„Ce zici dumneata, tatico...?“
articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Lipsiti o luna mai lunga decat anul de Parintele lor, romanii au trecut si ei prin spasmul de nesiguranta dureroasa pe care-l vor fi traind copiii ce-si atin ochii în zare asteptand întoarcerea tatalui, brav marinar plecat pe oceanele lumii în cautarea unui trai mai bun pentru ai lui. Ramasi pentru o vreme „orfani“, revenirea Tatalui si reîntregirea familiei subrezite e salutata cu mitinguri spontane si explozii neorganizate de bucurie. Sa ne bucuram, deci, cu totii, mitingisti de buna credinta si apelisti toba de carte de revenirea celui vremelnic plecat între ai sai. Sa rasuflam usurati dupa încercarea, dramatica, prin care trecuram. Cel plecat si întors „si mai mult decat atat“ este un politician ce joaca rolul episodic strict democratic determinat, acela de om de stat. Sa vedem cu judecata rece si disociativa a unui stralucit analist politic din urma cu exact saptezeci de ani daca, în general vorbind, în pielea politicianului încape cu adevarat si omul de stat. Analistul este criticul literar Vladimir Streinu. Cateva din analizele lui politice din 1937 propuse „Romaniei literare“ de dna Ileana Iordache, fiica marelui critic, sunt de o actualitate „strigatoare la cer“. Sa vedem cum stateam – si poate mai stam – acum saptezeci de ani cu politicienii, oamenii politici si oamenii de stat în tara noastra. „E de la sine înteles – disocia Vladimir Streinu în „Gazeta“ din 1937 – ca întrebandu-ne ce este un politician, nici pe departe nu poate fi vorba despre omul de stat. Acesta este un vizionar, care-si trage prestigiul si autoritatea din unitatea viziunii sale (…) La baza tuturor actiunilor lui se gaseste o forta morala, facuta din dezinteresare si chiar sacrificiu de sine (…) Este exemplarul cel mai nobil, pe care politica am zice ca îl creeaza, daca n-ar fi mai exact ca îi ofera posibilitatea sa se afirme“. La mare distanta morala si mentala de omul de stat Vladimir Streinu îl afla (situeaza) pe omul politic : „Tara noastra, ca oricare alta, e plina de oameni politici. Printre ei se strecoara, din cand în cand, si oameni cinstiti, adica oameni care sa creada sincer într-un ideal obstesc; dar omul politic îsi împrumuta întotdeauna credintele de la omul de stat. Poate fi mare orator, mare tactician, mare realizator, însa lumina ideilor sale este o lumina reflectata, de satelit. De regula, îi lipseste viziunea originala, idealismul, forta morala si autoritatea, îi lipsesc, adica, atributele omului de stat ; iar ceea ce îi prisoseste e pasiunea puterii. Caci omul politic traieste pentru si prin exercitiul puterii. Si totusi, el nu este cel mai respingator exemplar al faunei politice“. Cel mai respingator exemplar al numitei faune, întruchiparea sa „odioasa“ e speta politicianului : „Politicianul reprezinta, într-o anumita masura, imaginea rasturnata a omului de stat : e fioros de interesat si pune în slujba interesului propriu toate infamiile, toate intrigile si toate fara-de-legile ; ataca mai putin pe adversar, decat pe prieten ; îsi începe cariera prin a se declara soldat credincios, fiind înteles ca idealismul lui e conditionat de solda ; moare pentru sef în discursuri si e fericit ca nu i se da ocazia sa moara într-adevar ; are comun cu omul de stat – campul de activitate, iar cu omul politic – apetitul puterii. Si daca omul politic nu se înalta niciodata pana la omul de stat, politicianul are de foarte multe ori norocul si infama stiinta de a se ridica pana la omul politic“. Aceasta confuzie ce permite si îndatineaza substituirea frauduloasa de roluri este o fatalitate a vietii politice, ca raia la caini. „Politicienii sunt musita vietii publice si e destul sa traiesti între ei ca sa întelegi cata îndreptatire exista la baza campaniilor împotriva lor. Sunt detestabili, murdari, imorali, abjecti. Dar, din nenorocire – se resemneaza sa conchida lucidul Vladimit Streinu -, prea curatele idealuri concepute de oamenii de stat se realizeaza cu sprijinul lor, ei constituind soclul imun al tuturor oamenilor de stat. Sunt dar necesari ?“ Fireste ca sunt necesari si democratic inevitabili, însa pericolul pe care-l reprezinta nu sta chiar în ei însisi, ci în confuzia pe care aceasta „musita“ este lasata ori ajutata sa o întretina în capetele prea înfierbantate si, ca urmare, în capitalul politic tras din fanatismul sensibilitatilor mobilizate de respectiva musita. Cu marea sa inteligenta si ascutit spirit disociativ, Vladimir Streinu previne în alta parte asupra confuziei inevitabile de roluri pe scena politica dupa cum constatam si azi : „De obicei, oamenii politici apeleaza nu la dreapta judecata a tarii, ci la impulsiunile ei, cand vor sa determine un curent de opinie publica. Nu e vorba, bineînteles, de o dibacie draceasca de care ei sa-si dea seama si pe care sa o foloseasca anume, constient. Nu. Constata aceasta numai comentatorii vietii politice, de la distanta sau de deasupra valmasagului. Incat adevarul, mai exact formulat, este ca opinia publica îsi formeaza acel politician care mobilizeaza sensibilitatile si nu inteligentele.“ Streinu punea în seama (sarcina) intelectualilor spulberarea-divulgarea confuziilor întretinute de mobilizarea politicianista a sensibilitatii colective si manipularea fanatismului nascut din ea. Cand însa acei intelectuali sunt ei însisi departe de a fi deasupra, ci prinsi chiar în mijlocul „valmasagului“ ori, cu un cuvant prea încarcat, angajati pana peste urechi, ce se întampla ? Se întampla ce vedem, o radicalizare maniheist-bogomilica a politicii intelectualilor si escaladarea agresivitatii si vulgaritatii în comportamentul social si limbajul public. Comentarii pe marginea unui subiect la ordinea zilei ca acesta sunt de citit în „Dilema veche“ (nr.171) : „Mitocania la putere“. Subiectul e pus de dilematici sub semnul mirarii pudice si inocente a Zitei din O noapte furtunoasa: „Ce zici dumneata, tatico, de nasul care si l-a luat mitocanul ?“