … sa poata sti foarte precis ce lucru indrazneste sa le impiedice fericirea … Caci acesta este un lucru pe care cu greu suporti sa-l ignori. Si s-au vazut chiar perfectionisti care n-au avut liniste pana n-au stiut sigur daca sarcomul lor era la pilor sau mai degraba la duoden.“ („Malone moare“)
„Si deodata intreaga lui boala ii aparu sub alt aspect. «Intestinul gros! Rinichiul, isi spuse el. Nu este vorba de intestinul gros si nici de rinichi, ci de viata si… moarte. Da, iata viata care a fost si acum se duce, se duce si eu nu sint in stare s-o opresc in loc … Am fost aici si acum ma duc acolo. incotro?»“ („Moartea lui Ivan Ilici“).
Eroul tolstoian ajunge, intr-o culme a deznadejdii, sa constate ca pozitivarea (intestinul, rinichiul…) reprezinta un viciu de fond al chestiunii. Moartea nu deriva dintr-un defect concret al mecanismului corporal, este pur si simplu ilustrarea unei dialectici inevitabile, care s-a verificat pe „Caius“ (subiectul abstract al celui mai banal silogism, „Caius este om/ orice om e muritor“ etc.) si se va verifica si pe Ivan Ilici. in asteptarea mortii care sa vina sa-l ia (aproape de reprezentarile alegorice medievale), Ivan Ilici este o victima inerenta, moare neprofesionist, speriat si mirat.
Subiectul muritor din „Malone moare“ e mult mai putin pasiv, nu accepta aranjamente apriorice. Se dezice de categoria „Caius“. Malone moare intr-un proces interactiv, la care contribuie 50%. Trece dincolo elegant si fara grimase, fiindca nu face decat sa-l inlocuiasca - in discursul care si-a epuizat fictiunile si inventarele - pe „eu“ cu „nimic“. Ca inchidere a unei vieti fara morala si fara memorie, traita „atat cat sa stii ce este gazul carbonic liber“.
Editiile citate:
Samuel Beckett, „Molloy. Nuvele. Texte de nefiinta. Cum e. Mercier si Camier“, traducere de Gabriela si Constantin Abaluta; prefata si tabel cronologic de Romul Munteanu, postfata de Constantin Abaluta, Editura Univers, 1990.
Samuel Beckett, „Malone moare“, traducere de Mioara Izverna, Editura Est, 2005.
Lev Nikolaevici Tolstoi, „Moartea lui Ivan Ilici“, trad. Stefana Velisar Teodoreanu si Irina Andreescu, Ed. Facla, 1987.