Sari la conținut

„Vorbe, vorbe, vorbe...“

articol aparut in Cultura, nr. 74 din 2007-05-31
» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Toate cate s-au întamplat în ultima luna dovedesc fara echivoc, daca mai era cumva nevoie, ca nimic nu ne sperie. Nu ne sperie infantilismul clasei politice, blocajul si degradarea institutiilor statului, disolutia oricarei autoritati; nu avem ochi si urechi pentru comentariile din presa internationala, care îl faceau uneori sa tresara pîna si pe Ceausescu, ne lasa total indiferenti avertismentele politicienilor europeni adusi în situatia de a descoperi cu uluire fata cea mai jalnica a conducatorilor nostri. De fapt, se vede ca nu ne mai nelinisteste nimic. De 17 ani suntem mai izolati ca oricand, vorbim o limba pe care nu o întelege nimeni. Avem circul nostru permanent, întretinem cea mai impresionanta crescatorie de papagali, ne irosim energia în înclestarile noastre penibile, iar istoria trece pe langa noi fara sa profitam de „clipele astrale“ pe care ni le-a daruit. „Suntem cum suntem si teama mi-e ca niciodata nu vom fi altfel.“ A spus-o biograful nostru, I.L. Caragiale – pe care îngrijorat l-am mai citat si cu un alt prilej –, ca apoi, satul de personajele sale, sa se refugieze la Berlin. E limpede ca marele dramaturg n-a fost numai biograf, ci si profet. Sa ni se fi epuizat toate resursele genetice? Sa fie cecitatea spirituala o boala contagioasa atat de grava si atat de raspandita, încat sa nu mai alarmeze chiar pe nimeni? Nu stim nimic, nu avem respect pentru nimic, au fost distruse treptat reperele morale, religioase, culturale, am coborat si în politica la manierele „ultrasilor“ care, claditi din muschi si ura, însotesc echipele de fotbal: exista si se defuleaza numai si numai prin ele.

Am urmarit victoria, previzibila, de altfel, a presedintelui Traian Basescu, dar si „analizele“ ce i-au urmat. Fireste, nimeni nu este vinovat de cele întamplate, nimeni nu a recunoscut deschis adevaratele cauze ale esecului de a-l destitui pe presedinte, toti vor sa uite cat mai repede referendumul si, se subîntelege, spera într-o minune care sa devieze atentia de la aceasta aventura. Sigur, victoria presedintelui ar fi putut sa fie si mai rasunatoare, daca ne gandim ca la noi au trecere, în politica, dar si în literatura, pitorestii, cei cu destule pacate, caci, fata de pacate, în general, lumea are o mare întelegere. Dincolo, însa, de charisma presedintelui, acuzatorii acestuia nu au explicat pe întelesul tuturor motivele pentru care l-a suspendat Parlamentul, în ce fel a încalcat Constitutia, care este vina lui reala. S-au multumit sa le ceara multimilor sa voteze „da“, dupa ce, în prealabil, i-au subliniat unele defecte omenesti fara legatura cu nerespectarea Constitutiei. Acest fapt i-a dat ocazia sa pozeze în victima, în mare aparator al dreptatii si al onestitatii si, în acelasi timp, sa treaca drept luptatorul cel mai energic cu demult disparutii comunisti. De altfel, s-a dovedit ca în lipsa unor idei cu adevarat reformatoare, si oricum necesare momentului, lupta cu securistii si comunistii este solutia cea mai profitabila. Spre deosebire însa de oricare lider de partid, presedintele Basescu are un grup de fideli din lumea intelectuala si din media care se grabesc sa-i justifice imediat orice gafa sau deraiere, un fel de mineri cu pixul gata oricand sa gaseasca o interpretare rationala pana si aberatiilor mai mult decat evidente. Cazul ziaristei Andreea Pana fiind concludent. Ca numar si fidelitate, acestia îi depasesc de departe pe laudatorii lui Ceausescu, iar în momentele de criza nu s-au jenat sa scoata din depozitele memoriei chiar si superlativele uzate în anii de spaima si asteptare, acestora adaugandu-le nuante adecvate orei la care se afla democratia noastra: „Cine sa i se opuna? Nu exista adversar de talia lui!“


Iar celui fara adversar i se iarta orice. Cam acelasi lucru s-a spus o vreme si despre Ceausescu. Si el avea o echipa de oameni inteligenti care-i justificau erorile, alunecarile frecvente prin spatiile ignorantei. Dupa celebra Cuvantare de la Braila, de exemplu, în care eram admonestati pentru riscul de a deveni „un popor de obeji“, a aparut povestea cu alimentatia rationala, iar în umbra ei, încercarea ridicola de a transforma un popor dupa putina si trista imaginatie a dictatorului. Mecanismele si pretul fidelizarii atator organizatii, fundatii, ziare si televiziuni, a numerosilor semnatari de apeluri ar merita în sfarsit o discutie. Ca, de altfel, si reactia multimilor care nu tare demult îl aplaudau cu acelasi entuziasm si pe Raposat. Daca majoritatea omagiatorilor lui Ceausescu scriau de frica, fiind deseori santajati, cei de azi este greu de crezut ca o fac din dragoste si admiratie sincera pentru model. Eu, unul, ma cam îndoiesc.

Ce ne asteapta în perioada urmatoare, ni s-a spus imediat dupa victorie: vot uninominal, reducerea numarului de parlamentari, legea lustratiei, revizuirea Constitutiei. Printre altele. Cu toate ca nici unul dintre aceste proiecte nu intra în fisa postului prezidential, vom avea multe de tras de pe urma lor. Caci, cu cat ne vom adanci în aceste dispute, cu atat ne vom îndeparta de ceasul Europei, cu atat reformele necesare vor fi, ca si pana acum, ceea ce spunea printul Daniei: „Vorbe, vorbe, vorbe...“ Poti sa concepi cea mai buna Constitutie din lume, cele mai bune legi, daca ele nu sunt respectate, daca batalia se duce în jurul cuvintelor si nu a ceea ce ar trebui sa acopere acestea. Exista doua realitati paralele: tara si politicienii care cred ca o reprezinta. Reformarea clasei politice, despre care se vorbeste atat, este posibila în timp. Daca o grabim, daca improvizam ca de obicei, scena poate fi repede ocupata, numai ca cei ce vin ar putea sa deziluzioneze si mai mult. Intr-o tara ca a noastra, în care învatamantul si cultura nu mai au niciun rol, e greu sa te astepti la mari lumini. Si rotirea cadrelor propovaduita de Ceausescu a facut sa sporeasca numarul de incompetenti. Or, cam asta este si ceea ce se doreste acum. Prosti, dar atasati cauzei! Oricum, depinde foarte mult de criteriile care stau la baza reformei. Criterii pe care înca nu le-a stabilit nimeni. Deocamdata conteaza doar fidelitatea fata de Sef si nu fata de o doctrina. In sfarsit, îndemnul cel mai frecvent auzit în aceasta aiuritoare luna a fost: „Sa ne întoarcem cu fata catre popor!“ Dovada ca pana si politicienii au recunoscut cu ce parte a corpului si-au tratat electorii. Nesperata sinceritate! Biroul Electoral Central ne-a comunicat ca aproape 60% din cetateni au lipsit de la vot. Semn ca nu-i intereseaza circul, drept care, si-au tratat si ei alesii cu aceeasi parte a corpului.